Pozitia domnului Andrei Plesu fata de Dan Puric

[stefan florin]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Poti sa ne dai exemplu cam ce fapte a facut A.Plesu pentru semenul sau ?(realizari concrete)

"Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" (Matei 6:3). Sau ai fi vrut ca Plesu Andrei sa se fi comportat ca Gigi Becali atunci cand a facut ceva pentru semenul sau?

În prealabil postat de stefan florin

"Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" (Matei 6:3). Sau ai fi vrut ca Plesu Andrei sa se fi comportat ca Gigi Becali atunci cand a facut ceva pentru semenul sau?

Bun răspuns :-)
Mulțumesc!

[antiecumenism]

În prealabil postat de CristianR

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

“Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu”. Parabola ca parolă de intrare într-un club exclusivist. Un articol excelent, scris de Horia Pătrașcu

http://irinamonica.wordpress.com/201...b-exclusivist/

Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal
Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul*țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“.

Ne aflăm într-o junglă soteriologică, în care fiecare se salvează sau piere „pe pielea lui“, pe cont propriu, fără nici un ajutor din partea nimănui și mai ales fără nici o intervenție (miraculoasă) din partea lui Dumnezeu.

Intransigenţa elitistă şi grijile materiale
Argumentația din Parabolele lui Iisus face deseori impresia unui rechizitoriu la adresa mulțimilor: autorul vrea cu tot dinadinsul să se spele pe mîini de soarta lor. Într-o altă epocă, o astfel de scriere ar fi fost numită scrierea unui reacționar. Unii ar fi văzut în ea încercarea de justificare morală a unui reprezentant al clasei superioare și o exaltare a pasivismului maselor în favoarea aceleiași clase superioare (a se vedea valorizarea maximă a răbdării, a smereniei, a umilității, a așteptării). Cei de sus sînt sus pentru că merită să fie sus (sînt deștepți), cei de jos sînt jos pentru că merită să fie jos (sînt proști). Mai mult, cei de jos nu trebuie să se plîngă de greutățile materiale cu care se confruntă, nici să încerce să schimbe condițiile neprielnice de viețuire, ci pur și simplu să accepte ordinea lucrurilor așa cum este dată.

Că Andrei Pleșu nu este sentimental și că nu are nici o urmă de compasiune sau de înțelegere pentru omul simplu, supus necazurilor zilei de azi, om care nutrește speranța de mai bine pentru ziua de mîine – este problema lui strict personală. A pretinde însă că această atitudine este creștinească în cel mai deștept, ezoteric, rafinat și autentic grad cu putință – este însă o simplă fantasmagorie a autorului. E inutil să amintim că nu există un singur text din întreaga literatură creștină care să trateze cu un așa dispreț de belfer situația omului în nevoie, defavorizat sau sărac.

De fapt, Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu: Iisus „se bate“ pentru fiecare suflet în parte la fel cum astăzi, în confruntările electorale dificile, candidații se bat pentru fiecare vot. Pentru a-i cîștiga de partea sa pe oameni, Iisus nu se dă în lături de la nimic: intră în casele oamenilor simpli, stă de vorbă cu ei, mănîncă la aceeași masă cu ei, îi mîngîie, le vorbește, îi vindecă, dar mai ales le promite. Acum peste două mii de ani Iisus pare, conform textelor evanghelice, un personaj cu mult mai democratic decît poate să accepte Andrei Pleșu astăzi. "

[CristianR]

@ antiecumenism:
Din citatul pe care-l dai înțeleg că nu tuturor le-a fost de folos cartea lui Pleșu, cum ar fi Horia Pătrașcu din care citezi. Eu am înțeles altceva din cartea respectivă. Tu ai citit-o? Dacă da, m-ar interesa ce ai înțeles tu, nu ce a înțeles altcineva.

[antiecumenism]

Îngerii domnului Plesu

Sorin Dumitrescu

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6852

"În ciuda tirajelor epuizate aproape instantaneu, cât si a bogatelor ofrande verbale aduse cartii, Despre îngeri ramâne un titlu notoriu despre care s-a scris frugal, mediocru si, mai cu seama, formal.

