Fenomenul Noul Ierusalim de la Pucioasa

[AngelicaKroner]

În prealabil postat de vsovivi

Deci ai văzut dumneata de unde venea potoarea acoperită bine cu nisisip?



Deci apariţia nu este apariţie ci este pogorârea Domnului din Cer ca să aibă Tatăl oi căci altfel pe toate le-ar fi dus diavolul răpitor îmbrăcat în haină de sfinţişor, direct în pierzare, şi vezi aşa au luat ei Oastea şi celelate trâmbiţe băgându-le sub ei, dar măcar dacă ar fi slujit ei lui Hristos, opărindu-se fainfrumos la părintele Ioan Iovan adică la Trâmbiţa Apocaliptică nr.5 cu care acum se laudă dar ieri l-au anatemizat, căci iată cum au procedat, au zis aşa:


Cam aşa ceva ar fi vorbit Dumnezeu, şi chiar vorbeşte aşa prin prooroci şi prin cele 7 Trâmbiţe ale Sale, Trâmbiţe Apocaliptice... iar eu păcătosul mirean din poBOR abea am cercetat sumar să văd unde se află dreptatea? Şi iată am mărturisit că nicidecum nu se află ea, dreptatea şi dragostea şi smerenia şi CREDINŢA, în ograda unde a rodit Pisisikaa. Acolo nu e!

Şi vai de cel prin care vine ispita! Căci să-l vezi cum va munci apoi ca să refacă el credinţa în cei pe care a distrus-o şi i-a păcălit ca să-şi pună oamenii nădejdea în ei în loc să şi-o pună în Dumnezeu, nu eu.

Dacă "Domnul" a pogorât aşa cum spui tu, din cer la Pucioşi cu duhul, înseamnă că a doua venire a Domnului a avut loc, iar Domnul a venit, ca un fur, noaptea, şi nu L-a văzut nimeni. Iar dacă Domnul n-a venit în trup, ci în duh, înseamnă că S-a desprins de trup, pe care l-a lăsat în cer, fără suflare, deci a cunoscut a doua Sa moarte.

Pucioşii pretind într-un Cuvânt al lor că primul lor prooroc a fost Constantin Brâncuşi. Deci n-au fost şapte trâmbiţe, ci opt. Dacă o adăugăm şi pe Maria, sora Verginicăi, înseamnă că au fost nouă. Şi dacă-l adăugăm şi pe Vsovivi, UltimA TrâmbiţĂ ApocalipticĂ (dar nu cea din urmă), înseamnă că au fost 10 trâmbiţe Apocaliptice la Pucioşi.
La mai multe!

[Dumitru73]

În prealabil postat de AngelicaKroner

Dacă "Domnul" a pogorât aşa cum spui tu, din cer la Pucioşi cu duhul, înseamnă că a doua venire a Domnului a avut loc, iar Domnul a venit, ca un fur, noaptea, şi nu L-a văzut nimeni. Iar dacă Domnul n-a venit în trup, ci în duh, înseamnă că S-a desprins de trup, pe care l-a lăsat în cer, fără suflare, deci a cunoscut a doua Sa moarte.

Pucioşii pretind într-un Cuvânt al lor că primul lor prooroc a fost Constantin Brâncuşi. Deci n-au fost şapte trâmbiţe, ci opt. Dacă o adăugăm şi pe Maria, sora Verginicăi, înseamnă că au fost nouă. Şi dacă-l adăugăm şi pe Vsovivi, UltimA TrâmbiţĂ ApocalipticĂ (dar nu cea din urmă), înseamnă că au fost 10 trâmbiţe Apocaliptice la Pucioşi.
La mai multe!

eu cred ca sunt 11 :)
daca il punem la socoteala si pe vsovivi

[mariamargareta]

