Biserica CATOLICA ZGUDUITA DE NOI DEZVALUIRI ! ! !

[ioanna]

În prealabil postat de nutucutu

Spuneati ca celibatul sta in calea implinirii vocatiei. Iar eu v-am aratat ca si casatoria poate sta in calea vocatiei.

Casatoria nu sta in fata implinirii vocatiei, pentru ca un tanar ortodox poate fi hirotonisit indiferent de starea sa civila, insa romano-catolicul nu poate fi daca este casatorit. Momentul hirotonisirii trebuie ales de fiecare, pentru ca in starea in care se hirotoniseste (casatorit/necasatorit) in aceea ramane. Mai devreme sau mai tarziu, ortodoxul isi implineste vocatia, insa romano-catolicul casatorit nu va putea niciodata sa fie hirotonisit.

[nutucutu]

În prealabil postat de ioanna

Casatoria nu sta in fata implinirii vocatiei, pentru ca un tanar ortodox poate fi hirotonisit indiferent de starea sa civila, insa romano-catolicul nu poate fi daca este casatorit.

Vocatiei nu consta in a fi sau a nu fi hirotonisit preot. Vocatia preotiei inseamna sa devii desavirsit practicind preotia. Iar casatoria poate fi o bariera pentru cei tineri, sau o mare greutate pentru preotii care au familie grea si care trebuie sa se ingrijeasca de familie.

"[...]Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V s-a dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.[...] ""(extras din"Pagini din istoria bisericii romanesti", Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054)

Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pâna atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, însa a fost respins imediat. În cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamântului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai înainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a facut om.

Si s-a rastignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, dupa Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Împaratie nu va avea sfârsit.

O alta hotarâre a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.

Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care îi poarta numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutati si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.

Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita în Biserica Ortodoxa în a saptea duminica dupa Pasti.

CELIBATUL

424. -”Celibatul religios este fagaduinta de a trai necasatorit toata viata, numai cu scopul de a sluji Domnului in toata deplinatatea si nu altfel. Casatoria, este legea obsteasca. Celibatul este o exceptie care isi are temeiul in darul lui Dumnezeu. Nu toti pot primi necasatoria, ci numai celor ce le este dat” (Matei. 19, 1). El este un sfat celor ce se simt in stare sa-l implineasca. “Cel ce nu este casatorit, se ingrijeste de slujba Domnului, cum sa placa mai bine lui Dumnezeu; cine este casatorit se ingrijeste mai mult de lucrurile lumii, cum sa placa sotiei” (I Cor.7,2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber sa aleaga viata de casatorie sau feciorie celibatara. Astfel, celibatarul are datoria sa-si cerceteze sufletul sau daca poarta in sine acel foc al harului si a unei credinte mai tare decat moartea, daca are vointa de a duce greul singuratatii si al gospodariei personale prin sine insusi, daca are inclinari de a se ocupa cu rugaciunea, slujba si misiunea bisericeasca, care sa-i ocupe tot timpul, caci altfel se poate insela. Celibatul este foarte usor pentru cine il traieste cu vrednicie deplina pentru Dumnezeu, dupa exemplul proorocilor, apostolilor si a sfintilor parinti din toate timpurile si, se va bucura de roadele infranarii si ale faptelor bune. “Ei nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici si urmeaza Mielul oriunde el merge. Ei au fost rascumparati dintre oameni, ca cel dintai rod pentru Dumnezeu si pentru Miel”. -(Apoc. 14,4


”Deoarece si dreptcredinciosul imparat (desi este mirean), a vorbit catre acest sfant si ecumenic sinod, ca cei ce se numara in cler si impart altora cele sfinte sa fie curati, si slujitori evlaviosi si vrednici de jertfa cea inteleapta a marelui Dumnezeu, care este El insusi si jertfa si arhiereu si sa curatim cele spurcate care s-au lipit de dansii prin casatoriile cele nelegiuite. Apoi, delegatiile bisericii romanilor, au propus ca sa se aplice canoanele cu prea multa strictete. Delegatii acestei cetati imparatesti (Bizantul), au cerut sa aplice canoanele mai umanitar si cu mai multa ingaduinta. Noi am impreunat amandoua propunerile, in chip parinteste si cu iubire de Dumnezeu, ca sa nu dam prilej ca ingaduinta sa duca la slabiciune si nici strictetea sa nu fie prea aspra, mai ales ca pacatele s-au intins asupra multor barbati din cauza nestiintei canoanelor”[...] Ancira 10

[ioanna]

În prealabil postat de nutucutu

Vocatiei nu consta in a fi sau a nu fi hirotonisit preot. Vocatia preotiei inseamna sa devii desavirsit practicind preotia. Iar casatoria poate fi o bariera pentru cei tineri, sau o mare greutate pentru preotii care au familie grea si care trebuie sa se ingrijeasca de familie.