Ajungem astfel la miza cartii. Bine disimulata, cum spuneam putin mai înainte, ea se bazeaza pe o deconcertanta rasturnare de planuri: în loc ca îngerii, invocati de autor atât de divers si pe atâtea canale culturale, sa focalizeze toate temele discursului, asa cum se sugereaza deja din titlu, descoperi ca de fapt convocarea lor a avut ca tel sa umple cu viata si substanta un concept metafizic – conceptul metafizic de interval. Palierele, temele si tintele angelologice vizate de autor probeaza tacut ca nu simtirea inefabilei si tainicei fiinte a îngerilor constituie obiectul cartii, ci ca prin îngeri se urmareste sa se ofere cititorului simtirea cât mai intensa si mai aievea a unei alte taine – a „tainei“ intervalului. Va sa zica, sfintii îngeri sunt folositi nici mai mult nici mai putin decât pentru a sluji la „simtirea filozofica“ a unui concept, adica la întetirea palparii locatiei si dimensiunilor metafizice ale intervalului, atât de îndragite de autor si folosite altadata chiar si ca modele de situare existentiala (vezi Minima moralia). Neputând fi materializat efectiv, se recurge la redarea „realitatii“ lui concrete pe cale indirecta, printr-un fel de ipostaza spiritist-angelica, „prin urma pe care o lasa intervalul în îngeri“! Iata de ce, în mod normal, cartea ar fi trebuit sa poarte titlul Despre interval, titlu mult mai adecvat nu numai acestei disimulate proslaviri a respectivului topos metafizic, ci si fiindca corespunde întru totul formei discursului.

nimic mai normal ca aceasta cântare angelica a noman’s-land-ului, cum ar putea fi socotita în ansamblu cartea, sa ajunga sa îi descrie pâna si pe îngerii Domnului ca fiinte de interval, purtând pecetea intervalului pâna la confiniile realitatii lor ontologice. Intervalul devine arhetipul îngerului, încât, în pofida Genezei care ne asigura înca din primul verset ca mai întâi au fost ziditi îngerii (cerul) si apoi pamântul, cititorul înclina sa creada ca mai întâi a fost intervalul si abia apoi îngerul! Contemplarea îngerilor devine la Domnul Plesu o savanta, dar nu mai putin stranie contemplare, cel mai adesea orientata tomist, de intervaluri angelice sau de modalitati prin care intervalurile îsi împropriaza si „încapsuleaza metafizic“ naturi angelice!? Pe scurt, „taina“ îngerului ar fi intervalul! Ca intervalul este o obsesie a autorului, pe cât de veche si de marturisita, pe atât de stabila si asumata, nu mai este o taina pentru nimeni. Dar fascinatia sa fata de misterul si binefacerile filozofice ale intervalului n-a expandat parca niciodata atât de enorm, pâna la a face din fiinta îngerilor o realitate vasala unui concept. În cartea Domnului Plesu, intervalul ajunge sa fie un produs metafizic mai plauzibil si mai viu decât îngerul.

temele angelice si vocatiile îngerilor care le exprima sunt folosite în mod paradoxal pentru a da relief fie descrierii „pravilei“ care guverneaza intervalul, fie explicarii bunei plasari a novicilor în interval sau a caracteristicilor acestui ciudat loc metafizic, fie pentru a da o idee asupra atitudinii si cuvântarii optime din interval s.a.m.d. Este de retinut ca, peste tot, modelul acestor comportamente si pozitionari ramâne îngerul, dar nu ca faptura, ci numai ca expresie sau mascota divina a ,,fiintei’’ intervalului!

