Pozitia domnului Andrei Plesu fata de Dan Puric

În prealabil postat de cristiboss56

Atata timp cat mai exista tineri sau liceeni care gandesc ca tine , suntem , adica : EXISTAM , si asta-i cel mai imortant ! Gandesti ca un om matur ! Slava lui Dumnezeu pentru toare !

Ma supraapreciati si tocmai pentru ca Dumnezeu e diferit de Saturnus,ma bucur ca dintr-o geniala mila nu exista oameni ca mine.

[HoratiuM]

În prealabil postat de Mihailc

Restul mesajului tău e un exemplu tipic de "ortodoxie după internet", un fenomen extrem de nociv care otrăveşte minţile şi pângăreşte inimile multor oameni în căutare de sens pentru existenţa lor. Manipularea, lipsa unor referinţe solide, afirmarea unor mărturisitori fantomatici, proliferarea blogurilor colportoare de idei pietiste agresive, lipsite de respect pentru taina persoanei, agramate cultural, semidocte teologic, tâlhăreşti sub aspectul respectării dreptului de autor, sunt doar câteva din caracteristicile unei uriaşe rătăciri ce ameninţă Biserica sub pretextul apărării "dreptei credinţe". Disoluţia ortodoxiei n-o să o facă nici masonii, nici ierarhii corupţi, nici presupuse conspiraţii ale evreilor sau mai ştiu eu ce ţapi ispăşitori pentru neputinţele noastre. Ortodoxia va fi slăbănogită de proprii ei fii, botezaţi, evlavioşi dar stăpâniţi de râvna cea rea şi tendinţe sectare. Nu mai e mult până când turma cea cuvântătoare va fi condusă doar formal de episcopi şi preoţi, în realitate cei care vor domina creierele vor fi blogherii anonimi şi furnizorii de materie primă ideologică perfect adaptată frustrărilor, dezorientărilor, însigurărilor, anxietăţii, refuzului maturizării în confruntare frontală lumea toxică în care trăim.

Subscriu întru totul. Cu precizarea că "turma" noastră cuvântătoare deja este condusă formal de preoţi şi episcopi care, în marea lor majoritate, sunt şi ei doar formal preoţi şi episcopi. După cum marea majoritate a românilor este formal creştină, iar în realitate este un neam care încă nu a fost cu adevărat tăiat împrejur cu inima care-i aleargă mereu după împăunări sordide şi frivolităţi de beizadea infantilă.

[tabitha]

O dată pentru totdeauna

Andrei Pleșu

Nu mă simt îndemnat să mă justific sau să mă explic, dinaintea unor calomniatori harnici care, mînaţi de rea-credinţă, ură, partizanat orb, sau „ordine de sus”, înţeleg să mă încondeieze grosolan, de cîte ori au ocazia, pe forumuri sau pe unele posturi de televiziune.

Dar le sunt, poate, dator, celor care mă onorează cu emoţionanta lor solidaritate, cu unele lămuriri, astfel încît imaginea lor despre mine să fie nu strict îngăduitoare sau idolatră, ci pur şi simplu corectă. Voi oferi, deci, în cele ce urmează, cîteva rapide clarificări cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu. O dată pentru totdeauna!

1. „Scrisorile” către Ceauşescu şi colaborarea mea cu Securitatea. Cîndva, în 1981 cred, am participat la primele două dintr-o lungă serie de conferinţe pe tema „meditaţiei transcendentale”. Conferinţele erau găzduite la Institutul de Psihologie al Academiei Române şi aveau un caracter public. Mi s-au părut neinteresante, drept care am suspendat frecventarea întregului program. După vreun an, am fost abordat de un lucrător al Securităţii - cel ”arondat” trebilor culturale – care m-a întrebat dacă am fost de faţă la conferinţele cu pricina. Am confirmat, fireşte, deşi episodul dispăruse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat că am greşit şi că greşeala mea va avea consecinţe. Nu l-am luat prea în serios, dar am aflat curînd că omul ştia ce spune. Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, sute de cercetători, artişti şi profesori au rămas fără slujbă, a ieşit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, în care se vorbea de înaltă trădare, subversiune împotriva ordinii socialiste etc.