Preambul. Erwin Kessler moare lent, dar nu se predă. „Desfiinţat” într-un articol critic de către mai hârşitul în ale artei şi teologiei, Sorin Dumitrescu, criticul Erwin Kessler revine spectaculos, trezindu-se din corzi, unde se legăna ameţit şi euforic ca într-o pânză de păianjen, şi se arată hotărât să treacă la contraatac. Tot în ziarul România liberă, la 28 ianuarie 1995, el publică o replică acidă intitulată Defecţiuni elective, în care încearcă să-şitransforme înfrângerea într-o victorie “a la Pyrrus”. Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei care îl comentează)





Sorin Dumitrescu, în numărul din 21 ianuarie a.c. al "României libere" s-a grăbit să redacteze cronica unei morţi (estetice) anunţate. Mortul eram eu, iar crainicul era domnia sa. Toate bune şi frumoase până aici, dar mărturisesc că necrologul sprinţar m-a stupefiat întru totul.

(Observaţia 1: Ce mai poate fi “bun şi frumos” odată cu moartea spirituală a unui confrate, care îl aduce chiar pe el la stupefacţie, odată cu tragica ei constatare? Joaca cu cuvintele este deja un tic la Erwin Kessler , întrucât o asemenea asociere forţată între bine şi rău dovedeşte încă odată că la el cuvintele nu mai au valoare, fiind folosite cel mult ca balast între două sloganuri sforăitoare)

Ca toată lumea, ştiu că "cea mai bună apărare este atacul", dar eu nu aveam de gând să-l atac pe Sorin Dumitrescu. De aceea, apărarea sa întru totul ofensivă nu-şi avea locul. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, am să renunţ la scrupulele deontologice obişnuite.

(Observaţia 2: Din nou vorbe goale. Sorin Dumitrescu nu avea cum să se simtă atacat, îndată ce nu de el era vorba în precedentul articol al lui Erwin Kessler. Expresia lui Erwin Kessler „apărarea sa întru totul ofensivă” este expresia neputinţei de a strânge în braţe şi apoi de gât pe cineva alunecos care scapă mereu şi mereu strânsorii. Sorin Dumitrescu nu se apără pe sine ofensiv, dar apără ofensiv un principiu şi o valoare universală care-i este lui aproape de inimă: ortodoxia, ca moştenire de la părinţi şi de la strămoşi)

De regulă eludez gafele gramaticale şi stilistice ale pre­opinenţilor. Însă în cazul lui Sorin Dumitrescu care, surprinză­tor, face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu, asemenea menajamente nu-şi au rostul. Mai ales că în textul său inventează cuvinte pre­cum "economiastic" vrând, probabil să spună "encomiastic" ori alcătuieşte expresii de genul "baricada poate să-şi propună un ecarisaj?!" (poate cineva sminti impresia, iar o baricadă poate să-şi propună un ecarisaj?) ori "momentul teafăr" care, deli­cioasă sintagmă, arată clar că cineva într-adevăr nu era teafăr la un moment. Dar, deşi nu sunt bagatele, aceste gafe sunt mai degrabă material pentru rubrica "Umor involuntar" din "România literară". Altele sunt însă abaterile grave săvârşite de către Sorin Dumitrescu. Prima este elogiul obstinat al locului comun, aşa cum apare în "maxima" proprie aşezată ca fron­tispiciu articolului, frontispiciu incrustat în cea mai veritabilă limbă de lemn pre(ten)ţios conjurând "profunzimile tainicului limbaj al artei". Frumos spus, domnule, frumos din cale afară! Ar fi fost o delectare pentru Caragiale, care sigur plânge, încetişor acolo unde este el. Pentru că nu i-a fost dat să prindă timpurile noastre.