însasi Ortodoxia, asa cum se lasa ea perceputa în destule sintagme memorabile ale cartii, este redata tot „plesian“, ca religie a intervalului! S-ar putea deduce de aici ca lucrarea a fost scrisa tocmai pentru a acredita, printre rânduri, tipologia pluralist religioasa si îmbunatatita teologic a bunului ortodox, ca ipostaza performera a credinciosului „luminat“ caruia i-ar fi reusit imposibilul: sa se situeze neantagonic în raport si cu polul sincretic, si cu polul confesional. Bunul ortodox, în mod prezumtiv una cu autorul, ar fi deci acel exemplar crestin providential care, fara sa faca rabat adevarului propriei credinte, poate socoti netulburat la fel de adevarate si adevarurile altor doctrine confesionale. Cartea pare a ne asigura ca aceasta „evlavie pluralista“ binevoitoare si impartiala este posibila daca se conformeaza mirabilelor însusiri metafizice ale intervalului. De aici reiese, într-o logica destul de dubioasa, ca însasi jertfa abundenta a primelor secole crestine n-ar fi avut loc daca sfintii mucenici si-ar fi cazat credinta si fervoarea în interval! De fapt, aici are loc „flagrantul“ metafizic al lucrarii Despre îngeri, în încercarea de a propune, de-a lungul unei nevinovate angelologii, despatimita, chipurile, doctrinar si confesional, o iluzie cultural-concilianta si personal convenabila autorului drept solutie pentru evitarea sau macar întârzierea marturisirii – în mod ineluctabil fatisa, periculoasa si inacceptabila cultural – adevarului unic. Odata admisa premisa omniprezentei intervalului, nimic nu ne mai poate opri sa socotim ca însasi teologhisirea divino-umanitatii Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi poarta pecetea intervalului si, ca urmare, ca însusi faimosul iconoclasm ar putea fi si el definit ca o criza a intervalului, ca un scandal provocat, chipurile, de proasta locuire/traire în intervalul dintre natura divina si natura umana a lui Hristos si deci de gresita raportare la esenta teandrica a Persoanei cristice. Or, bunaoara Parintii de la Calcedon n-au identificat modul neamestecat, nedespartit, neschimbat si neîmpartit în care exista împreuna cele doua naturi în Hristos, asezându-se filozofic, prudent si tacticos în vreun interval. Divino-umanitatea Persoanei lui Hristos n-a fost dedusa si nici macar indusa metafizic, adica dinspre esenta ei. Cum bine se stie, prapastia ontologica, care separa natura zidita de cea a Ziditorului ei, ne limiteaza în mod absolut cunoasterea naturii Ziditorului nostru.

cateheza Parintilor nu priveste buna situare în vreun interval, ci corecta accesare a lui Hristos. Bineînteles, a lui Hristos ca Persoana, nu ca interval!
Prin urmare, crestinul îmbisericit nu va face niciodata greseala de a gândi „religios“ intervalul, de a se îndulci cu mireasma lui metafizica, ci, urmând psalmistului – „Gustati, ca bun e Domnul“ –, se repede si el si gusta din Hristos. Dar cum se gusta corect din Hristos este deja o taina pe care, singura, doar Biserica stie sa o administreze. Sa mai adaugam, pentru a ne clarifica observatiile, ca acelasi crestin îmbisericit respinge sa-l gândeasca pe Hristos, si implicit pe îngerii sau pe sfintii sai, cu gândirea lui omeneasca. Gusta însa din Domnul, se împartaseste euharistic din El, ca prin manducatia Cuvântului sa patrunda si sa aiba în el „gândul lui Hristos“, cum recomanda memorabil Apostolul Neamurilor. Abia având gândul Lui poate si gândirea lui sa-L gândeasca pe El si Persoana Lui în doua naturi. Orice alta abordare – nu conteneste sa zica de doua milenii Biserica – duce la concluzii parelnice, cum e si întelepciunea acestei lumi. Subliniem ca tocmai acest mod antimetafizic de a catehiza al Bisericii a facut ca mesajul cartii Domnului Plesu sa nu fi fost înregistrat de sinaxele ecleziale ca având vreo legatura directa cu tematica curenta a credintei. La aceasta se adauga faptul ca Despre îngeri n-a percutat nici evlavia, nici interesele duhovnicesti ale intelectualilor îmbisericiti. Fenomen usor de înteles odata ce publicul-tinta al cartii a fost alcatuit în majoritate din intelectualitatea crestina, deopotriva anticlericalista, neîmbisericita sau dezinvolt cugetatoare. Acestia sunt cei care au format publicul uimit sa constate ca despre îngeri, adica despre ceva bisericesc!, iata ca se poate vorbi si în afara Bisericii, a Bisericii înteleasa ca „institutie a popilor“! În mod evident, aceasta lume religioasa, dar cu o constiinta ecleziala atrofiata, a fost captivata în principal de unghiul de abordare a temei, desigur ireductibil religios si cult, dar, în opinia ei, în primul rând „nepopesc“, adica altul decât cel teologic. Pe partea lor, nici crestinilor îmbisericiti nu le-a trebuit prea mult pentru a observa ca realitatea sfintilor îngeri nu este descrisa în carte ecleziologic, ci narata de autor filozofic, metafizic, având mai curând coloratura ezoterica decât cultica sau liturgica. Constiinta ecleziala a sesizat imediat excelenta culturala a cartii, dar la fel de bine a sesizat si faptul ca, citind Despre îngeri, nu va spori nici în vederea duhovniceasca, nici în simtirea întelegatoare a dumnezeiestilor sai protectori si sfatuitori. Biserica însasi a trecut oarecum razant pe lânga mesajul lucrarii, laudându-i demersul, dar fara a lasa impresia ca ar putea extrage vreo teologumena din cuprinsul ei. Si nu a gresit prea mult, odata ce, în mod manifest, mai mult de 85% din textul cartii este masiv orientat metafizic.

