|
|
|
|
|
#131
09.03.2015, 04:43:34
|
|||
|
|||
Într-adevăr. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să devenim astfel de oameni, bineplăcuți Lui!
Iar aceasta, Sophia, îngăduie să îți reamintesc: nu stă în puterea noastră, ci este numai prin darul Lui. Stă, însă, în puterea noastră să ne străduim la bunăvoința pentru despătimire. Iar când vom ajunge, prin bunăvoința noastră statornică ȘI prin har, la curăția deplină a inimii noastre - atunci nu vom mai trăi durerea nevoinței de a birui stricăciunea din noi, ci vom trăi firescul bucuriei fără de asemănare, peste durere sau silire de sine. Durerea o trăim doar acum, cât suntem pătimași, atașați de ale noastre, cele atât de omenești-lumești... Ne doare să lăsăm pre idolii noștri dragi... Asemenea, tot din pricina lumescului din noi, trăim și exaltarea - emoționalitatea fără cumințenie, fără "cutremur". (Pacea darului este însă lină, cuminte, veselă și blândă...Ea pe toate le iartă, pe toate le ia asupră-și, le poartă... Ea plânge pentru cei iubiți, nu pentru sine. Ea este Putere și Viață.) Să ne silim deocamdată, cu nădejde. Spre dreapta învățătură și spre dreapta înfăptuire totodată. Doamne ajută! 
|
|
#132
16.03.2015, 23:12:06
|
||||
|
||||
|
Socul studentului ateu
In urma cu cativa ani s-a apropiat de mine un tanar student.Cu multa sovaiala, dar si cu tensiune launtrica a unui cautator de pretentii, mi-a declarat ca este ateu, care insa si-ar dori sa creada, dar nu putea.De ani de zile se straduia si cauta, dar fara nici un rezultat.A discutat cu profesori si oameni eruditi, dar nu i-a fost satisfacuta setea lui dupa ceva serios.A auzit despre mine si a hotarat sa-si imparta cu mine nevoia lui existentiala.Mi-a cerut o dovada stiintifica a existentei lui Dumnezeu.
- Stii integrale sau ecuatii diferentiale? l-am intrebat. - Din nefericire,nu.Sunt un adept al filosofiei. - Pacat ! Deoarece stiam o astfel de dovada, i-am spus eu in gluma. S-a simtit incurcat si a tacut. - Asculta, ii spun.Iarta-ma ca te-am necajit putin, dar Dumnezeu nu este nici ecuatie, nici dovada matematica.Daca ar fi fost asa ceva, atunci toti cei eruditi ar fi crezut in El.Sa stii ca altfel Se cunoaste Dumnezeu.Ai mers vreodata la Sfantul Munte ? Ai intalnit vreodata vreun pustnic ? - Nu, parinte.Dar ma gandesc sa merg...am auzit atat de multe.Daca imi spuneti, pot sa merg maine.Cunoasteti acolo vreun om erudit, pe care as putea sa-l intalnesc ? - Ce preferi? Un erudit care sa te ameteasca sau un Sfant care te poata trezi ? - Prefer un erudit, caci de Sfinti ma tem. - Credinta este o chestiune a inimii.Ia incearca cu un Sfant.Cum te numesti ? - Gavriil, imi raspunse el. L-am trimis la un pustnic (este vorba de insusi Cuviosul Paisie Aghioritul).I-am descris cum sa ajunga acolo si i-am dat indicatiile necesare.Am facut si un plan. - Vei merge si vei intreba acelasi lucru."Sunt ateu, ii vei spune, si vreau sa cred.Vreau o dovada a existentei lui Dumnezeu". - Ma tem...mi-e rusine. - De ce te rusinezi si te temi de un Sfant si nu te rusinezi si nu te temi de mine ? l-am intrebat.Mergi pur si simplu si ceri acelasi lucru. Peste cateva zile a mers si l-a gasit pe pustnic discutand cu un tanar in curtea sa.De partea cealalta asteptau alti patru, asezati pe niste buturugi.Printre ei si-a gasit si Gavriil un loc.Nu au trecut mai mult de zece minute si convorbirea cu acel Staret a luat sfarsit. - Ce faceti, mai copii ? a intrebat Staretul.Ati luat un lukum ? Ati baut apa ? - Multumim, Gheronda, au raspuns aceia cu o politete lumeasca. - Hai, vino aici ! i-a spus adresandu-se lui Gavriil.Voi aduce eu apa, ia tu cutia