Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Pe drumul ce duce de la Stavranikita la Karyes, la o mică distanță de locul de închinare din partea stângă a drumului, porneşte o cărare care străbate o pădure de arbuşti, urcă şi coboară pe un teren neregulat şi ajunge la o Colibă împrejmuită cu un gard de sârmă împletită. Lângă poartă se aflau o cutie cu o tăietură la fel cu cea poştală şi o bucată de carton pe care scria: „Însemnaţi pe hârtie ce vreţi să discutăm şi băgaţi-o în cutie. Vă veţi folosi mai mult de rugăciune decât de discuţie.” În partea de sus a porţii era prins capătul unei sârme lungi care ajungea până la uşa Colibei şi de care era legat un clopoţel ce îl înştiinţa pe Stareţ de sosirea unor închinători. În curtea spaţioasă se aflau câţiva măslini şi puțină viţă-de-vie. În partea stângă a cărării era depozitată o stivă de lemne. Le aşezase acolo ca să nu fie văzut când mergea de la chilie la atelier. Înainte de a ajunge la Colibă, pe partea dreaptă, sub un măslin se aflau o măsuţă şi două-trei scaune improvizate, arhondaricul lui de vară. În stânga era mormântul Părintelui Tihon, pe care Stareţul sădise rozmarin ca să nu se calce peste el.
Trei-patru trepte conduceau pe un hol care se afla înaintea intrării, între casă şi zidul unei terase. Holul era închis cu uşi la ambele capete ca să oprească curentul. În stânga era o bucătărie primitivă: o scobitură în zidul terasei atât cât să încapă o cratiţă, iar dedesubt un loc ca să aprindă focul. Exista un mic şopron înainte de intrarea în colibă. Închinătorul, trecând prin uşa de la intrare, ajungea într-un hol lat de un pas şi lung de trei, care era luminat de o fereastră mică. Drept înainte se afla chilia Stareţului, iar în stânga, bisericuţa Cinstitei Cruci cu trei-patru icoane în catapeteasmă, o strană, un analog şi nimic altceva. O simplitate impresionantă.
Câţiva metri mai la vest de intrare era o altă uşă exterioară care ducea la atelierul lui şi la arhondaric. Acesta era o chilie mică şi săracă, având tavanul nu prea înalt, făcut din trestie şi pământ, cu două paturi foarte înguste, foarte puţin despărţite între ele, încât abia putea să încapă un om.
Micuţa Colibă a Cinstitei Cruci nu avea posibilitatea de a găzdui mulţi închinători. Pe lângă aceasta Stareţul, vrând să-şi respecte programul său isihast, găzduia cu discernământ, numai atunci când socotea că este nevoie.
În epistola sa din 21 decembrie 1971, scria: „...Am toată bunăvoinţa să vă găzduiesc la săraca mea Colibă şi să fiu al vostru nu jumătate, ci în întregime. Oricând voiţi să veniţi, să nu pregetaţi (căci de voi afla că pregetaţi, mă voi mâhni), numai că acum, iarna, la colibă pot găzdui numai unul. Din nefericire coliba mea nu este de acord cu inima mea.”
În partea de răsărit a colibei era un bazin cu apă de ploaie, care venea de pe acoperiş pe uluce. Din aceasta bea şi oferea şi la închinători. Mai încolo se afla un alt bazin mai mare şi descoperit, cu apă pentru irigat pe care nu o folosea niciodată, pentru că nu cultiva nimic în gradină.
Viaţa Stareţului la Coliba Cinstitei Cruci se desfăşura în felul următor: Spre seară se odihnea două-trei ore și se deştepta aproape de miezul nopţii. Tăcea, priveghea şi se odihnea puţin dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă. Ziua, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. În timpul ce îi mai rămânea citea, se ruga şi răspundea la multele scrisori pe care le primea de la creştini, în care rugau să facă rugăciune pentru ei sau îi cereau sfatul în diferite probleme grele. Scria multe ore în timpul zilei, iar atunci când înnopta, continua să scrie la lumânare. Dar scrisorile se înmulţeau tot mai mult. Pentru aceasta, prin anul 1977 s-a hotărât să nu mai răspundă în afară de cazuri urgente şi grele. A făcut cunoscut lucrul acesta unora, dar au aflat şi alţii. Despre aceasta Stareţul explica: „Cum am pornit să fac cele ale călugăriei. Văd însă că aceasta mă depărtează de la scopul meu”. Dar cu toate acestea nu a încetat să se roage pentru cei care trimiteau scrisori. Stareţul a redus corespondenţa ca să-i rămână mai mult timp pentru rugăciune, pe care o considera a fi cel mai mare prinos al monahului pentru lume.
