Intrebari despre pocainta

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de CristianR

de multe ori se întâmplă ca mintea să se conștientizeze de unele păcate, dar inima să rămână rece, să nu simtă niciun regret. Și cred că numai lucrarea harului ne poate înmuia inima și să ne dea adevărată pocăință, poate chiar cu lacrimi, cum știm că se întâmplă la cei mai înduhovniciți.

Harul ne poate da dragostea aceea ,care ne inmoaie inima,si ne facem sa ne regretam micimea si ticalosia. Iar mintea noastra ne poate da intepciunea de a vedea consecintele pacatelor noastre , de a ni le reaminti si a intelege pe deplin ca am fi putut face binele, si ca nu ne-a obligat nimeni sa gresim.

În prealabil postat de CristianR

Inclusiv cu ajutorul duhovnicului. Pe mine m-a conștientizat mai mult de faptul că pierderea vremii este un păcat mare, timpul fiind o resursă prețioasă, un dar al lui Dumnezeu; un talant, aș spune, care trebuie lucrat și sporit.

Desi Iisus spuen clar ca grija de cele lumesti e ceva rau , tousi a patruns in literatura si Traditie doar ca pacat al iubirii de arginti.

Poate ar trebui extins acest pacat, si inclus explict in el diversele forme de atractie a lumii materiale si lumii simturilor din vremea de azi ,in detrimentul cautarii intelepciunii vesnice.

În prealabil postat de CristianR

Biserica nu spune altceva decât Domnul, a doua și a treia căsătorie sunt pogorăminte, se îngăduie ca o slăbiciune, cu iertare. De altfel, dacă ambii soți au mai fost căsătoriți, a doua căsătorie nu mai este taină, se face o slujbă diferită, cu caracter de... pocăință (penitențial).

Una e sa fie ingaduinta pe chestii neprecizate si alta e sa fie pacat condamnat insasi de Domnul.
Ingaduinta a fost lasata pentru vaduvi, caci nimeni nu ar fi avut curajul sa combata pe fata cuvantul Domnului

"Cine isi lasa sotul pacatuieste, si cine ia pe cea lasata de sot pacatuieste de asemenea"

In toate cele 4 Evanghelii se gaseste aceasta porunca explicita.
Si la apostolul Pavel la fel era

Biserica a exagerat si a extins ingaduinta initiala pentru vaduvi si la cei care divorteaza cat le traieste sotul

În prealabil postat de CristianR

În dreptul fiecărui păcat din listă, la rugăciunile de seară ori dinainte de împărtășanie, încerc să conștientizez pe care le-am făcut și pe care nu. Evident, pe cele pe care nu le-am făcut nici nu mă pocăiesc... lăsându-le pentru data viitoare (sper să nu :)

|
Cele dinainte de impartasanie sunt vreo 300. Si eu am constat ca multe nu le am facut sau nu gandesc in spiritul acelor pacate.
Dar cred ca e un pericol pentru amandoi sa zicem simplu :"nu am facut" .

Mai intelept sa zicem le-as putea face, sau poate le-am facut dar nu imi dau seama.

Dacă duhovnicul tău nu alocă suficient timp spovedaniei, poate trebuie căutat altul.

Unde sa gasesti pe cineva cu timp ?
In plus sincer ,in necredinciosia mea ,imi e si frica sa nu imi dea ceva canon , si sa nu il fac, desi ce am mai primit altadata nu era asa greu

Dacă rugăciunea poate deveni neîncetată, la fel și pocăința, care este nedezlipită de ea.

Mai simplu ar fi cu rugaciunea ca macar se exprima prin cuvinte.
Pocainta are nevoie de gandire asupra ta , de nepartinire, de mult lapte alb pentru a simti musca pacatului.

Dar da, cand sunt practicate cu adevarat, ambele sunt nedezlipite, dar cum ai mai zis si in alte parti, motorul lor trebuie sa fie undeva deasupra vointei,pentru a deveni neintrerupte.