Dar de ce impune BRC castitatea in cazul preotilor romano-catolici, de ce doar ei pot fi preoti slujitori ? Poti sa te desavarsesti si daca esti familist, doar un calugar nu e "mai sfant", decat un mirean, doar pentru ca e calugar. Daca cele doua moduri de viata sunt traite in mod autentic in Hristos sunt de aceeasi cinste.

Familia preotului – comuniune de credinţă şi de viaţă creştină în parohie

Preotul ortodox, spre deosebire de preoţii Bisericii Romano-Catolice, are dreptul şi privilegiul de a se căsători, de a forma o familie, acest drept şi privilegiu fiind în acelaşi timp o obligaţie şi o răspundere deosebită în viaţa socială şi pastorală din parohie. Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalţi credincioşi, el trebuind să justifice familia sa, nu numai prin dreptul comun tuturor oamenilor, ci şi din punct de vedere religios-moral, printr-o viaţă de familie exemplară şi edificatoare.

Căsătoria preotului este căsătoria celui ce este rânduit să slujească lui Dumnezeu, fiind, prin urmare, angajat în lucrarea sa sacerdotală din parohie împreună cu familia sa, aceasta nefiind pentru preot numai un cadru de vieţuire cotidiană, ci şi o comunitate de viaţă religioasă şi de credinţă în care preotul îşi începe propria activitate pastorală, fiind „pepiniera morală a parohiei”. Dată fiind participarea familiei preotului la întreaga sa activitate de formare a credincioşilor şi de mântuire a acestora, ea poate contribui pozitiv sau negativ la împlinirea scopului slujirii sacerdotale a preotului, în funcţie de nivelul vieţuirii duhovniceşti în Hristos şi de conştientizarea misiunii preoţeşti, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai secularizată.

Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioşilor trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soţia, copiii, casnicii şi rudele sale, aceştia, mai mult decât alţi credincioşi, trebuie să fie catehizaţi şi moralizaţi pentru a fi cu adevărat un model de viaţă creştină. Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creştere duhovnicească depinde în mare măsură reuşita preotului în chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi conducerea acestora pe calea mântuirii.

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă.
Având în vedere complexitatea misiunii pastorale, preotul nu poate fi duplicitar, el trebuie să fie consecvent în comportament şi în misiunea sa, neputând fi păstor în parohie, neglijând şi fiind dezinteresat faţă de familia sa, care ar trebui să constituie piatra de temelie a propriei misiuni preoţeşti. A face abstracţie de propria familie în activitatea de parohie, înseamnă imposibilitatea de a zidi, de a-i îndrepta pe alţii, fără a fi susţinut prin puterea exemplului propriei familii. Oare cum poţi să-i îndrepţi şi să-i mântuieşti pe alţii, dacă propria familie este exclusă şi neglijată în lucrarea de mântuire a credincioşilor ? Cum vor înţelege şi accepta ceilalţi credincioşi mijloacele de dobândire a mântuirii, dacă însăşi familia preotului, în care el vieţuieşte zilnic, nu le înţelege şi nu le primeşte ? Însăşi misiunea preotului este în pericol, cuvântul lui nu mai este cuvânt cu putere multă, convingător şi ziditor, dacă toate acestea nu sunt însoţite de putea exemplului vieţii personale şi a propriei familii, aceasta din urmă fiind factor de păstrare şi promovare a vieţii religios-morale în parohie, precum şi factor de coeziune socială şi duhovnicească în comunitatea locală de viaţă în Hristos.