cu lukumi si vino mai aproape sa-ti spun o taina: Este bine sa fie cineva ateu, dar sa aiba nume de inger si sa fie ateu ?! Aceasta este prima data cand aud asa ceva... Putin a lipsit ca prietenul meu sa faca o comotie cerebrala din pricina socului pe care l-a avut.De unde stia numele lui ?Cine ii descoperise problema lui? Si in sfarsit, ce voia sa spuna Staretul ? "La intrebarea aceasta am simtit imediat o rasuflare, ca o adiere...Iar inima mi s-a umplut de credinta.Lumea mea launtrica incepea sa invieze.Nedumeririle se dezlegau fara vreun efort intelectual, fara vreo discutie, fara vreun raspuns limpede.S-au surpat in launtrul meu toate intrebarile : daca...de ce?, nu cumva ? si a ramas doar cum? si ce? de atunci in colo. Tot ce mi-a dat cugetarea eruditilor mi-a daruit aluzia politicoasa a unui Sfant, care facuse doar patru clase.Sfintii au mult discernamant.Iti fac operatia fara anestezie si totusi nu te doare.Iti fac transplant fara sa te taie.Te urca pe culmi inaccesibile, fara criteriile logicii lumesti.Iti sadesc credinta in inima, fara sa-ti oboseasca mintea. (Mitropolitul Nicolae de Mesogheia si Lavreotikis)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#133
04.04.2015, 23:49:11
|
||||
|
||||
|
Istorisire adevărată
Elena trăia în Karpenisi și se căsătorise cu un bărbat foarte dur. Acesta o lovea pentru cel mai mic lucru, așa cum copiii lovesc mingea pe teren. Chinurile vieții au silit-o să slujească în Mănăstirea Maicii Domnului Prusiotissa, în fiecare Post al Adormirii Maicii Domnului. „Într-un timp, povestește ea însăși, lucram ca și femeie de servici la un ginecolog, care era foarte bun platnic, dar și foarte dur, precum soțul meu. Într-o zi am luat coșul de gunoi ca să merg să-l golesc și deodată am auzit un scâncet. Ajungând la locul unde trebuia să golesc coșul, am deschis capacul și am văzut un prunc plin de sânge. „Maica Domnului, ce să fac?”. Să mă întorc la medic nu se poate, căci el l-a aruncat. Dacă însă îl iau acasă, soțul meu mă va junghia ca pe un miel de Paști”. L-am luat totuși, l-am sărutat, l-am șters de sânge și l-am strâns la piept, căci era o iarnă foarte geroasă. Când am ajuns acasă, nu era nimeni. „Dumnezeu este cu mine” am spus în sinea mea. Și după ce l-am spălat, l-am înfășurat într-o cămașă de-a mea mai veche. Apoi l-am însemnat cu semnul Crucii, rugându-mă astfel: „Maica Domnului, Prusiotissa, te rog, ajută-l ca să nu plângă!”. Și minunea s-a săvârșit. Pruncul timp de doi ani nu a plâns!!! Îl hrăneam în ascuns și-l culcam sub patul nostru. Când venea soțul meu, inima îmi bătea cu putere. Timpul a trecut și copilul a început să meargă de-a bușilea. Astfel, într-o zi la amiază, în timp ce mâncam, pruncul a ieșit la iveală și a venit sub masa unde mâncam. De îndată ce l-a văzut bărbatul meu, ochii i-au lucit ca cei ai unui leu. „Ce este acesta?” m-a întrebat. Atunci mi-am făcut cruce și i-am spus taina. El s-a emoționat când a auzit și l-a primit ca pe copilul său. Acest copil acum s-a căsătorit și lucrează în Karpenisi. El este singurul care îmi aduce un pahar de apă, pe când copiii mei nu-mi aduc nimic”. Sursa: marturieathonita.ro/doi-ani-nu-a-plans
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#134
13.04.2015, 23:22:49
|
||||
|
||||
|
La un călugăr bătrân și mult sporit duhovnicește, a poposit o pereche creștină care de mulți ani se străduia să dobândească prunci și nu reușea cu niciun chip. De ani de zile băteau drumurile mânăstirilor, se rugau, se spovedeau, dădeau pomelnice la toate mânăstirile și la toți duhovnicii renumiți și, totuși, timpul trecea iar rugăciunea nu li se împlinea.