De altfel, viaţa lui simplificată neînchipuit de mult îi dădea posibilitatea să-şi afierosească aproape tot timpul pentru cele duhovniceşti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor duhovnicesc. Dar, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau tot mai mult închinătorii, care îi răpeau foarte mult timp cu problemele lor. Într-o epistolă scria: „Odată eram răcit şi aveam febră. Pe de o parte închinătorii îmi ridicau temperatura, dar pe de altă parte nu mă lăsau să mor, pentru că nu-mi lăsau timp”.
Din această pricină Stareţul se afla în dilemă: Să rămână acolo sau să meargă din nou la Sinai sau în altă parte pentru linişte? Dar nu s-a grăbit, ci a făcut rugăciune, ca să nu facă „de capul lui”, şi a văzut că voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. „După cum se vede, aici voi înfrunta greutăţile... Pentru aceasta voi împrejmui tot locul din jurul Colibei cu plasă de sârmă.” (fragment din epistola din 9 mai 1975).
Pentru o vreme, două zile pe săptămână (miercurea şi vinerea) se zăvora. Nu deschidea la nimeni, ci postea, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească fină în sine însuşi. În partea de jos a Colibei, în pădure, lângă un izvoraş, îşi improvizase o colibă mică, acoperită cu tablă, în care se retrăgea uneori pentru mai multă linişte. Când se întorcea, lua însemnările închinătorilor şi făcea pentru ei rugăciune din inimă.
De obicei mergea la mănăstire (Stavronikita) la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Însă uneori făcea şi la bisericuţa lui Sfânta Liturghie sau mergea la alte chilii pentru a se împărtăşi.
Aduna măsline şi uneori, cu o presă primitivă şi originală, inventată şi făcută de el însuşi, scotea puţin ulei pentru candelele bisericuţei lui. Dădea măsline la pustnicii săraci şi la călugării bătrâni din Kapsala. Îi vizita pentru a se folosi duhovniceşte şi îi ajuta cu tot ce putea.
Nu făcea mâncare gătită decât foarte rar, atunci când găzduia pe cineva. Odată a găzduit un tânăr cunoscut lui şi de aceea s-a hotărât să facă puțină mâncare gătită. A pisat puțină linte, a adăugat puţin orez, le-a pus într-o cratiţă cu apă şi a aprins focul cu câteva vreascuri uscate. Apoi s-au aşezat puţin mai departe şi au început să vorbească. Tânărul a crezut că Stareţul a fost captivat de discuţie şi a uitat de mâncare, însă peste puţin timp ea a fost gata. Nu a fost nevoie nici măcar să amestece in ea, atât de simplă era mâncarea lui.
Au făcut Vecernia cu Rugăciunea lui lisus, tânărul in bisericuţă, iar Stareţul în chilia lui, unde a citit şi Canonul Maicii Domnului din Bogorodicină (Theotokarion). După aceea Stareţul i-a dat tânărului să mănânce şi a început să-l sfătuiască cu dragoste părintească. Deşi mâncarea era fără ulei, era foarte gustoasă. O impresie deosebită a pricinuit tânărului umilinţa cu care Stareţul a rostit rugăciunea mesei. S-a adunat în sine însuşi ca şi cum s-ar fi desprins de cele de pe pământ şi s-ar fi înfăţişat înaintea lui Hristos. După cină Stareţul a ieşit să hrănească animalele sălbatice chemându-le pe fiecare pe nume.
Pe la apusul soarelui au rostit timp de o oră în curtea chiliei Rugăciunea lui Iisus, iar după ce Stareţul l-a dus pe tânăr la arhondaric, s-a retras în chilia lui.
În această Colibă săracă din Kapsala se nevoia Stareţul „în groapa cea mai de jos” (Psalmi 87, 6), dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său. Cu totul lipsit de cele materiale şi de comodităţi, dar bogat în virtuţi şi în harul dumnezeiesc. Se topea pe sine în nevoinţă şi odihnea duhovniceşte pe fiecare om. Suferea pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar în acelaşi timp le dăruia bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu Sfinţii, avea familiaritate cu animalele sălbatice şi ajuta duhovniceşte pe oameni.
Stareţul, după ce a petrecut unsprezece ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie. La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, Coliba "Panaguda", care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu via Sfintei Manastiri Kutlumus.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 192-197, p. 261)