Casa preotului trebuie să fie „pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală”, familia preotului fiind prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală[10]. Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creştină şi casa lui Dumnezeu, Biserica, toţi creştinii trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul care poartă de grijă comunităţii creştine de acasă, „având copii ascultători cu toată bunăcuviinţa” (I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său. Căci dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii, nu reuşeşte să conducă bine şi cu bunăcuviinţă pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu dragoste ? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Iar de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ?” (I Tim. III, 12).

Dar, nu numai preotul trebuie să aibă calităţile de părinte responsabil pentru casa lui Dumnezeu şi a sa, ci şi soţia credincioasă trebuie să fie conştientă de sfinţenia şi de răspunderea preoţiei, fiind sprijin şi mângâiere pentru preot, participând la necazurile şi la bucuriile activităţii pastorale în parohie.
Copiii preotului au datoria unui comportament demn în faţa oamenilor, o purtare frumoasă prin care să se distingă de cei mai puţin iniţiaţi în tainele credinţei şi ale slujirii lui Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături de mama lor la misiunea preoţească a părintelui lor.

O soţie nepăsătoare, neserioasă, vanitoasă, nepotrivită cu chemarea preotului, precum şi copiii neascultători, imorali şi aroganţi pot afecta lucrarea preotului ca părinte duhovnicesc pentru enoriaşii săi, expunându-l pe acesta chiar unei situaţii scandaloase prin comportamentul imoral al membrilor familiei sale.

Soţia şi copiii preotului trebuie să fie modele de urmat pentru ceilalţi credincioşi, ascultându-l obiectiv pe preot şi învăţând ca orice credincios, fiind în acelaşi timp cei dintâi care se pronunţă asupra activităţii preotului, corectând ceea ce se poate corecta în cuvântul, atitudinea şi poziţia sa faţă de credincioşi, având cea mai sinceră apreciere asupra lucrării sale.
Preotul, în activitatea sa în parohie, nu trebuie să se limiteze numai la predică şi la serviciile religioase, el trebuie să verifice roadele muncii sale pe terenul sufletesc al credincioşilor săi, în ce măsură aceştia ascultă cuvântul şi îl fac să rodească în viaţa lor. Cel mai bun confident al preotului pentru cunoaşterea stării sufleteşti a credincioşilor este soţia sa, care trebuie să fie obiectivă şi să nu-l descurajeze pe preot în misiunea sa. Însuşi preotul ar trebui s-o facă pe soţia sa conştientă de lucrarea lor comună, de greutăţile, dar şi de mulţumirile sufleteşti pe care o astfel de lucrare sfântă le poate aduce, slujirea pastorală a preotului neputând fi separată de familia sa, de colaborarea cu aceasta pentru împlinirea scopului ultim al slujirii preoţeşti, mântuirea credincioşilor.

Locul în care soţia preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul parohial. În cadrul său lucrează femei evlavioase din parohie, pline de entuziasm şi de iniţiativă în a-l ajuta pe preot în lucrarea de întreţinere şi de înfrumuseţare a locaşului de cult. Aici, soţia preotului se poate afirma prin delicateţea, sensibilitatea şi simţul ei practic, fiind de real folos preotului în lucrarea sa pastorală, chiar un Ierarh al Bisericii noastre afirma: „preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie”. În plus, prestigiul de care se bucură în calitatea sa de soţie a preotului, contribuie decisiv în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial.

Dar, pentru a se realiza toate acestea, preotul trebuie să facă o bună alegere a soţiei care asigură împlinirea prin împreună-lucrare a sarcinilor ce decurg din activitatea pastorală a preotului. Soţia trebuie să fie potrivită sufleteşte cu misiunea preoţească, să conştientizeze responsabilităţile unei astfel de chemări. Dacă rămâne străină faţă de aspiraţiile sacerdotale, nu numai că nu-l ajută pe preot, dar îl şi împiedică şi-l demoralizează în lucrarea lui sfântă. Astfel, soţia preotului trebuie să fie formată în acest spirit de către preot pentru a corespunde împreună cu toată familia chemării sfinte de a-I sluji lui Dumnezeu şi oamenilor. Atunci când preotul face o bună alegere privind soţia sa, ea corespunzând sufleteşte misiunii sale de preot, se asigură nu numai o căsnicie fericită a preotului, dar şi o bună colaborare şi armonie în opera sa în parohie[13]. După cuvintele înţeleptului Solomon „cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte bunăvoirea lui Dumnezeu” (Pilde XVIII, 22), iar „femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pilde XII, 4). Aşadar şi pentru preot, o femeie virtuoasă este ajutor şi bucurie omenească şi duhovnicească, lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie şi a credincioşilor încredinţaţi preotului.