Omul intervine cu intelepciunea si vointa sa, harul le amesteca in creuzetul sau , si naste dragostea , care e motorul duhului si atunci rugaciunea si pocainta devin o a 2 a natura.

Poate gândindu-ne la consecințele nefaste pe care le-am produs în viețile altora. Sau la cele bune pe care nu le-am produs.

Da, tre sa ne gandim, si mai mult decat gandit, sa simtim dureros enormitatea raului facut apropelui.

O mentiune speciala pentru binele care nu l-am facut.
Cred ca si acesta e cuprins in Evanghelii in pilda talantului.
E un pacat sa nu faci binele ,la fel de mare cat e sa faci raul.

Cine se culca pe urechea ca e corect si nu greseste(ca cel care a ingropat talantul), dar nu se ingrijeste cum sa faca bine celorlalti, e mai aspru criticat de Domnul decat fiul cel ratacitor care a risipit talantul sau la roata vietii,caci macar acela s-a cait.

Nimic nu este doar al nostru, iar pocăința vine dintr-o conștiință iluminată de har. Unde nu-i credință, nu poate fi nici pocăință (ci doar căință, regret); iar unde este credință, este și har.

Aici cred totusi ca daca ai pocainta adevarata ai si credinta . Talharul de pe cruce nu era vreun credincios , nu a impresionat ca altii pe Domnul prin credinta Sa, dar pocainta in fata mortii si apararea Celui de langa el , i-a adus instantaneu credinta

. Reproșurile lor ne pot fi de folos, întorcându-le în favoarea noastră, dacă vrem să ne cunoaștem și umbrele sufletului, iar nu doar partea luminoască, cu care ne place să ne identificăm. Poate aceste reproșuri nu sunt întotdeauna corecte, așa că trebuie să ne folosim discernământul, dar nici să ne dezvinovățim cu orice preț. Ba poate uneori ne este mai de folos să ne asumăm chiar și vini pe care nu le avem – dar atunci ne-am asemăna sfinților din Pateric. Nu știu dacă n-ar fi prea mult.

Pe mine încă nu m-ai supărat, așa că nu prea te pot ajuta în sensul ăsta, dar poate ai mai mult noroc din partea colegilor forumiști :)

Nu doar a supara pe cineva este util de semnalat ,ci orice feedback dam celuilalt ii e util.
Pentru ca altfel el traieste in lumea sa, si ar avera nevoie sa stie cum e de fapt vazut din exterior.
Dar sa dam feedback doar celui care il doreste si are nevoie de el, altfel nu facem decat sa il judecam, daca nu suntem aliniati cu nevoia lui.

[CristianR]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Desi Iisus spuen clar ca grija de cele lumesti e ceva rau , tousi a patruns in literatura si Traditie doar ca pacat al iubirii de arginti.

Poate ar trebui extins acest pacat, si inclus explict in el diversele forme de atractie a lumii materiale si lumii simturilor din vremea de azi ,in detrimentul cautarii intelepciunii vesnice.

Grija pentru cele lumești nu se limitează doar la iubirea de arginți în interpretarea Părinților, cred eu. Se vorbește despre grija de multe, grija de a plăcea oamenilor, chiar grija pentru ziua de mâine; chiar grija în sine, cu sensul de îngrijorare, până la angoasa omului modern, este un păcat, pentru că vine din necredință; sau neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sau tot felul de griji deșarte, care ne împovărează viețile nouă, celor din ziua de azi, sufocându-ne spiritual. Și asta pentru că nu avem singura grijă care merită, aceea de a fi, de a trăi pe placul lui Dumnezeu.