[antiecumenism]

Sa vedem atunci ce anume deosebeste angelologia Domnului Plesu de angelologia proprie Bisericii. Probabil ca ele se deosebesc drastic prin faptul ca prima este sincrona, în vreme ce a doua este diacronica, mai simplu spus, la Domnul Plesu discursul despre îngeri prezinta si comenteaza cohortele de simboluri, de calitati, functiuni si comportamente ale îngerimii mapamondului în mod global, anistoric, sincronic si indistinct religios, pe când angelologia Bisericii comenteaza, descrie si stocheaza aceleasi caracteristici si functiuni îngeresti dupa modul în care au fost revelate de divinitate în timp, succesiv, la diferite soroace si de-a lungul istoriei. Aceasta face ca forma angelologiei lui Andrei Plesu sa fie nu numai sferica, asa cum notam mai devreme, dar si centrifugala, întocmai unei galaxii în centrul careia, aflându-se intervalul, îngerii si semnificatiile lor religioase, ezoterice sau oculte, indiferent cui au apartinut, exista si îsi exprima specifi- cul si rangul dupa distanta la care se afla fata de centru. Spre deosebire de aceasta, structura formala a angelologiei crestine seamana izbitor cu cea a unui iconostas, adica este simultana vizual, expozitiva formal si ierarhica tematic. Si tot întocmai iconostasului, dar diferit de sincretismul centrifugal al discursului despre îngeri din lucrarea Domnului Plesu, angelologia revelata divin a Bisericii are patru stâlpi sustinatori care articuleaza în timp, ca niste halte providentiale, drumul descoperirii treptate a adevarului despre îngeri: Izgonirea din Rai, Revelatia de pe Sinai, Întruparea Logosului în istorie si Pogorârea Duhului Sfânt. Este suficienta doar contemplarea formei discursive a celor doua angelologii pentru a observa pe de-o parte inapetenta axiologica ce caracterizeaza discursul Domnului Plesu si, pe de alta, rânduiala frumoasa si neabatuta care orienteaza ierarhic discursul Bisericii despre sfintii îngeri.

S-ar putea ca Andrei Plesu sa fi dobândit entuziasmul si silinta scrierii acestui fals tratat despre îngeri în momentul în care bine cunoscuta sa acuitate critica, precum si justificatele exasperari metafizico-teologice, facute publice de-a lungul timpului, luasera act de existenta nenorocitului interval dintre religie si Biserica. Falia fusese deja descrisa si omologata de Parintele Alexandr Schmemann, în celebra sa Euharistie. Urmând lui Leonid Uspenski, iata-ne si pe noi recomandând util acelasi citat semnificativ: „Religia nu înseamna înca Biserica. Religia a luat nastere concomitent din dorinta, din nevoia de sfintenie, din cunoasterea ca acest absolut-altul exista si din necunoasterea a ce este el. De aceea, nu exista pe pamânt fenomen mai ambiguu si, în ambiguitatea sa, mai tragic decât Ťreligiať. Numai Ťreligiozitateať noastra contemporana, rasuflata si sentimentala, e convinsa ca Ťreligiať este totdeauna ceva bun, pozitiv, plin de bunatate si folositor si ca oamenii au crezut întotdeauna în acea bunatate si indulgenta ale lui Dumnezeu, au crezut în ŤTatalť – creat de fapt Ťdupa chipul si asemanareať micii noastre bunatati – cu o morala ce nu împovareaza, cu o înduiosare traditionala si cu o frumusete sufleteasca ieftina. Noi am uitat cât sunt de apropiate Ťreligieiť, într-un anumit sens, conaturale ei, adâncurile întunecate ale fricii, ale nebuniei, ale urii, fanatismului, toata aceasta superstitie sinistra pe care crestinismul primar a demascat-o cu atâta intensitate, vazând în ea halucinatie diavoleasca. Cu alte cuvinte, noi am uitat ca Ťreligiať este atât de la Dumnezeu, de la însetarea si cautarea Lui de nesters în om, cât si de la printul lumii acesteia, care l-a rupt pe om de Dumnezeu si l-a scufundat în întunericul îngrozitor al orbirii“