În cazul unei alegeri nepotrivite, preotul este nevoit, fie să trăiască o viaţă plină de neplăceri, fie dacă se desparte de soţia sa să fie expus criticilor, diferitelor greutăţi şi piedici, slujind fără personalitate şi cu o moralitate pusă la îndoială, putând fi chiar pedepsit cu depunerea. Astfel, o eventuală nepotrivire a soţiei cu slujirea preotului are numeroase repercursiuni asupra vieţii de familie, dar şi asupra familiei mai mari care este parohia. Având o soţie leneşă, neglijentă, avară, nepricepută şi ocupându-se numai de plăcerile vieţii pământeşti, cu cochetăria şi cu petrecerile, preotul va fi cu siguranţă afectat pe cele două planuri ale vieţii lui, cel al vieţii de acasă şi cel al vieţii de slujire preoţească.

Familia preotului, susţinută printr-o atmosferă sacră în unitatea ei[14], este celula de bază a parohiei, ea trebuie să confirme prin faptă cuvântul, să întărească prin propriul exemplu ceea ce învaţă preotul, fiind nu numai factor de promovare a vieţii religios-morale în parohie, dar şi factor de coeziune socială, atrăgându-i în jurul ei pe ceilalţi credincioşi şi determinându-i pe aceştia să lucreze pentru binele comun al comunităţii religioase în care trăiesc, dar şi pentru împlinirea scopului existenţial pentru fiecare, dobândirea mântuirii.

Pentru realizarea acestor deziderate, soţia preotului trebuie să consimtă liber şi să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei şi de munca la care este chemată alături de preot, împărţind alături de acesta atât lipsurile şi grijile, cât şi mulţumirile sufleteşti pentru lucrarea lor. Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie îndreptar lui şi nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârşească fapte rele pentru unele capricii ale ei.

Calităţile soţiei preotului sunt determinante pentru ţinuta preotului, ea fiind în mare măsură responsabilă pentru neglijenţa în ţinută a preotului, existând deseori o nepotrivire între starea lui ca om şi chemarea preoţiei. Toate aceste defecte pot fi îndreptate de o soţie motivată şi responsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre latura lumească a vieţii, neglijând misiunea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioşii şi cu ceilalţi preoţi sau urmăreşte numai interesele materiale proprii şi înclină în privinţa slujirii spre formalism şi superficialitate, soţia poate să-l corecteze în comportament, dar aceasta se poate întâmpla numai atunci când ea are o adevărată viziune şi concepţie despre chemarea preoţiei, despre responsabilităţile slujitorului lui Dumnezeu şi al oamenilor. Soţia preotului este un adevărat înger păzitor, întărindu-l pe preot în faţa potrivnicilor şi susţinându-l cu sfaturi alese în proiectele ambiţioase din parohie, „arătându-i prin puterea ei de intuiţie calea cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat, intuieşte mai puţin”

Aşadar, preotul poate găsi în propria familie, fie un sprijin, fie o piedică în slujirea sa. Familia poate aduce bucurie sau poate aduce suferinţă pentru preot. Din fericire, în cele mai multe cazuri, soţia şi copiii preotului s-au ridicat sub aspect moral la nivelul statutului lor în societate. Preoţii ortodocşi, având de cele mai multe ori o familie numeroasă, au ştiut să-şi crească îngrijit copiii, să-i educe religios-moral, fiind în această privinţă un exemplu social de viaţă familială sănătoasă. Adesea copiii de preot s-au distins prin învăţarea de carte, prin ţinută morală, afirmându-se în societate.

Casnicii preotului sunt cei care prin formarea lor în duh creştin, în spiritul credinţei şi al dragostei, asigură succesul pastoral al preotului. Soţia, copiii şi rudele apropiate preotului vădesc în raporturile lor cu ceilalţi credincioşi atmosfera duhovnicească şi nivelul moral al casei păstorului lor, contribuind decisiv la lucrarea de evanghelizare a preotului. Însuşi preotul trebuie să nu se îndepărteze de familia sa, să aibă întotdeauna în vedere realizarea celor propovăduite mai întâi în familia sa şi apoi în celelalte familii din parohie.