Biserica a exagerat si a extins ingaduinta initiala pentru vaduvi si la cei care divorteaza cat le traieste sotul

În Vechiul Testament nu era o simplă îngăduință, ci în anumite situații chiar o datorie, dacă ne gândim la văduva fără copii care trebuia să fie luată de soție de unul din frații soțului ei decedat "ca să ridice urmași fratelui său". Eu cred că îngăduința pe care o arată Biserica față de a doua și a treia căsătorie vine din înțelepciune, ca să nu-i piardă cu totul pe cei slabi în credință, care altfel ar trăi în concubinaj și, neiertați de Biserică, ar rămâne cu totul despărțiți de ea, deci pierduți. Biserica constată această slăbiciune a lor, de a nu putea duce crucea singurătății, și îi iartă. Domnul a spus, într-adevăr, "ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă", respectiv că divorțații comit adulter dacă se recăsătoresc (cu alte persoane, se înțelege). Însă este posibil – ori chiar probabil – că i-a iertat pe cei care au făcut-o. Poate chiar în cazul femeii samarinence, spre exemplu.

Cele dinainte de impartasanie sunt vreo 300. Si eu am constat ca multe nu le am facut sau nu gandesc in spiritul acelor pacate.
Dar cred ca e un pericol pentru amandoi sa zicem simplu :"nu am facut" .

Mai intelept sa zicem le-as putea face, sau poate le-am facut dar nu imi dau seama.

Nu la păcatele enumerate în îndreptarul de spovedanie m-am referit, ci la cele, mai puține, din rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtășanie, îndeosebi a patra (a lui Simeon Metafrastul). Și acolo, dar și la rugăciunile de seară menționăm și păcatele pe care pe care le-am făcut "cu neștiință", deci fie din ignoranță, neștiind că sunt păcate, ori fără a ști ce consecințe au avut unele fapte ori vorbe de-ale noastre. Dar este adevărat că pe cele mai multe le-am făcut cu gândul, chiar dacă nu neapărat cu fapta.

Unde sa gasesti pe cineva cu timp ?
In plus sincer ,in necredinciosia mea ,imi e si frica sa nu imi dea ceva canon , si sa nu il fac, desi ce am mai primit altadata nu era asa greu

Am întâlnit duhovnici care iau spovedania foarte în serios și stau de vorbă cu fiecare om, chiar și 15-20 de minute. Poți încerca să mergi la mai mulți, doar pentru a-i cunoaște și încerca, fără să renunți din start la actualul duhovnic. Abia când dai peste unul pe inima ta, îl întrebi dacă te primește și atunci ceri binecuvântare de la actualul.

Nu doar a supara pe cineva este util de semnalat ,ci orice feedback dam celuilalt ii e util.
Pentru ca altfel el traieste in lumea sa, si ar avera nevoie sa stie cum e de fapt vazut din exterior.
Dar sa dam feedback doar celui care il doreste si are nevoie de el, altfel nu facem decat sa il judecam, daca nu suntem aliniati cu nevoia lui.

Sunt de acord cu tine că mai de folos ne este să ne vedem păcatele, scăderile, greșelile, și că ajutorul din afară poate fi binevenit dacă îl primim cu inima deschisă, cu smerenie și cu dorința sinceră de a ne îndrepta. Îmi pare rău că nu te pot ajuta în sensul ăsta, dar îți întorc rugămintea să faci tu acest lucru cu mine. Vorba părintelui Galeriu: "Nu aștepta de la altul să-ți facă binele, începe tu însuți!"

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de CristianR

Grija pentru cele lumești nu se limitează doar la iubirea de arginți în interpretarea Părinților, cred eu. Se vorbește despre grija de multe, grija de a plăcea oamenilor, chiar grija pentru ziua de mâine; chiar grija în sine, cu sensul de îngrijorare, până la angoasa omului modern, este un păcat, pentru că vine din necredință; sau neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sau tot felul de griji deșarte, care ne împovărează viețile nouă, celor din ziua de azi, sufocându-ne spiritual. Și asta pentru că nu avem singura grijă care merită, aceea de a fi, de a trăi pe placul lui Dumnezeu.