Povestind cu lacrimi în ochi bătrânului călugăr povestea vieții lor, acesta cu duhul blândeții le spuse, mișcat fiind de Duhul Sfânt și de darul înainte-vederii: - „Iubiților creștini! Dumnezeu în marea-I milostivire și blânda-I purtare de grijă, dă bineplăcuților Lui toate cele de folos duhovnicesc spre mântuirea sufletelor lor cât și a celor de lângă ei. Dacă El întârzie să vă împlinească cererea înseamnă că ceva este la mijloc. Știe Bunul de El când să dea, cât să dea, cui să dea și în ce împrejurări. Noi însă în neștiința noastră căutăm cele plăcute nouă fără să avem habar de viitorul nostru și de cum ni-l rânduie Dumnezeu spre bine. Eu deslușesc în problema voastră o învârtoșare spre împlinirea unei voințe proprii fără a vă lăsa în Blândele Sale Mâini cu dragoste și încredere desăvârșită! Mergeți la casa voastră cu inima liniștită și rugați-vă mai departe ca în toate să se facă voia Bunului și Milostivului Dumnezeu, care știe mai bine ce vă trebuie. Nu mergeți potrivnic voii Sale căci până la urmă va plini voia voastră dacă insistați, dar s-ar putea să nu vă fie de folos și mântuire!” Creștinii noștri au plecat în drumul lor, dar fără a pune la inimă îndemnul plin de înțelepciune al părintelui bătrân și plin de Duhul Sfânt. Iată că la scurtă vreme cei doi au reușit să dobândească un prunc de parte bărbătească și mare le-a fost bucuria pentru aceasta, crezând în inima lor că aceasta era rezultatul rugăciunilor lor. Copilul a crescut vertiginos, iar când pruncul a împlinit cinci ani soția creștinului muri din cauza unei boli fulgerătoare. Tatăl copilului s-a străduit pe mai departe să poarte grijă de fiul său, dar iată că după zece ani s-a recăsătorit cu o femeie, în speranța unui ajutor în viață. Numai că femeia acesta nu era credincioasă, ci doar foarte frumoasă. Întâmplare face că la trecerea unui an de la căsătorie, întorcându-se acasă tatăl, dintr-o delegație, mai devreme de cât trebuia și intrând în apartament a surprins pe mama vitregă cu fiul său în pat curvind cu nerușinare. Șocat de eveniment și cuprins de o mânie nestăvilită, tatăl puse mâna pe un cuțit și îi omorâ pe loc pe amândoi asupra faptului. Cuprins apoi de spaimă și toropit de eveniment, căzu într-un fotoliu, plin de sânge și de lacrimile disperării. Dar iată că în agonia acestui eveniment i-a apărut un înger care-i spuse : - „Omule! Ați cerut cu obsesie de la Dumnezeu să aveți un prunc și pentru acesta v-ați rugat, ați mers la duhovnici și toți v-au învățat să cereți cu înțelepciune ceea ce vă este de folos. N-ați ascultat glasul lui Dumnezeu prin gura lor și ați făcut mai departe după mintea voastră. Dumnezeu în preștiința Sa cunoștea ceea ce se va întâmpla cu acest copil, pe care voi îl cereați cu obsesie. În tinerețe ați făcut un avort, măcelărind un prunc în pântece și n-ați făcut pocăința pe măsura păcatului săvârșit. Dacă v-ați fi rugat să se împlinească Voia Domnului în toate ale voastre, acum n-ai fi șezut în fotoliul acesta, iar eu n-aș