(Observaţia 3: Erwin Kessler are grijă să-i prevină pe cei care-l cunosc că vor fi martorii unei schimbări neaşteptate: de data asta, numai de data asta, are de gând să devină „rău”. Pentru că „aşa nu mai merge”: S.D şi-a permis prea multe. La un aşa „atac sub centură”, menajamentele uzuale nu-şi mai au rostul. Mai ales că Sorin Dumitrescu şi-a permis să inventeze arme noi: cuvinte şi expresii neexperimentate [încă] la care nu se ştie dacă se poate găsi rapid antidotul. Printre ele, sintagma „Neputinţele tânărului Kessler” este de departe cea mai insuportabilă. Pamfletistul Caragiale ar fi invidios dacă ar putea să afle cât de inventivi pot fi unii artişti ai cuvântului din urbea lăsată lor moştenire şi de aceea, în imaginaţia onirică a lui Erwin Kessler , musai că acum plânge încetişor de delectare, ascuns de ruşinea plăcerii pe undeva prin Figura nr.9 a cimitirului Bellu)

Pricina acestui extaz în faţa artei este metafizica, parten­era gentiabilă a artistului spiritualist autohton, căzut într-o tran­să contemplativă apriorică, ce-l face să creadă că "Doar admi­raţia poate transforma-transfigura actul critic ...” ş.a.m.d.
Ce are de-a face cu periajul admirativ cu "creşterea spir­ituală a insului"?

(Observaţia 4: Are, căci adularea nesăbuită alterează caractere până nu de mult integre. Dacă îl inoxici pe cineva cu precizări mincinoase că este ales şi sfânt, inevitabil va veni momentul acela ca nefericitul să creadă de-a binelea că aşa este. Erwin Kessler îşi propune un periaj admirativ restrâns la persoana care pare a fi un sol al lui Dumnezeu [ e vorba de Marian Zidaru], pe simplul motiv „că nu e bine să te pui rău cu Dumnezeu”. Acolo unde te pricepi cel mai puţin e bine să fii cel mai precaut, ca să nu ai eventual surprize. Oricum, nu te costă nimic să fii când mai încruntat, când mai admirativ, când mai demolator, când mai apreciativ, căci variaţia sporeşte aparenţa firescului.

Este adevărat că la noi critica de artă este hiper-afirmativă, stivuind epitete peste epitete gâdilătoare pen­tru a fi şi ea, nu-i aşa, "poetică" şi "inspirată", permiţându-şi, cu titlu de excepţie, câte un ghiont discret destinat artiştilor care prea o iau razna.
Dacă aş fi urmat acest model, aş fi avut parte exact de adevărul îngăduit la timpul potrivit, adică aş fi înţeles mai nimic şi prea târziu. Ori eu am pornit invers, adică apofatic, de la ceea ce nu e artă sau nu e relevant, autentic şi intens în artă. Tocmai acesta este motivul pentru care, printre atâţia alţi fideli ai revis­tei ,,22", mă citeşte şi Sorin Dumitrescu. El ştie mai bine decât oricine că în atât de speciala noastră branşă afirmarea insului nu urmează adesea decât unei parveniri intrigante, iar "sistemul axiologic" la care face trimitere domnia sa ascunde nu rareori doar linguşire, ipocrizie şi incompetenţă.
Acea "oarecare simpatie" de care mă bucuram în ochii domniei sale provine cu certitudine din faptul că întotdeauna am ignorat această "nescrisă regulă a jocului" nepericulos şi reci­proc avantajos dintre artist şi critic. Ei bine, şi în cazul lui Marian Zidaru am ignorat "regula jocului". Dar de această dată nu metodologic, premeditat, întrucât opera şi personalitatea sa au constituit pentru mine cea mai profundă surpriză trăită în perimetrul artei contemporane româneşti. Iar această întâlnire s­-a petrecut când am lăsat la o parte toate prejudecăţile pe care Sorin Dumitrescu şi alţi câţiva, din ce în ce mai puţini acum, m­i le-au inoculat, precum multor altora, în aceşti ultimi ani.