Da ,se vorbeste si de la aceasta am plecat si eu. Ideea e ca nu prea e fromalizat acest pacat, apare in rugaciuni doar, nu apare in lista pacatelor din marturisirile ortodoxe, decat sub forma 'iubirii de arginti'.

Practic nu este adus la zi, desi in ziua de azi e un pacat predominant.

Si de aceea e mai greu de spovedit, caci preotul se uita putin ciudat la tine daca nu te cunoaste, si ii spui ca te procupa prea mult serviciul, sau serialele Netflix, sau alte si alte lucruri care iti acapareaza mult mai mult decat ar trebui viata.

Intrebarea mea era daca e formalizat undeva, in vreun indreptar,in vreun studiu ,in vreun sinod, acest pacat al ingrijirii exagerate de cele lumesti (apropiat de ce zice Cozia cu inchinarea la mamona , care vine tot din Cuvantarea de pe Munte )

Eu cred că îngăduința pe care o arată Biserica față de a doua și a treia căsătorie vine din înțelepciune, ca să nu-i piardă cu totul pe cei slabi în credință, care altfel ar trăi în concubinaj și, neiertați de Biserică, ar rămâne cu totul despărțiți de ea, deci pierduți. Biserica constată această slăbiciune a lor, de a nu putea duce crucea singurătății, și îi iartă. Domnul a spus, într-adevăr, "ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă", respectiv că divorțații comit adulter dacă se recăsătoresc (cu alte persoane, se înțelege). Însă este posibil – ori chiar probabil – că i-a iertat pe cei care au făcut-o. Poate chiar în cazul femeii samarinence, spre exemplu.

Oare e undeva formalizata aceasta ingaduinta,in vreun Sinod mai nou.

Caci la Sfantul Ioan Gura de Aur si in vechile sinoade cred, inca apare ca un mare pacat, sa incerci sa iti refaci viata cu altcineva cat iti/ii traieste sotul. Zic de sfantul Ioan Gura de Aur, tocmai ca trateaza foarte practic si intelegator aceasta problema, aratand dezavantajele celui care se recasatoreste cu cineva divortat,si care orice divortat le poate recunoaste usor in viata sa, excluzand si el de la inceput cazul de vaduvi.

S-a zis oare explicit la un moment ulterior, "alaturi de vaduvi includeti si pe cei divortati" in ingaduinta , chiar daca Domnul avertizeaza ca tocmai sunt pe cale sa faca un mare pacat?

Sau se prefera o tacere , in care se zice in general casatoria a 2 a sau a 3 a , dar fara a formula clar daca provine din vaduvie sau din divort , sau poate chiar din parasirea unei persoane care altfel tinea la tine si sufera.

Am întâlnit duhovnici care iau spovedania foarte în serios și stau de vorbă cu fiecare om, chiar și 15-20 de minute. Poți încerca să mergi la mai mulți, doar pentru a-i cunoaște și încerca, fără să renunți din start la actualul duhovnic. Abia când dai peste unul pe inima ta, îl întrebi dacă te primește și atunci ceri binecuvântare de la actualul.

Cum sa fac asta practic? Ma duc la Biserici prin preajma si ma uit cand spovedeste?
Dar de multe ori se spovedeste doar in perioada posturilor daca stau sa ma gandesc.

Îmi pare rău că nu te pot ajuta în sensul ăsta, dar îți întorc rugămintea să faci tu acest lucru cu mine. Vorba părintelui Galeriu: "Nu aștepta de la altul să-ți facă binele, începe tu însuți!"

Sa incep eu insuti sa ma judec, sau sa incep eu insuti sa iti dau feedback :) ?
Ma gandeam ca la mine e mai usor ca eu fac greseli mai evidente , chiar si pe acest forum: vorbesc mult, sunt superficial, nu gandesc uneori, fac aluzii , am parere de sine...

La tine e mai greu de gasit ceva ca esti prea echilibrat daca se poate spune asta ,cel mult sa te laud ca si ceilalti, da ti se urca la cap :)