Solutia Domnului Plesu la acest impas religios este încercarea de a fenta filozofic cei doi versanti ai dilemei, prin încorporarea îngerilor într-un al treilea loc – misteriosul loc metafizic al intervalului, cu alte cuvinte garând angelologia pe o linie religios-filozofica moarta. Prin aceasta „fofilare“ metafizica, oricât de inventiva sau de simpatica ar socoti-o unii, Domnul Plesu s-a pus singur în situatia ingrata de a proceda angelologic în mod desuet, ca si cum Întruparea Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi n-ar fi avut loc, adica întocmai hibridei filozofari mistice a Renasterii, care, reactualizând cadrele religiilor antice, a „religiozificat“ la loc patrimoniul crestin, dezîmbisericindu-i teologia si odata cu aceasta si angelologia. Prapadul duhovnicesc savârsit de Apusul crestin-renascentist poate fi înteles numai în lumina constatarii aceluiasi Parinte Schmemann care pe drept afirma ca crestinismul nu este o religie, ci capatul religiilor, dar nu fiindca ar fi cel mai „capatuit“ teologic dintre toate, ci fiindca Întruparea Domnului, a aratarii Dumnezeului pâna atunci invizibil, a evacuat definitiv din credinta atitudinea religioasa. Dimensiunea religioasa fusese utila atât timp cât divinitatea si-a ascuns chipul. Hristos întrupat substituie traditionalei religiozitati antice eclezialitatea erei moderne, de dupa Întrupare. Adica îmbisericeste credinta, asezând în locul religiei Biserica. Urmând acestei dumnezeiesti substituiri, Parintii Bisericii reusisera sa „dezreligiozifice“ compartimentul angelic al credintei crestine dreptmaritoare, îmbisericindu-l, dar în nici un caz livrându-l filozofiei. Pentru a întelege concret si limpede în ce consta defazarea Renasterii si pasul ei înapoi este suficienta bunaoara contemplarea aspectului extramundan al îngerilor din icoana, cu antropomorfismul edulcorat si fad al îngerilor din tabloul religios. Indubitabil, reprezinta persoane angelice diferite, apartinând unor „crestinisme“ diferite si ele.
În spiritul aceleiasi defazari, Andrei Plesu a preferat si el sa dea ceasul înapoi, motiv pentru care elanul recapitulativ, fervoarea enciclopedica si stiinta iluminata fac ca, în raport cu revelatia crestina, Despre îngeri sa reprezinte un discurs religios defazat si el, semanând cel putin conceptual cu capodoperele renascentiste. Cea mai vie proba a procedurilor religios-filozofice care articuleaza angelologia plesiana este însasi marturisirea autorului asupra motivatiei cartii – dupa parerea noastra, si fara sa exageram, un esantion de strigate si pretentii daimonice tipic renascentiste: „Vreau sa am intuitia anticipativa a peisajului transcendent, a regnurilor sale, a climatului sau. Vreau sa stiu cum functioneaza energiile increate, vreau sa-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul si strategiile îngerilor, despre modul cum fuzioneaza ritmurile si formele spiritului cu ritmurile si formele lumii pamântesti. Nu numai ca vreau sa stiu ceva despre toate astea, dar mi se pare ca nici nu merita sa vrei sa stii altceva… Cine spune însa vreau în propozitiile de mai sus? – ma întreaba precaut si putin iritat prietenul evlavios sau daimonul meu!“

Raspunsul apare formulat nitel mai târziu si amesteca în acelasi meniu sincretic temeritatea investigarii spirituale iudaice, arabesti sau ale metafizicii religioase scolastice cu scrierile bisericesti ale Areopagitului si cu restul Scripturilor, actiune, la urma urmelor, în perfect acord cu orientarea sincretica generala a lucrarii.
De altfel, aceasta optiune, disimulat prezenta totusi în carte, este din nefericire facuta manifesta si consolidata public cu prilejul unui interviu dat ulterior poetului Robert Serban: „Mi se pare ca si textele scripturale ne îndeamna sa credem acest lucru; daca se vorbeste de îngeri ai Persiei sau ai grecilor, care nu erau crestini, e greu de crezut ca îngerii sunt specializati doar pe crestinism. As îndrazni sa spun un lucru care la prima vedere pare riscant, dar, daca ne gândim mai bine, o sa vedem ca e destul de cuviincios: Dumnezeu însusi nu e crestin! Noi suntem crestini în raport cu Dumnezeu, altii au alte optiuni, dar Dumnezeu însusi e dincolo de confesiuni; nu e din Buzau sau Honolulu, are alta situare decât aceea a geografiei cu care lucram noi de obicei“

[antiecumenism]