(Observaţia 5: Marian Zidaru este o autentică şi profundă surpriză pentru Erwin Kessler deoarece insolitul nu poate creea decât surprize. Ce poţi face, aflat pe neaşteptate în faţa unei capre cu două capete, decât să cazi în profundă uimire, apoi imediat în extaz? Este cazul şi cu experienţa trăită de Erwin Kessler în faţa crucilor strâmbe ale lui Zidaru şi a „bizareriilor lui pseudoiconice” [am numit acele „icoane” care, în loc să se spiritualizeze, se materializază devenind basoreliefuri şi statui, redimensionându-se pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală])

[mariamargareta]

Când am încercat să văd în spatele unei capodopere cum este "Sf. Gheorghe omorând balaurul" o "bizarerie pseudoicon­ică" şi am constatat că este una dintre cele mai frumoase sculp­turi realizate în această ţară în ultimii ani, am acceptat, cum era firesc, ideea de a-l cunoaşte pe autor. Iar autorul este, cum ştim cu toţii, un om realmente charismatic.

(Observaţia 6: În ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat. În caruselul lumesc al artei, prezenţa unui artist cu preocupări creştine, dar mai ales cu veleităţi de a trăi de-a binelea viaţa creştină, este un „accident” stupefiant. Toţi îl înconjoară, îl pipăie şi îl ciupesc fin, ca să vadă dacă nu cumva e vreo himeră, şi nu încetează să se mire. „Charisma” lui Marian Zidaru este, desigur potenţată de limbajul lui care copiază cu ataşament „modelul pucioşesc” imprimat de liderii lui de la Pucioasa. Cum e turcul, şi pistolul. Dacă liderii pucioşi proclamă o întâlnire imediată cu Stăpânul Lumii, ucenicul lor de la „atelier” nu poate fi nepăsător, ci se face porta-voce „charismatică” pentru o asemenea ştire minunată)

Nu este vorba despre cal­ităţile sale profetice, şi despre acel puls existenţial pe care puţi­ni oameni îl au şi cu atât mai puţini reuşesc să-l infuzeze unei opere. Sigur că toate aceste lucruri m-au încurcat, întrucât nu m­-am aşteptat niciodată ca un artist eminamente religios să mă preocupe într-atât. Dar acestea sunt surprizele pe care ţi le rez­ervă traiul în afara dogmelor, taberelor şi adevărurilor făcute de-­a gata.

(Observaţia 7: În sfârşit, Erwin Kessler face un efort de sinceritate şi recunoaşte că explicaţia extazului său în faţa ineditului mistic o constituie tocmai viaţa lui de zi cu zi, care este departe de dogme, învăţături şi practici religioase. Un “no man’s land”care îi impune respect, nesiguranţă şi chiar o uşoară teamă, dar şi o curiozitate puerilă şi o sete neostoită de surprize. Pentru Erwin Kessler , Zidaru este echivalent în mister şi fior burlesc şi pseudomistic cu „omul cu două capete: jumătate cap de om, jumătate cap de bou!”, care tocmai a sosit cu Circul ambulant într-o urbe mică, în care de obicei nu se întâmplă nimic)

Imaginea burlescă ("băgând capul cuminţel sub patrafir ... ") pe care Sorin Dumitrescu o azvârle într-un stil gro­bian m-a lăsat pur şi simplu perplex: nu numai că Zidaru are prea mult bun simţ pentru a se deda la asemenea "convertiri", dar eu nici măcar n-am fost vreodată la Pucioasa, iar întâlnirile din atelierul său, care se pot măsura pe degetele de la o singură mână, au avut întotdeauna un caracter strict profesional. De aceea nici nu mă dezic de fragmentele (trunchiate, învălmăşite) pe care Sorin Dumitrescu le-a citat încorporat invectivei sale izbucnite din acea "boierie a inimii culte" (altă expresie memo­rabilă) pe care o proslăveşte.