În familia sa, preotul trebuie să imprime o preţuire deosebită faţă de vrednicia preoţească, educând copiii în acest spirit, implantându-le sentimentul religios şi dându-le o educaţie religios-morală, încât aceştia să poată continua cu vrednicie chemarea preoţească a părintelui lor. Preotul este responsabil faţă de formarea viitorilor preoţi în familia sa, el fiind un exemplu pentru descendenţi, perpetuând, astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi, sacerdoţiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a creat o tradiţie din formarea viitorilor preoţi în casa preotului actual, continuându-se vocaţia şi slujirea preoţească din tată în fiu, preoţia prelungită în urmaşi.

Astfel, familia preotului este model de viaţă creştină, factor de păstrare şi de promovare a dreptei credinţe în parohie, trebuind să fie formată de către preot pentru a-l ajuta în activitatea şi misiunea sa, fiind un exemplu în parohie prin casnicii săi.

[nutucutu]

În prealabil postat de ioanna

Dar de ce impune BRC castitatea in cazul preotilor romano-catolici, de ce doar ei pot fi preoti slujitori ? Poti sa te desavarsesti si daca esti familist, doar un calugar nu e "mai sfant", decat un mirean, doar pentru ca e calugar. Daca cele doua moduri de viata sunt traite in mod autentic in Hristos sunt de aceeasi cinste.

Nu stiu de ce Biserica Catolica impune castitatea, cind a aparut si pe ce temei. E adevarat ca poti sa te desavirsesti fiind orice, insa, cred eu, vocatia de preot nu se refera numai la desavirsirea proprie (adica numai la desavirsirea preotului) ci se refera si la slujirea neconditionata a aproapelui si jertfa vietii proprii pentru mintuirea turmei.

[ioanna]

În prealabil postat de nutucutu

Nu stiu de ce Biserica Catolica impune castitatea, cind a aparut si pe ce temei. E adevarat ca poti sa te desavirsesti fiind orice, insa, cred eu, vocatia de preot nu se refera numai la desavirsirea proprie (adica numai la desavirsirea preotului) ci se refera si la slujirea neconditionata a aproapelui si jertfa vietii proprii pentru mintuirea turmei.

Fiecare cu randuiala proprie. Ce nu mi se pare mie in regula la B.C nu e atat ca impun castitatea la preotii romano-catolici, ci faptul ca preotii casatoriti (cum sunt cei din B.G.C) nu au voie sa slujeasca decat pe "teritoriul istoric" al bisericii lor, de parca "preotia" lor ar depinde de intinderea teritoriala, nu de vocatia pastorala. Un preot roman casatorit greco-catolic nu poate sluji la o parohie greco-catolica din Italia. Am senzatia ca exista inca o falsa-superioritate intretinuta a preotilor celibi vs. casatoriti in B.C

[MihaiG]

În prealabil postat de ioanna

Dar de ce impune BRC castitatea in cazul preotilor romano-catolici, de ce doar ei pot fi preoti slujitori ? Poti sa te desavarsesti si daca esti familist, doar un calugar nu e "mai sfant", decat un mirean, doar pentru ca e calugar. Daca cele doua moduri de viata sunt traite in mod autentic in Hristos sunt de aceeasi cinste.

Dar de ce impune BO castitatea in cazul episcopilor ortodocsi, de ce doar ei pot fi episcopi slujitori ? (mai ales cand Sfanta Scriptura spune "Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei" ?

[MihaiG]

În prealabil postat de ioanna

Fiecare cu randuiala proprie. Ce nu mi se pare mie in regula la B.C nu e atat ca impun castitatea la preotii romano-catolici, ci faptul ca preotii casatoriti (cum sunt cei din B.G.C) nu au voie sa slujeasca decat pe "teritoriul istoric" al bisericii lor, de parca "preotia" lor ar depinde de intinderea teritoriala, nu de vocatia pastorala. Un preot roman casatorit greco-catolic nu poate sluji la o parohie greco-catolica din Italia. Am senzatia ca exista inca o falsa-superioritate intretinuta a preotilor celibi vs. casatoriti in B.C

Asta este o alta discutie si s-ar putea sa aveti dreptate in oarecare masura.