Iubirea, bucuria, libertatea

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

.... are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge

Poate în completare la acest adevăr incontestabil (în sensul că lupta cu gândurile nu e un proces exclusiv interior ci e deschis spre duhovnic, în relaţia duhovnicească) iată o pagină pe această temă, o pagină cu "variaţiuni"...:), semnată de Arhim. Efrem Filotheitul, mezinul din obştea Stareţului Iosif Isihastul:

"Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.
...............
Însă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârşit bun.
Atunci când un creştin (iată că aici nu e vorba doar despre ucenic şi Stareţ, ci despre oricare dintre creştini) nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să-şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său.
..............
Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta.
......
Ai văzut om înşelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta."

("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pp. 244, 245)

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scap de gânduri automate, pe care parcă le simţeam străine de mine (mă trezeam cu ele, fără voie, în conştiinţă), prin mărturisirea lor. Alteori, însă, ele au persistat. Am înţeles, cu vremea şi cu sfatul primit, că astfel de gânduri care revin în ciuda opoziţiei conştiinţei noastre, sunt semne că undeva în noi lucrează una sau mai multe patimi, puţina credinţă, neascultarea... Vrăjmaşul nu ar putea, cred, să aducă săgeţile lui în conştiinţa noastră, ispitindu-ne să acordăm atenţie şi să cădem, eventual, la învoială, dacă undeva înlăuntrul inimii nu ar găsi "trambulina" prielnică. Această trambulină e propria necurăţie, despre care adeseori nu bănuim mai nimic...

Iubirea, bucuria, libertatea vin aşa:
"Trăiam ca nişte troglodiţi. Cu toate acestea, binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea şi nu simţeam nici o greutate. Viaţa noastră era mucenicească, dar plină de Har."
(Op. cit., pag. 249)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta." (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

"Cei mai mulţi dintre atenienii prezenţi l-au abandonat pe Pavel, însă Sfântul Dionisie Areopagitul, dimpreună cu alţii, l-a urmat. Iată ce spun Faptele Apostolilor: "Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul" (Faptele Apostolilor 17:34). S-au "alipit" de Sfântul Apostol, l-au urmat şi au fost iniţiaţi în cele mai adânci taine ale teologiei revelate. Aş dori ca în continuarea acestei cuvântări euharistice să mă refer succint la acest verb, "alipindu-se", şi să vedem ce sens i se potrivea Sfântului Dionisie Areopagitul. Consider că este necesar acest lucru, pentru că are multe implicaţii în realitatea contemporană.

Faptul că Sfântul Dionisie Areopagitul s-a "alipit" Apostolului Pavel nu poate fi interpretat negativ, ca o "alipire" exterioară care sfârşeşte în cultul persoanei, ci este o ucenicie în Tainele Împărăţiei Cerurilor, este în fapt o întrepătrundere (perihoreză) a persoanelor şi ipostasurilor, care nu conţine nicidecum elementul unei alipiri exterioare care neagă însăşi libertatea. Apostolul Pavel l-a învăţat pe Dionisie Tainele Împărăţiei Cerurilor, i-a transmis Tradiţia, care Tradiţie nu este numai o cunoaştere a istoriei, nu este numai memorie istorică, ci este renaştere duhovnicească. I-a transmis harul, succesiunea şi binecuvântarea apostolică şi a devenit Episcopul Atenei. Acest lucru îl în vedem şi în scrierile atribuite Sfântului Dionisie Areopagitul. Ştiu bine că din punct de vedere filologic ştiinţific se afirmă multe despre aceste scrieri, însă un lucru este sigur, că teologia pe care o întâlnim în aceste scrieri este identică cu teologia din Epistolele Apostolului Pavel, care este cu adevărat teologia Bisericii. Şi acest lucru nu poate fi ignorat de nici un cercetător teolog.

Astfel, două sunt motivele care demonstrează că "alipirea" Sfântului Dionisie Areopagitul faţă de Apostolul Pavel nu era o stare de dependenţă afectivă. Un motiv în acest sens este că acest "alipindu-se" presupune "renaşterea" duhovnicească. Şi ştim bine din teologia noastră ortodoxă că renaşterea nu are de-a face cu stări ale omului pătimaş. Omul pătimaş este caracterizat de individualism şi de căutarea fericirii individuală, este caracterizat de faptul că se află sub puterea simţurilor şi a raţiunii, însă cel care renaşte în Hristos, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, se eliberează de sub tirania plăcerii şi durerii, iese, potrivit Sfântului Grigorie Palama, din legăturile tiraniei simţurilor şi ale raţiunii, se eliberează, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa, din sclavia tunicilor de piele, se eliberează, adică, de stricăciune şi moarte. Prin urmare, trăieşte libertatea. Este definitoriu cuvântul Apostolului Pavel: "cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El" (I Corinteni 6:17). Şi, desigur, acolo unde există Duhul Domnului, acolo, cu adevărat, este trăită libertatea.

Al doilea motiv care arată că "alipirea" Sfântului Dionisie Areopagitul nu era una de tip sentimental şi nici o negare a libertăţii sale este faptul că Apostolul Pavel nu încuviinţa asemenea stări bolnave. Dumnezeiescul Apostol era un om întreg, unul care s-a ridicat mai presus de toate cele create şi a urcat până la al treilea cer, a intrat chiar şi în Rai, un asemenea om nu ar fi putut vreodată să întreţină schisme şi stări şi forme ale omului căzut, nu ar fi putut să favorizeze schisme şi dezbinări. Acest lucru este dovedit de modul cum s-a confruntat cu stările schismatice din Biserica Corintului. Creştinii de acolo, influenţaţi de situaţii şi mentalităţi seculare şi de patimi personale, se dezbinaseră în bisericuţe. Un creştin zicea "eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa" (I Corinteni 1:12). Erau şi unii care afirmau "iar eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 1:12). Apostolul Pavel nu încuviinţează asemenea stări, de aceea scrie: "Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?" (I Corinteni 1: 13). Şi mai jos caracterizează aceste stări drept "trupeşti". Scrie: "Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi" (I Corinteni 3:4-5). Este important de subliniat aici că Dumnezeiescul Apostol numeşte schismele şi dezbinările "trupeşti", ca unele ce sunt lipsite de Duhul Sfânt."

(I.P.S. Hierotheos Vlachos)
http://www.pemptousia.ro/2014/10/ucenici-si-partizani/