[cristiboss56]

Minunea reînnoirii aluatului la Praznicul Înălţării Cinstitei Cruci la Mănăstirea Dionisiu



Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.

În timpul sărbătoririi Înălţării Cinstitei Cruci, după doxologie, preotul ţine în mâini Cinstita Cruce şi iese prin uşa diaconească de miază-noapte, în urma paracliserilor care poartă lumânări aprinse.
În anul 1959, la Mănăstirea Dionisiu din Sfantul Munte, după ce s-a rostit prima ectenie a slujbei tradiţionale a Înălţării Cinstitei Cruci, care se săvârşeşte în mijlocul bisericii, când preotul se îndrepta spre partea cealaltă a analogului ca să rostească ectenia a doua, s-a apropiat de el brutarul mănăstirii, părintele Arsenie, ţinând în mână un vas cu puţin aluat făcut din făină şi apă, pe care l-a pus sub discul cu Cinstita Cruce.
Văzând aceasta, unul din bătrânii cu care stăteam la strana dreaptă, s-a supărat şi mi-a spus cu glas şoptit:
– Părinte Lazăre, ce face nerodul acela? De ce încurcă slujba?
– A uitat să pună aluatul la vremea potrivită şi de aceea se sileşte acum să-l pună sub Cinstita Cruce. Trebuia să-l pună din timp, fără să deranjeze, dar şi acum harul Cinstitei Cruci va lucra ca aluatul să devină maia (drojdie) nouă.
Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.
Aflând acestea, bătrânul care îl dispreţuise pe părintele Arsenie, a rămas uimit şi se minuna de lucrarea Cinstitei Cruci. Apoi i-au mai povestit despre această minune şi alţi monahi şi mai ales prescurarul mănăstirii, monahul Sofronie, care i-a mărturisit că, atunci, când pentru prima dată a pus aluatul sub Cinstita Cruce, a fost cuprins de multă neîncredere si s-a îndoit că va crește și se va face maia nouă.
„Însă, – o, străină minune! – părintele meu, i-a spus acela, spre deplina mea încredinţare, în aceeaşi zi, după ce s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, am mers la prescurărie, unde pusesem aluatul, şi descoperind cu multă neîncredere şi îndoială vasul, am văzut că este plin şi se revărsa şi în afară. Atunci m-am minunat, mi-am făcut semnul crucii şi am slăvit pe Domnul, Căruia I-am cerut iertare pentru necredinţa mea de mai înainte.
Iar aceasta s-a făcut în mod deosebit pentru necredinţa mea, deoarece, aşa cum mi-au spus monahii care ştiau ce se întâmplă de obicei, în prima zi creşte numai foarte puţin. Apoi o frământă cu altă făină, iar a doua zi creşte atât de mult, încât se revarsă din vas.”
Am amintit această minune, deşi multora le este cunoscută, pentru că dintotdeauna au existat oameni ca Toma necredinciosul, dar şi pentru a afla despre ea şi generaţiile viitoare, a căror credinţă numai Dumnezeu ştie cât de fierbinte va fi.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 168-169)