(Observaţia 8: Din nou o recunoaştere importantă: Erwin Kessler mărturiseşte că n-a fost niciodată la Pucioasa, şi chiar simte că e în defect pentru că n-a făcut-o. În mod sigur, dacă ar fi fost măcar o singură dată, ar fi devenit mult mai precaut în aprecieri. Dar aşa, el se prevalează de această “neîmplinire” ca să afişeze păreri personale cu caracter relativ, dar de un relativ dus până la nesiguranţă. Tocmai de aceea este nevoit să admită că, eventual, Sorin Dumitrescu ar putea chiar să aibă dreptate, în caz că el este mai mai umblat, mai informat, şi deci ştie mai multe. Este evident că Marian Zidaru nu a încercat să-l convertească pe Erwin Kessler , căci Marian Zidaru este foarte neîncrezător cu cei mânaţi exclusiv de curiozitate, dar nici nu se poate spune că a tăcut, fără a-i spune lui Erwin Kessler tot ceea ce crede)

La urma urmei, problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia. Până atunci are vreun sens, considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?

(Observaţia 9: Erwin Kessler confundă obligaţia Sinodului Bisericii [şi nu a Patriarhiei, care este doar o instituţie religioasă cu caracter mai mult administrativ] de a se pronunţa ex cathedra asupra unor inovaţii dogmatice venite de aiurea, cu obligaţia creştinului de rând de a evita, preventiv, orice contaminare de surse sau învăţături care nu au fost validate în prealabil de autoritatea colectivă a Bisericii. De exemplu, o poruncă bisericească este aceea de a nu citi cărţi eretice: nu pentru că ar fi vorba aici de o interzicere oarbă, ci pentru că există riscul unor aprecieri greşite a celor citite, care să conducă apoi la deviaţionism sectar. Tot aşa şi cu o operă artistică al cărei mesaj este eretic: pe atei sau pe creştinii statornici în credinţă nu-i poate influenţa cu nimic în rău, ei putând rămâne nişte critici imparţiali, dacă e vorba de a a aprecia sentimentul estetic; însă pentru cel slab sau şovăielnic în credinţă, un entuziasm de moment în faţa unei erezii admirabile din punct de vedere estetic poate avea consecinţe dramatice aspra cursului vieţii lui. Aici se deosebesc fundamental Sorin Dumitrescu şi Erwin Kessler : dacă pentru primul, rătăcirea unui semen de-al său este un eveniment dureros şi intolerabil, acelaşi eveniment pentru Erwin Kessler este unul total indiferent, acoperit de preceptul libertăţii de opţiune a individului, care trebuie respectată. Cu alte cuvinte, sinuciderea spirituală este pentru unul o defecţiune inacceptabilă, iar pentru altul un drept inalianabil)


Asta ar însemna că încurajeză erezia şi oamenii precum cunoscutul colecţionar de artă germană, Peter Ludwig, care nu doar intenţionează să achiziţioneze două sculpturi ale lui Marian Zidaru ci, în timpul vizitei sale în România, a petrecut un timp chiar în atelierul "ereticului". La fel, însuşi părintele Galeriu a participat la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, caracterizând lucrările de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii".

(Observaţia 10: Faptul că un colecţionar oarecare apreciază cu gusturile sale o creaţie artistică sau alta, fie ea şi eretică, nu legitimează cu nimic acea creaţie, nici nu-i sporeşte gradul de nocivitate ideatică. Faptul că un prelat de renume este prezent la o lansare de carte, nu face ca acea carte să devină, brusc, mai valoroasă decât era cu o zi în urmă. Erwin Kessler face însă o asociere vicleană între participarea părintelui Galeriu la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, şi caracterizarea lucrărilor de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Un cititor neatent va înţelege că părintele Galeriu s-a referit la toate lucrările de acolo, deci şi la acea carte [căci şi cartea era o „lucrare”, nu?] , ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Or, Erwin Kessler se referea la „toate lucrările de artă de acolo” dar a făcut-o lacunar, ca să lase loc şi la interpretarea voită de el: cum că şi cartea [o colecţie de „Cuvinte” eretice pucioşeşti, tipărită fără a avea binecuvântarea vreunui ierarh ortodox] aducea un mesaj al „adevăratei ortodoxii”. Părintele Galeriu n-ar fi riscat să recomande călduros o carte pe care el nici măcar n-a citit-o, darămite să o studieze meticulos, cum ar fi fost cazul, dacă ar fi avut de gând.)