În ce mă priveşte, am fost ”executat” într-o amplă şedinţă la locul de muncă, dat afară din învăţămînt (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afară din partid (contemporanii îşi vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afară din partid” era mai rău decît a nu fi fost niciodată membru de partid) şi pus sub interdicţia de a publica. Mi s-a oferit, ca soluţie de subzistenţă, un post de muncitor necalificat la o fabrică de sticlă. Soţia mea, care mă însoţise la Institutul de Psihologie, a fost şi ea dată afară din slujbă şi „invitată” să ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, aşadar, în situaţia de a nu ne putea întreţine, riscînd, totdată, dacă refuzam „ofertele” de serviciu amintite, să cădem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Învăţămîntului în judecată. Am pierdut. Am cerut diferite audienţe. Un tovarăş de la primărie m-a îndemnat să fac un memoriu către şeful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine în birocraţia lingvistică a unui astfel de document, l-am făcut. „Nu e suficient”- a observat cel de la primărie. „Adăugaţi o anexă”. Am adăugat. Aceste două înscrisuri sunt numite astăzi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice către Ceauşescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Mă disculpam de acuzaţiile de subminare a statului, declaram că vreau să-mi fac, în continuare, meseria, îmi afirmam cuminţenia şi zelul patriotic. Nu sunt deloc mîndru de a fi semnat acest text. Am scuza situaţiei-limită în care mă aflam, dar gestul rămîne unul de compromis. Singurul, totuşi, de care mă fac vinovat în întreaga perioadă a coexistenţei mele cu regimul. (Constat, în acelaşi timp, că autori notorii de jenante omagii publice adresate familie Ceauşescu au beneficiat şi beneficiază de un regim mult mai îngăduitor decît amărîtele mele ”scrisori” care, de altfel, n-au avut nici un efect).

Una din acuzaţiile care mi se făceau în timpul procesului şi al „demascărilor” prin care am trecut era aceea că aş fi tăinuit participarea mea la conferinţele „transcendentalilor”. Este motivul pentru care, în memoriul meu, am relatat, drept contra-argument , faptul de a fi recunoscut, dinaintea unui lucrător al securităţii, prezenţa mea în sală, la data respectivă (vezi mai sus). Dar nu eu mă dusesem să „raportez” asta. Răspunsesem strict la un „interogatoriu”. Ei bine, acest pasaj al memoriului meu a devenit dovada peremptorie că am livrat informaţii Securităţii, că, pe scurt, am fost un docil colaborator, chiar dacă unul neconvenţional, de vreme ce, recunoscînd că am participat la şedinţele de la psihologie, comiteam o delaţiune împotriva mea însumi… Am relatat, de altfel, toate acestea şi cu alte ocazii. Pentru detalii, se poate citi interviul dat Mirelei Corleţean (Evenimentul Zilei, 29 sept. 2010), reluat în ultimul meu volum („Din vorbă-n vorbă”, Humanitas, 2013). În acelaşi volum, am reprodus şi un alt interviu, pe aceeaşi temă, acordat Doinei Jela. Nu mai am nimic de adăugat.

2. Lăcomia mea ministerială. N-am fost membru în nici un partid post-revoluţionar, n-am solicitat niciodată un post de demnitar şi n-am întreprins niciodată nimic pentru a ajunge într-o poziţie de putere. În furor-ul „revoluţiei”, am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinţa de a reveni la meserie, am demisionat după doi ani, deşi mi se ceruse să rămîn. La Externe, am ajuns de azi pe mîine, în decembrie 1997, ca soluţie de înlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Şi de la Externe am demisionat, după numai jumătate de mandat, mînat de aceeaşi nevoie de a mă întoarcere la ale mele. În CNSAS, m-a convins să intru tot Mircea Dinescu. Şi de acolo am plecat prin demisie. În sfîrşit, Traian Băsescu (iarăşi la sugestia poetului) m-a invitat să accept funcţia de consilier. Am părăsit-o după patru luni. Încît ideea că am fost cocoţat mereu în poziţii de vîrf pe bază de manevre oculte, de linguşeli, nărav sau poftă de privilegii, este o ficţiune venită, nu o dată, de la exponenţi şi susţinători ai unor personaje care chiar cu asta se ocupă: cu dobîndirea şi păstrarea puterii, ca şi cu „valorificarea” ei lucrativă.

Bilanţul ministeriatelor mele n-o fi cine ştie ce, dar nu m-am ocupat, totuşi, numai de ecleruri şi omlete. Mă flatez de a fi înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, Institutul de Studii Orientale (distrus ulterior) sau Casa de Film a Ministerului Culturii, cu Lucian Pintilie ca director. Am reinstituit Comisia Monumentelor Istorice, am redeschis, dupa mulţi ani de întrerupere, Festivalul şi Concursul „George Enescu”, am oferit direcţia Teatrului Naţional marelui regizor Andrei Şerban, am organizat prima expunere a operelor româneşti ale lui Brâncuşi în Statele Unite etc. Sub mandatul meu de la Externe, s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999), s-a obţinut preşedinţia OSCE şi s-a accelerat cursa integrării în NATO datorită strategiei de politică externă adoptată de Preşedinţie şi MAE în timpul crizei Kosovo.