fi grăit către tine aceste cuvinte înfricoșătoare. Mergi de te predă autorităților, mărturisește-ți păcatul și pocăiește-te până la sfârșitul vieții tale, în așa fel încât să-ți poți salva sufletul tău și pe al celorlalți ai tăi, care au murit în păcatele lor! De acum să spui la toată lumea să se roage Bunului Dumnezeu așa: Doamne, eu îmi doresc aceasta… dar în nemernicia mea nu cunosc ceea ce este bine pentru mine și cei dragi ai mei. Facă-se Voia Ta Cea Sfântă cu mine și cu toți ai mei și le împlinește după înțelepciunea Ta toate câte ne sunt de folos aici și pentru viața veșnică! Amin!” Așa se încheie acestă poveste adevărată (care cu mulți ani în urmă a fost publicată și în presă), care ne învață cum să ne rugăm Bunului Dumnezeu în toate clipele vieții nostre, luând aminte la faptul că El este Atotștiutor și toate ni le dă spre mântuire și spre folos. Dumnezeu respectându-ne libertatea uneori ne lasă la voia nostră ca să înțelegem că greșim și să fim pildă și pentru cei din jur. Un bătrân părinte duhovnicesc, spunea că cea mai mare pedeapsă, este să ne lase Dumnezeu la voia noastră, pentru că noi nu vrem să-L ascultăm, cerem rău și greșit iar El pentru insistența noastră se retrage trist și îndurerat de faptul că-I respingem purtarea de grijă. Alteori pentru egoismul, iubirea de sine si multele noastre orgolii nu ne împlinește rugăciunile, mai ales că nici nu încercăm să ne schimbăm și să devenim bineplăcuți Lui.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#135
14.04.2015, 04:00:53
|
||||
|
||||
|
Citat:
__________________
Rugaciunea care-i plansa In a lacrimei parau, Te sfinteste si te-nalta Ca sa-l vezi pe Dumnezeu!
|
|
#136
14.04.2015, 08:46:28
|
||||
|
||||
|
De pe pagina Parintelui Calistrat-O poveste adevarata!
O intamplare adevarata in care se arata cat de mare este ascultarea de duhovnic
Am avut aici in sat o batrana, Ruxanda, care era bolnava de ciroza si de acum isi vomita ficatul. Eram in saptamana branzei, vinerea, mai erau doua zile si trebuia sa inceapa postul. Ca sa vezi cum cei aflati pe patul de moarte asculta de duhovnic, ca sa vezi cat e de mare taina aceasta a duhovniciei. Ma cheama nora ei si-mi spune: "Parinte, soacra mea e slaba, te rog daca vrei sa vii s-o impartasesti ca se duce". Eu mi-am luat Sfintele Taine la mine, epitrahilul si tot ce mi-a trebuit, ajung la ea acasa, intru in casa si vad asa, ca un schelet, cu o burta mare in fata. Zic: "Ce faci, bunica?" "Bate moartea la usa. E gata." "Nu-i gata, ai mancat azi?" "Am mancat." "Nu te pot impartasi. Maine e sambata, mananci carne, ca-i Lasata Secului, duminica bei tuica si vin, ca-i Lasata Secului, faci acolo o frigare mare de gaina cu smantana si de luni incepi sa postesti. Vineri vin sa te impartasesc. N-ai voie sa mori pana vineri. Daca vine ingerul sau Dumnezeu si-ti spune ca trebuie sa te ia, ii spui asa, ca parintele Calistrat a spus sa traiesc pana vineri." "Parinte, mai prind eu vinerea?" "Taci din gura ca nu mori, fa