"Pe lânga faptul ca Andrei Plesu ignora ca Logosul s-a întrupat în Nazaret – un orasel mai modest si mai provincial decât Buzaul! –, se pare ca nu tine seama nici de deosebirea dintre ostile îngeresti ale lui Hristos zidite de Domnul la Facerea lumii si idolii angelici produsi de închipuirea si simbolizarea deviata a religiilor si civilizatiilor antice. Pe acestia îsi îngaduie sa îi amestece, nesanctionate, numai mentalitatea si procedurile sincretice. Oare de ce sa se fi aratat Domnul atât de intransigent si sa fi sistat atât de drastic idolatria Israelului daca nu din cauza faptului ca iudeii, întocmai celorlalte neamuri ale pamântului, ajunsesera sa se roage la idoli, adica la demoni din tagma carora fac parte si „entitatile angelice“ scornite de batrâna Antichitate?! Si iarasi, de ce oare sa se mai fi întrupat Domnul daca nu pentru a ne arata adevaratul sau Chip, adevaratul cer caruia sa ne rugam si, varsându-si dumnezeiescul Sau sânge, pentru a ne revela si a ne face posibila divino-umanitatea Bisericii Sale, singura detinatoare a adevarului despre El, despre îngerii Sai si sfintii Sai si, implicit, singura în stare sa deosebeasca rapid diversii idoli angelici grecesti sau chiar si persani, de adevaratii si puternicii osteni angelici ai lui Hristos?!
În fine, a considera ca Dumnezeu este crestin doar vazut dinspre noi ar însemna doua lucruri: fie ca doar dinspre noi Persoanele Sfintei Treimi se vad ca fiind crestine, în vreme ce dinspre alte unghiuri ale planetei se vad ca fiind islamice, aztece, budiste sau mozaiste, fie ca Unul Domn Iisus Hristos nu este Unul, ci doar unul dintre ‚,dumnezeii zonali“, destinat zonei temperate! Credem ca socantele afirmatii din interviu, ca si pluralismul axiologic postmodern al lucrarii la care ne referim provin din teama disproportionata a autorului ca textul sa nu care cumva sa poata fi socotit fundamentalist si sa ajunga sa fie sanctionat pentru încalcarea normelor admise ale politetii ecumenice si ale deschiderii culturale sincretice.

Ceea ce irita este faptul ca, în pofida vizibilei inapetente confesionale a textului, se doreste totusi ca, în mod discret si abil, rasfoirea materialului angelic sa fie perceputa de cititor ca fiind de sorginte crestina, dar ca a unei carti croite dupa tiparul manusii: fie pe afara sincretica si pe dinauntru crestina, fie viceversa! Exceptând sincretismul subiacent definitiilor angelice, ceea ce contrariaza si adânceste în plus deosebirea dintre îngerii Domnului Plesu si îngerii Bisericii este aniconismul reprezentarilor si al instrumentarului. În majoritatea cazurilor, primii sunt perceputi prin semnificatiile pe care i le-au atribuit religiile traditionale, scolastica sau ezoterismul medieval, folosind liniile de fuga ale perspectivei clasice, albertiene. Asta înseamna ca, în acest caz, îngerii sunt vazuti si comentati dinspre noi, fapt pentru care realitatea lor risca distorsiunile si iluzionismul specifice mentalitatii binoculare. Biserica, în schimb, ni i-a descris cum se vad ei iconic, de sus în jos, dinspre cer înspre pamânt, adica cum îi vede si îi lasa sa fie vazuti Dumnezeu. Iar cum arata ei vazuti de sus, iconic, dinspre Domnul, ne descopera chiar dumnezeiestile revelatii ale Scripturii. Bunaoara, când Daniel îl vede si îl descrie pe Sf. Arhanghel Gavriil, nu el îl vede si îl descrie de fapt, ci vede ce îi arata Domnul, iar gura si cuvintele proorocului, fiind îndumnezeite de harul Domnului, capata puterea de a reproduce verbal vederea si descrierea Lui. De aici si aspectul înfricosator si neuman al vedeniei, ca de altfel al tuturor dumnezeiestilor vedenii, imposibil de a fi fost plasmuite de vederea ochiului sau închipuirii omenesti. Dimpotriva, pliate euforic pe intelect, rationalitatea si coerenta aproape magice ale insolitei angelologii metafizice pe care o comentam sunt fara echivoc destinate constiintei teoretice, dispozitivului ei conceptual. Autorul îsi vrea lucrarea distincta si de ticurile operationale ale „omului recent“, si de pravila doctrinara a teologilor Bisericii. Îngerii Domnului Plesu se vor cu orice pret rezonabil-spontani, dar atât cât neprevazutul lor sa nu care cumva sa joace cuiva „de sus“ sau „de jos“ vreun renghi!, si precis determinati, atât cât sa fiarba/arda specific numai în cadrele culturii, fara sa dea în foc vreodata… Se vorbeste amplu despre ierarhiile angelice ale Areopagitului, se gloseaza încântator asupra demersului scolastic, este pomenita veghea îngerilor natiunilor, sunt comentate rugaciunea si celelalte nevointe de sorginte angelica ce aureoleaza vocatia monahala etc., fara a îngadui macar vreunuia din îngerii cartii sa se rataceasca pe traiectoriile perspectivei rasturnate, teologice! Doctrinei teologice asupra îngerilor i se opune o asa-numita „intuitie operationala“, prin care cititorul este invitat sa înteleaga ca ar fi vorba despre un fel de simtire rationala cu priza mai directa si mai deplina la semnificatia si realitatea „poliedrice“ ale îngerilor: „Fie pentru ca au de raspuns unor derapaje eretice, fie pentru ca au talente de filozofi (adica o anumita neliniste speculativa), fie pentru ca nu se pot sustrage gratuitatii iscoditoare a mintii omenesti, teologii dintotdeauna si-au pus tot soiul de întrebari despre îngeri care, din punctul meu de vedere, nu merita foarte multa atentie. Solicitante pentru inteligenta, ele nu duc prea departe când ceea ce cauti e o intuitie operativa a regnului îngeresc. Eu cred ca toate lucrurile despre care vorbim merita sa fie gândite si asumate numai în masura în care pot deveni altceva decât simpla informat ie istorica si dogmatica. Putem, fireste, divaga sprintar, putem construi rationamente si metafore, dar totul e inutil câta vreme reflexia noastra nu are un impact durabil asupra modului nostru de a fi, câta vreme ea nu se converteste într-o experienta personala transfiguratoare“.