[cristiboss56]

În 1945, sfintele moaște ale Sfintei au făcut minuni când a izbucnit incendiul în pădurile de la Sfânta Mănăstire Iviron. Vântul a suflat cu putere și focul în câteva ore a ajuns la granița care separă mănăstirile Ivirilor de Filotheou, Xiropotamu și Simonos Petras. Toți credeau că pădurile se vor distruge. Părinții simonopetriți au alergat repede la locul incendiului luând cu ei și sfintele moaște ale Sfintei Maria Magdalena. Nimeni nu putea să se apropie de incendiu deoarece exista frica de a fi înconjurat de focul năvalnic. În ciuda acestui fapt, minunea s‐a făcut. De cum s‐au apropiat frații cu sfintele moaște în fața focului, îndată s‐a tăiat drumul focului și până la locul în care preoții au săvârșit sfințirea și canonul paraclis al Sfintei Maria Magdalena, incendiul s‐a stins complet spre marea uimire a părinților care se adunaseră acolo și de la alte patru mănăstiri ca să ajute.

[tabitha]

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de tabitha

Superb!
Dar nu pot să mă întreb cum s-a descurcat el mai apoi cu nevasta ţinînd cont că, nu-i aşa, ceea ce îşi doresc cel mai mult femeile este să facă ce vor ele cu viaţa lor... (parcă aşa era morala feministă şi răzvrătită a unei poveşti de pe alt topic)
Deşi din povestea de faţă s-ar părea că fata a făcut exact contrariul a ceea ce voia. Sau poate asta visa? Un cocoşat ca soţ? Mira-m-aş....

[tabitha]

Fata visa la dragoste adevărată. A se vedea si titlul povestii. Destul de simplu de înteles, dacă vrei.

[Ioan_Cezar]

Şi crezi că în dragostea adevărată faci ce vrei cu viaţa ta?
O, Mirela........

[tabitha]

Eu ti-am raspuns la intrebarea vizavi de cocosat. Dar desigur, trebuia s-o sucesti tu, cu aparenta intelepciune. Concluzia : n-ai inteles nimic din ambele povesti.

[Ioan_Cezar]

........:)
Dacă zici tu. O.K.!

P.S. În timpul tău liber, dacă voieşti, ai putea să acorzi câteva minute următoarelor întrebări?
a) în ce constă voluntarismul, spre deosebire de voinţă;
b) care e calea cea mai simplă şi mai sigură pentru o femeie, în raport cu bărbatul ei, să se simtă liberă şi fericită în căsnicie;
c) de ce femeile foarte voluntare şi "înţepate" au, de obicei, doar un copil sau niciunul.
Sunt întrebări desprinse din experienţele vieţii, de la noi şi aiurea. Viaţa ni le ridică sub ochi, istoria lumii le dezvăluie, iar nu eu.
În ce mă priveşte, doar le-am cules din grădina lumii şi le dau mai departe. Atenţie!, când pui mâna pe ele: au ţepi.

[tabitha]

Vai, si eu care credeam ca o sa vrei sa afli care ar fi talcul povestilor (te-am supraestimat :)) Dealtfel, pentru ca esti cam susceptibil in ultima vreme, am sa te las sa-l afli de la un alt barbat (intelept, care iubeste si respecta femeile, si nu sta toata ziua sa le caute nod in papura).

Ref. la ultima intrebare. A se revedea pilda aceea in care Sfantul Antonie cel Mare se tot intreba de ce sunt unii bogati si altii saraci. Si raspunsul pe care l-a aflat de la Dumnezeu.