ascultare!" Si-mi iau epitra hi lul si vin acasa. Vineri, termin eu slujba la biserica, Liturghia inainte-sfintita, cum se face in acea saptamana, si-mi aduc aminte in jur de ora unu: "Baba mea, saraca, trebuia de dimineata sa ma duc s-o impartasesc". M-am luat cu Liturghia inainte-sfintita, cu slujbe mai lungi, cum sunt in prima saptamana, cu cuvinte de folos, cu acatiste si s-a facut vreo unu si ceva. Si vine in ograda un om pe care il stiam eu, cu Aro. Zic: "Avem o treaba urgenta. Hai, ca moare cineva si ramane neimpartasit, hai cu mine ca n-avem timp, discutam dupa aia". Zis si facut. M-am suit in Aro si direct la ea, in celalalt capat de sat, ca-s vreo trei kilometri. Cand ajung la usa casei ei, nora imi zice: "Hai, parinte, ca are deja halucinatii". "Ce halucinatii are? Ce face, ia s-aud." "De azi dimineata tot spune asa: Nu ma puteti lua, ca nu a ajuns inca parintele, aveti oleaca de rabdare, inchideti poarta, deschideti fereastra, hai, stati pe laita si asteptati. Intreb: Mama, dar ce vezi?. Dar tu n-ai minte? Nu-i vezi cat sunt de frumosi? Uite cum asteapta saracii, sa ma ia, dar daca parintele intarzie?" Vai, parinte, numai aiurea vorbeste." "Ei, vorbeste aiurea! Aiurea esti tu care nu stii ce inseamna moartea, ea stie ce spune." Intru in casa si zic: "Ei, bunica, vezi ca n-ai murit?" "Vai, parinte, de azi de dimineata ma asteapta, saracii; iaca-s truditi si ei de atata asteptare, le-am zis sa mai sada oleaca pe laita." "Dar cine-s, bunica, cum is, ce vezi? Ca eu nu vad nimic." "Ei, uite cat sunt de frumosi! Ia ca, ma asteapta! Cat is de bucurosi ca ai venit!" "Las sa fie bucurosi." Ii fac dezlegarea, ii dau Sfintele Taine in gura si-mi zice: "Parinte, ma ajuti sa ma intorc cu fata la perete?" "Da, bunica, numaidecat te intind cu fata la perete." Zice: "Ce dorinta vrei mata sa-ti indeplinesc eu inainte de a muri?" "Sa-mi indeplinesti una singura: daca ai sa te intalnesti cu mama mea, sa-i spui de la mine c-o rog sa se roage pentru mine." Si zic: "Mori sanatoasa". "Iaca, acuma mor, ca nu mai au nici ei rabdare sa ma astepte." Si se intoarce cu fata la perete si se intinde asa, cu zece centimetri mai lunga decat era, si ramane nemiscata. Si-i zic nora-si: "Pune mana pe ea, vezi ce-i cu ea, e vie, e moarta?" Eu eram deja la usa, imi luasem epitrahilul. Spune: "Cand ajungeti la manastire sa i se traga clopotul, ca a murit". Din " Ne vorbeste Parintele Calistrat" - Danion Vasile
__________________
Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim.
|
|
#137
27.04.2015, 22:05:40
|
||||
|
||||
|
Iată că minunile dumnezeiești nu încetează nici în zilele noastre, când păcatul s-a înmulțit în lume…Deși nu suntem vrednici de asemenea minuni Dumnezeu își arată ca de fiecare dată dragostea pentru zidirea sa de mare preț, omul. Numai ochi să avem pentru a vedea cât de Multmilostiv este Domnul și să Îi mulțumim pentru toate binefacerile și minunile pe care le lucrează cu noi chiar dacă de cele mai multe ori nu le merităm!