[mariamargareta]

De fapt, numai succesul crescând al lui Marian Zidaru este motivul care a declanşat tirada lui Sorin Dumitrescu, în raport cu care eu am jucat rolul de paratrăsnet.

(Observaţia 11: Erwin Kessler sugerează în mod josnic, fără dovezi, că Sorin Dumitrescu ar fi avut o oarece invidie pe succesul crescând al lui Marian Zidaru, potenţat acum printr-o critică favorabilă a lui Erwin.
În primul rând că Sorin Dumitrescu nu avea nevoie de aşa ceva, el însuşi fiind un artist plastic foarte apreciat.
În al doilea rând, pentru că relaţia dintre Marian Zidaru şi Sorin Dumitrescu nu era una de rivalitate, ci mai degrabă de simpatie reciprocă.
În al treilea rând, pentru că înclinaţiile lor artistice erau şi sunt substanţial diferite: în timp ce Marian Zidaru este mai mult sculptor, Sorin Dumitrescu este mai mult pictor, chiar dacă preocupările lor artistice nu sunt neapărat monovalente.
În al patrulea rând, motivaţia reală a criticilor lui Sorin Dumitrescu faţă de Marian Zidaru am văzut deja că era alta: Sorin Dumitrescu este combativ din fire, organic şi structural, faţă de deviaţionismul sectar, pe care-l consideră o boală contagioasă a sufletului, insidioasă şi foarte periculoasă, în timp ce Marian Zidaru este marcat de un entuziasm şi o naivitate defetistă pernicioase, speculabile oricând de persoane interesate în a-l manipula şi a-i administra de la distanţă veniturile financiare, lucru care, din păcate, s-a şi întâmplat)

În aceste circumstanţe, adevăratul sens al textului său devine evident, mai ales dacă adăugăm un fapt pe care mulţi l-au uitat: "mulţumită demersurilor făcute de Sorin Dumitrescu, redactorul nostru ... " în nr. 1-2/1991 al revistei "Transilvania" a apărut pen­tru prima dată şi a fost exaltată una din profeţiile Noului Ierusalim. Ironie a soartei sau simplu accident? Dl. Sorin Dumitrescu ştie foarte bine care este adevărul şi de aceea nu s­-a sinucis (spiritual, moral). Chiar să nu demonstreze nimic fap­tul că în timp ce eu „m-am poticnit" de opera lui Zidaru, Sorin Dumitrescu a căzut pradă, fie şi pentru scurt timp, tocmai "ereziei" al cărei produs este aceasta?

(Observaţia 12: Erwin Kessler, cel care îl critica pe Sorin Dumitrescu că [cităm] “face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu” face la rândul lui la fel: îl acuză pe Sorin Dumitrescu că ar fi facilitat publicarea într-o revistă „una din profeţiile Noului Ierusalim”. Despre ce profeţie este vorba? Mister. Erwin Kessler nu se oboseşte să dea amănunte. Or, se ştie că pucioşii au făcut multe „profeţii”, unele dintre ele neavând neapărat conotaţii religioase. O parte dintre ele aveau chiar un caracter strict politic, deci n-au de ce să fie condamnate atâta vreme cât în politică orice este posibil. Cât timp Erwin Kessler face acuze superficiale, fără dovezi concrete, cum că Sorin Dumitrescu ar putea fi suspectat de simpatii ale unor idei ne-ortodoxe, nu putem fi obligaţi să catalogăm în contumacie aceste idei ca fiind neapărat „eretice”.
În plus, faptul că „profeţia” nu este devoalată poate să creeze şi alte neajunsuri. Cineva poate considera că „profeţia”, indiferent care a fost ea, trebuie că musai s-a împlinit, îndată ce nimeni nu s-a ridicat ca să o conteste. Erwin Kessler se face astfel vector involuntar care susţine din umbră, fie şi indirect, secta „Noul Ierusalim”)