Prin urmare, care ar putea fi portretul-robot al îngerilor Domnului Plesu si care al îngerilor Bisericii? Domnul Plesu a încercat sa le faca îngerilor sai un portret-robot care îl exprima ca autor aproape fara rest: „îngerul plesian“ este irezistibil destept, insuportabil tuturor si nimanui, proxim mai curând evlaviei citadine decât efuziunii isihaste; ca si distinsul lui exeget, este suculent, repede intelectiv, iute pluralist, cordial ezoteric, ocupând cu slava tihnit asezata si notorie a arhetipului alveola cultural-religioasa care i-a fost rezervata. În mod global, desenul lui reface sugestiv bine cunoscuta echidistanta cu care autorul întâmpina atât mediul Bisericii cât si pe cel al religiozitatii neîmbisericite, ba mai mult, a modului în care se complace sa medieze între cele doua instante. Pentru Andrei Plesu, si cu riscul de a fi socotit excesiv generic sau conventional, intervalul reprezinta cratima ideal adecvata unei „diplomatice“ împacari si conlucrari a celor doua angelologii adverse: cea a imaginarului religios, al tabloidelor angelice vehiculate de Antichitate, de restul monoteismelor sau de initiatica doctrinelor oculte, si cea a imaginalului – cum îi place Domniei sale sa-i zica5 – traditiei ipostazelor angelice pe care le furnizeaza patrimoniul iconic al Bisericii. Ca atare, o deosebire importanta o constituie faptul ca îngerii Domnului Plesu arata, functioneaza si se comporta abstract, conventional si despersonalizat, „dupa chipul si asemanarea“ intervalurilor închipuite metafizic de însusi genitorul lor „terestru“, în vreme ce îngerii Bisericii, ca persoane teologice, chiar daca netrupesti si nevazute, arata, se comporta si functioneaza nu dupa cum le-au închipuit oamenii, ci conform unui statut hotarât în ceruri de însusi Sfântul Arhanghel Mihail si încuviintat unanim de plenul ostilor îngeresti.

Doar o remarcă la opiniile anti-Pleșu, respectiv la acuzația de a-i fi considerat pe unii proști:

Părintele Nicolae Steinhardt afirmă în mod repetat că Dumnezeu nu ne vrea proști, un creștin nu trebuie să fie prost.

E... acum fiecare mai e și prost la un moment dat, eu cel puțin pot spune asta despre mine... Important e să învățăm din greșeli și nu numai din greșeli, să fim deschiși...