Însuși Mântuitorul Iisus Hristos ne spune:„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața !” (Ioan 6:35) și tot El întărește cele de mai sus spunând: „Fără Mine, nu puteți face nimic !” (Ioan 15,5) În continuare urmează minunea povestită de Monahul Pimen Vlad: Într-o zi, așteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie, și după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puțin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis: „Părinte, eu am fost atee și membră de partid. Lucram la un birou și nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viața. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit și am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică și nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat și m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minții spre cer și am zis: «Doamne, dacă într-adevăr exiști, Tu poți să mă scapi, altfel îmi voi curma viața, așezându-mă pe linia ferată și așteptând primul tren. Așa nu mai vreau să trăiesc!». S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iași-Timișoara. Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanță oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni și m-am așezat pe linia ferată, întinsă pe șine, cu fața în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza, și când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea și a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine și m-am cutremurat. Am rămas vie și nevătămată. Am început să plâng în hohote, și, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă și m-am apropiat de Dumnezeu”.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#138
04.05.2015, 22:35:51
|
||||
|
||||
|
Unul din cei mai iubiți prieteni ai părintelui Tihon a fost și evlaviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată și ajunsese la o mare înălțime duhovnicească.
Părintele Sava a venit de mic copil (de la paisprezece ani) în Grădina Maicii Domnului, lăsându-și părinții și patria sa, Filipiada și s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte. Și într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăție, a devenit atlet al lui Hristos și s-a încununat. Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viata Sfântului Ioan Colibașul, care a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos și așa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu. Aici s-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrânețile sale, fără să se socotească pe sine. De aceea se și gândea mereu la ceilalți și încerca să odihnească pe fiecare. După o asceză aspră de mulți ani era firesc să sufere și unele vătămări trupești, adică să aibă probleme de sănătate. Atletul lui Hristos, însă, răbda cu bucurie durerile, aducându-și aminte de sfinții mucenici și slavoslovea pe Dumnezeu. Când îl întrebam: “Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: “Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Suferința mea este nimic pe lângă cea a sfinților mucenici, iar nevointa mea nici nu se poate compara cu cea a Cuvioșilor Părinți”. Acestea le spunea deși niciodată nu-și neglijase îndatoririle sale duhovnicești, nici chiar la bătrânețe, când îl părăsiseră puterile trupești și când durerile i se măriseră. Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri și mereu spunea: “Slavă Ție, Dumnezeule!”. Părinți mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultații, iar el, ca un bun ascultător ce era, s-a supus, însă Părintele Sava cel iubitor de liniște a fost chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale și de aceea i-a rugat pe părinți să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului. Părinții au fost de acord, dar l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalantu, ca să-și revină puțin și abia după aceea să plece spre Sfântul Munte. Intr-o noapte însă, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă. Stareța nu știa de unde provine, însă după puțin timp au depistat că mireasma ieșea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis ușa, s-a umplut totul de bună mireasmă și au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul, numai atunci au înțeles că mireasma aceea ieșea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava. După aceea au venit și părinții și l-au dus la metania sa. Să avem binecuvântarea lui. Amin.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#139
28.05.2015, 23:28:36
|
||||
|
||||
|
Sfantul Nectarie ofera un sfat bun
Pe timpul in care era inca in viata, Sfantul Nectarie avea obiceiul sa se plimbe câteodata prin diverse locuri ale insulei, sa vorbeasca cu oamenii, sa Ie ofere un sfat bun si sa ii cunoasca mai bine. Intr-una din zile, cam cu doi ani inainte de a trece la cele vesnice, s-a intalnit cu un jandarm care pazea in insula un depozit de munitie. Au stat de vorba pe mai multe teme, jandarmul fiind curios sa afle cat mai multe lucruri legate de credinta, dar avand in sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decat argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic pâna când nu vedea cu ochii sai si pipaia cu mâinile sale. De aceea, discutiile se prelungeau adeseori si se terminau fara rezultate prea impresionante. Influentat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta sa creada in cele spirituale.