3. Piaţa Universităţii. Antena 3 a citat abundent dintr-un text al meu scris în 1990. Textul era invocat – în emisiune - ca fiind un atac la adresa demonstranţilor din Piaţa Universităţii. O probă – a cîta? – de neonestitate. În realitate, e vorba de discursul pe care l-am ţinut cu ocazia încheierii lucrărilor CPUN şi care se adresa membrilor CPUN prezenţi în sală, admonestaţi, laolaltă cu toţi politicienii momentului, pentru felul confuz şi zgomotos în care înţelegeau să facă politică, încă marcaţi de duhul ceauşismului. Nici o legătură cu Piaţa Universităţii. Cît despre Piaţă, reamintesc cititorilor că Ministerul Culturii (urmat de Ministerul Învăţămîntului) a fost singurul organism guvernamental care, după venirea minerilor, a dat un comunicat de distanţare faţă de violenţele petrecute în stradă. De asemenea, Ministerul Culturii a finanţat singurul documentar corect despre Piaţa Universităţii (regia: Stere Gulea), fără echivalent pînă în momentul de faţă.

4. Plagiatul după Adorno. Bănuiesc că dl. Petre Roman are lucrările lui Adorno pe noptieră. Dacă ar fi răsfoit-o pe cea intitulată „Minima Moralia”, ar fi văzut că între cartea filosofului german şi cartea mea nu există nicio legătură. Titlul e, întîmplător, acelaşi. Dar „minima moralia” e o locuţiune latină (aleasă de mine prin raportare la „Magna Moralia ” aristotelică, aşa cum arăt în prefaţă), asupra căreia nu există monopol. Dacă aş scrie o lucrare pe care aş intitula-o ”Evrika!” nu mi s-ar putea reproşa că l-am plagiat pe Arhimede…

[tabitha]

5. Atitudine critică faţă de „şefii” mei. Aici mă declar vinovat. Cînd am ceva de obiectat, nu ţin cont de ierarhii. Observ, totuşi, că nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgînd la arsenalul grotei. N-am făcut pe nimeni bou, prost şi porc.

6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare şi de alt tip), de care aş fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care îşi închipuie că am fost cocoţat non-stop în vîrful piramidei, că, din 25 de ani post-revoluţionari, n-am lucrat în serviciul public decît opt. În legătură cu orice alte (preţioase) venituri şi avantaje dobîndite pe căi „impure”, aştept detalii, cifre, probe.

7. Fizic vorbind, mă dau bătut: sunt gras, urît, poate nu prea român, am ochi bulbucaţi şi mănînc toată ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri şi omlete.

8. Soţia turnătoare. Era fatal ca metehnele mele să fie transferate şi asupra unor membri ai familiei. Aşa s-a născut legenda racolării soţiei mele de către serviciile noastre de informaţii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar parţial de analiştii vigilenţi) dovedeşte, într-adevăr, că s-a încercat o asemenea racolare, ceea ce se întîmpla, de regulă, cu toţi cei care plecau la studii în străinătate (era vorba de o tînără de 18 ani). Citit pînă la capăt, acelaşi dosar arată însă că racolarea a fost ratată şi că numitei Catrinel Pleşu nu i se poate imputa nici o urmă de activitate informativă.

Înainte de a încheia, ţin să mulţumesc tuturor acelora care, în zilele din urmă, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simţit adesea stingherit de tapajul născut, fără voia mea, în jurul unei nefericite seri la un post de televiziune. Dar, de fapt, nu despre mine e vorba. Ci despre atmosfera morală şi profesională a unei ţări, în care bunul gust, bunul simţ, onestitatea, meseria, comportamentul civilizat şi respectul pentru valori stau sub ameninţarea unor găşti de neisprăviţi, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregătire precară, oameni care nu se pot recomanda prin nici o ispravă, în nici un domeniu; guralivi, prost crescuţi, inculţi, dominaţi de resentiment, instincte brutale şi interes privat. Avem de ce să ne temem.

Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.

http://adevarul.ro/news/societate/o-...index.html#%23

[oaie_cugetatoare]

Poti sa ne dai exemplu cam ce fapte a facut A.Plesu pentru semenul sau ?(realizari concrete)

[tabitha]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Poti sa ne dai exemplu cam ce fapte a facut A.Plesu pentru semenul sau ?(realizari concrete)

A spus chiar el mai sus. În rest, Domnul știe.

[CristianR]

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

[AlinB]

Din pacate, nu prea l-as putea contrazice pe Plesu vizavi de ce a spus, punctual despre dl. Puric.

E drept ca nu strica putina "mandrie nationala" dar cred ca a te axa doar pe asta si a trece cu vederea ceea ce este si cum este AZI poporul roman, e o mare problema.

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de CristianR

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

Prin concret inteleg orice activitate.

[CristianR]

În cazul ăsta, pot să-ți spun că pentru mine a făcut destul de mult.