Eu am citit cartea și nu mi s-a părut că Dl. Pleșu atacă o anumită categorie de oameni... Și un intelectual poate fi prost, cu inima împietrită, orbit de propria-i valoare etc., iar un om fără prea multe studii poate avea inima curată și o înțelepciune câștigată din viață...
Deci nu am găsit la Andrei Pleșu o acuzație a proștilor în sensul oamenilor mai simpli, în nevoi etc., ci o acuzație a prostiei care în fond este un defect....
Sau acum ne apucăm să lăudăm prostia?


"Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal
Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul*țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“. Nuca parabolei ascunde un miez hrănitor pentru „inițiați“, neinițiații urmînd să-și rupă dinții în coaja ei dură. Cum se poate trece dintr-o parte într-alta, acceptînd că acest lucru este posibil? Fără să insiste prea mult asupra acestei posibilități, Andrei Pleșu o admite totuși cu jumătate de gură, aruncînd însă din nou totul pe umerii „celui din afară“: „Cine se decide să iasă din condiția exteriorității (dar să o facă liber, din inițiativă proprie, fără cîrje, fără stimulente miraculoase) sfîrșește prin a vedea lumina care emană din vîrful sfeșnicului“ (p. 67)."

[antiecumenism]

îngerii lui Andrei Plesu pot fi calificati ca fiind esentialmente „modernisti“. Sa fim mai clari: potrivit teologilor, Întruparea Domnului si icoana Lui inaugureaza era Persoanei. Modelul Persoanei este Hristos. Fara Persoana, adica fara Hristos, n-ar fi existat niciodata era modala a modernitatii, fiindca Hristos întrupat S-a facut vizibil oamenilor ca Persoana, S-a aratat lor cum arata, sau, mai exact, cum S-a lasat vazut. Sa observam ca, în absenta realitatii Persoanei, nici una dintre civilizatiile antice n-a avut vreo epoca moderna si n-a cunoscut modernitatea. Modernitatea este expresia persoanei. Chiar daca inventat cu aproape doua mii de ani mai târziu, cuvântul modern rezuma modul persoanei de a-i asuma si exprima jertfelnic, existential pe ceilalti. A fi modern înseamna a-I iubi ,,modal“ si pe Hristos si pe proximi, a Le iubi neuniform unicitatea. Pe drept cuvânt, Hristos este considerat creatorul si etalonul modernitatii, adica al vocatiei modale, al acelei puteri înalte si singulare daruita umanitatii pentru a exprima tainele descoperirilor divine. Expresia cea mai vie a modernitatii o reprezinta actul zugravirii de icoane.

Caracteristic modernismului este faptul ca, pastrând perfect intact harul modal al modernitatii, daruit odinioara, el pierde tocmai simtirea întelegatoare a adevarului unic, întocmai „modernismului“ definitiilor si continuturilor din Despre îngeri – inegalabile si admirabile ca forma si expresie, dar aniconice, castrate axiologic si, mai grav, lipsite de maretie. „Îngerul plesian“ nu rage divin si neuman, cu unul din picioare pe un tarm al marii si cu celalalt picior pe celalalt tarm, nici nu seamana cu înspaimântatoarea persoana eshatologica din vedeniile proorocilor si sfintilor: „Apoi am vazut un înger puternic care se pogora din cer într-un nor. Deasupra capului era curcubeul, fata lui era ca soarele si picioarele lui ca niste stâlpi de foc. În mâna tinea o carticica deschisa. A pus piciorul drept pe mare si piciorul stâng pe pamânt si a strigat cu glas tare, cum racneste un leu“ (Apoc. 10, 1-3). Oare ce are comun „îngerul plesian“ pazitor, intimist, confesiv si inteluctualist – cum îi sade bine oricarui „dublu ceresc“ închipuit de laicatul caldicel –, cu alura apocaliptica a arhanghelului întrezarit de autorul Apocalipsei?

[antiecumenism]

Cu alte cuvinte Plesu priveste crestinismul din perspectiva unui intelectual,la un mod ecumenism,sincretist ,personal,tinand cont de filosofia lui,de mintea lui si nu de scrierile sfintilor- ci tinand cont de interval,de teoria intervalului si de alte interpretari proprii care nu se potrivesc cu invatatura BISERICII ORTODOXE.

-nu e bine sa-i avem ca model pe Plesu,Patapievici...pt ca avem destui duhovnici si sfinti cu scrierile lor de care sa tinem cont.