Dupa o buna bucata de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat Ia o alta unitate, care se afla departe, pe o alta insula din Marea Egee. A stat acolo câtiva ani buni, fara sa mai auda nimic despre Sfantul Nectarie. La un moment dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, in insula Eghina. Coborand de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militara si mare i-a fost mirarea si bucuria când s-a intalnit din nou cu Sfantul Nectarie, pe drumul prafuit si incins de caldura. S-au asezat pe o banca la umbra si au inceput sa reia anumite discutii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insa, nu se vedea in punctele de vedere ale celor doi. Dupa ce s-au odihnit si au discutat vreme de aproape jumatate de ora, si-a vazut fiecare de drumul sau. Indata ce a predat actele pentru care venise Ia unitatea respectiva, jandarmul a coborât jos in oras, Ia cafenea, ca sa se intâlneasca cu vechii sai prieteni, pe care de atâta timp nu ii mai vazuse. Din vorba in vorba Ie spuse: - Imi place la staretul Nectarie ca nu isi schimba convingerile cu usurinta. M-am intalnit astazi cu el si mi-a dat aceleasi sfaturi pe care mi le dadea si in urma cu cinci ani. - Care staret Nectarie, l-au intrebat prietenii, poate l-ai confundat, staretul Nectarie a murit acum trei ani. - Cum asa, doar il cunosc atat de bine, si apoi mi-a spus exact aceleasi lucruri pe care mi le spunea si atunci. - Frate, asculta-ne ce spunem, staretul Nectarie a murit acum trei ani. Daca nu ne crezi, du-te sus Ia manastire si iti vor arata maicile mormantul lui. Tulburat, dându-si seama de minunea care se intâmplase, jandarmul a inceput sa plânga si a pornit cu pasi repezi sus spre manastire. Pe drum ii intreba pe oameni daca este adevarat ca a murit staretul Nectarie si toti ii spuneau acelasi lucru. Sfantul s-a mutat Ia Domnul in urma cu trei ani. A ajuns sus Ia manastire si a cerut sa vada cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul ca il vedeau plangand, maicile I-au condus Ia mormânt. A ramas acolo multa vreme nemiscat, cazut intr-o adanca meditatie. Incepea sa inteleaga in sfarsit ca credinta in Dumnezeu nu se bazeaza numai pe argumente vazute, asa cum ceruse el tot timpul in discutiile cu Sfântul Nectarie. Ii era din ce in ce mai clar ca, in marea Sa iubire fata de oameni, Dumnezeu respecta libertatea fiecaruia si asteapta o participare Iibera si voita din partea noastra la acest dialog al dragostei care se manifesta prin credinta. Sfântul Nectarie il ajutase si il luminase prin aceasta minunata aratare a sa dupa moarte, dar in acelasi timp ii explicase ca noi trebuie sa credem nu doar datorita unei minuni, care eventual ni se intâmpla sau la care suntem martori oculari. Pentru ca astfel am fi oarecum privati de libertate si am cere tot mereu alte si alte minuni care sa ne incredinteze. Mai mult, am putea ajunge sa ne indoim inca si de simturile noastre, sa negam minunea si sa ramânem necredinciosi. Dumnezeu vrea asadar o participare libera la acest dialog al iubirii, pe care necontenit il poarta cu intreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existentei noastre si a intregii fapturi. Ajunge doar ca ochii nostri duhovnicesti sa se deschida prin credinta si rugaciune si sa vada si sa recunoasca aceasta minune, preaslavind pe Creatorul tuturor. A plecat intr-un târziu de Ia manastire, cu hotarârea ca viata sa sa ia un alt drum de acum inainte.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#140
31.05.2015, 23:58:25
|
||||
|
||||
|
Este o povestire din viața lui Alexie, a acestui „nebun dupa Hristos”, din regiunea Voronejului (Rusia). Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conștiința unui păcat cumplit, săvârșit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca și toți; știți, părinte, e imposibil să trăiești și să nu păcătuiești". Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăința lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica și să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în șorț cât mai multe pietricele.
Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă și să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul - urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în șir câmpul, nefiind în stare să-și amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător față de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poți dezbăra. Trebuie să cugetăm la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ținem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obișnuindu-ne să fim nepăsători față de cele mărunte, ne obișnuim să fim nepăsători în genere și începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem și să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi. (Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuriile pocăinței, Editura Marineasa, 2005, p. 33)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
|
Mod linear