Poate tocmai de aceea este atât de neputincioasă puterea cu care sapă de atâţia ani, încercând, cum a făcut exact acum un an, chiar în acest cotidi­an, să-i compromită pe aceia care îl girează pe artistul Zidaru. Atunci a fost Mihai Oroveanu şi instituţia expoziţională pe care o conduce. Acum, "la aniversară", Sorin Dumitrescu îl atacă pe acela care s-a nimerit să-l crediteze, după un an, pe acelaşi artist. Şi nu din întâmplare, acela am fost eu, iar medicul legist care va constata decesul ori succesul meu nu poate fi altul decât pub­licul. Până atunci nu prea are rost să ne îmbătăm cu apă prea rece – chiar şi dl. Sorin Dumitrescu va aştepta în continuare şi va citi cu „nerăbdare” articolele mele. Bună oară chiar pe acesta. Aşa merg lucrurile cu „viclenia raţiunii” critice.


Concluzie. Erwin Kessler, în încercarea disperată de a scăpa de discreditare, comite noi erori, inclusiv aceea de a trece la contraatac atunci când „nu mai are gloanţe”. El se autoconstrânge la mărturisiri, dintre care cea mai importantă este aceea că deşi n-a fost niciodată la Pucioasa, este convins printr-un al şaptelea simţ că nimic periculos nu poate veni din direcţia aceea. O altă recunoaştere semnificativă este aceea că în viaţa lui de zi cu zi, preocupările pentru dogme, învăţături şi practici religioase creştine îi sunt aproape străine.
Superficialitatea cu care s-a făcut avocatul diavolului îl obligă apoi să sară la beregata lui Sorin Dumitrescu şi să-l atace cu supoziţii sau cu acuze nesusţinute cu probe că, la urma urmei, şi Sorin Dumitrescu i-ar fi sprijinit cândva pe pucioşi în ereziile lor [ca şi când aceasta ar fi o scuză ca şi el să facă la fel acum]. Subestimând malignitatea ereziilor de orice fel, Erwin Kessler minimalizează impactul negativ al artei cu tendinţă prozelitistă, care face în paralel cu expunerea de statui şi de icoane [care au tematici sau abordări mai mult sau mai puţin canonice], lansări de cărţi, broşurele şi pliante de orientare pseudo-ortodoxă care nu au fost vreodată validate de Biserica oficială.

În prealabil postat de vsovivi

Şi iată acum Adevărata concluziea... cia amară... şi cia dulce... a recursului la memorie, aşa că te rog draga mea, mai povesteşte-mi ceva.

ba tu ai plecat cu pluta pe miriste ba ia haloperidol ca ai probleme mari ba nici sa vorbesti nu mai poti ti-ai epuizat cota de combustibil ai nevoie de sanatoriu.

[vsovivi]

În prealabil postat de AngelicaKroner

Dar tu ce insişti? Ce vrei de fapt? Să ne convingi că locul tău este în altă parte? Într-un sanatoriu? Din ce scrii tu, nu numai că ne se înţelege nimic, dar le faci un deserviciu pucioşilor, deşi tu eşti convins de contrariul.
Intervenţiile tale n-au nici o logică, şi deşi dai impresia că vrei să combaţi, nu aduci nici un argument în favoarea cramponării tale de Gică Contra. Nu te mai obosi să baţi apa în piuă, sau dacă vrei să explici de ce eşti de altă părere, fii mai civilizat şi adu şi tu ceva acolo, un argument cât de mic, nişte citate biblice care să-ţi susţină părerile. Iar dacă nu eşti în stare, lasă-te păgubaş şi mai slăbeşte-ne cu inepţiile tale.

Oare chiar nu v-am explicat pe înțeles? Oare chiar nu v-am argumentat ceea ce am susținut? Oare ce argumente sunt valabile pentru voi?

Știu, minciuna și viceversarea din ascuns! În asta credeți ca orbii pentru părerea bună de sine, ca învinovățind pe nedrept să poți fugi liniștit de crucea și de lucrarea cerută ție, să fugi la baallta păcatelor pe care plutesc un măr și o pară prin care se miscă doi viermișori ce vor să fie doar unul... și care nu vor să creadă ci să se satisfacă... Dar mărul se va termina, para se va strica, și va rămâne doar cotorul și baallta... nimic altceva nu va mai rămâne... iar în final broscoiul cel urât și rău te va păpa... și vei fi păpat-păpată... și atunci abea vei plânge, dar nu va mai fi cine să te audă, căci cei ce te-ar fi auzit și care te puteau convinge despre Adevăr i-ați internat pe toți în sanatoriu căci în senatoriul desfrânărilor șed cei pe care îi credeți voi, fiindcă vă place să tiranizați molipsindu-vă mereu unii de la alții... căci așa lucreză învârtoșarea din voi... aplaudați pe tiranii păcătoși și necredincioși iar pe proorocii Domnului îi alungați și-i prigoniți... Dar nu pe ei îi prigoniți ci pe voi vă scoateți din Împărăție... și când veți afla și voi Adevărul, într-un sfârșit, atunci singuri o să vă plângeți amarul căutând cu disperare pe cei pe care i-ați internat în beciul de care n-ați mai vrut să știți, dar nu-i veți mai găsi, căci ei au fost luați de Domnul... iar voi ați rămas ca să vă chinuiți... jucând polo pe baalltă cu gângăniile și țânțarii și libelulele ca să marcați gool iar apoi într-un concert infernal seară de seară o să vă considerați oameni importanți, aristocrați și cu părere foarte bună de sine... trufia vieții, pofta ochilor, necredință și plăcerea răutății, căci cu atât mai rămâne creștinul, cu hula și ispisma intrând mereu în ispispită... din plăcerile cele fecunde și fascinante ale răutăților ce vin din oale risipite la marginile iadului... joaca cu omorârea timpului.

Deci pentru ce vreți voi să mă internați mereu în senatoriul desfrânărilor?
Așa v-a învățat gLumea ca să vă vindecați pe voi înșivă păcătuind? Cu păcatul crezi că tratezi handicapatul? Păi ce păcate să mai facă păcătosul care vrea să iasă din păcat ca să fie bine? Să creadă minciunile voastre? Nu e mai bun Adevărul decât minciunile omului? Pentru ce vă înșelați că vedeți că pe mine nu puturăți? Nu vă mai chinuiți ca să-i înșelați pe alții zicând că eu aș fi înșelatul că doar oricine citește poate pricepe cum stau lucrurile și poate să creadă exact cum este Adevărul, iar mai târziu se va și vedea Clar că nimic nu veți mai putea învârtoșa și ascunde înaintea Celui ce pe toate le cunoaște exact așa cum sunt indiferent dacă ești bogat sau sărac, rob sau liber, frumos sau urăt, păcătos sau drept... Deci pentru ce vă căzniți ca vremelnic să vă autoînșelați? O, dar bine ar fi dacă ar fi vremelnic, dar voi veșnic vă înșelați... căci nu vreți, nu vreți să credeți și dacă nu vreți atunci nici nu aveți cum să vedeți... ci vă ia păcatul vederea și viermele minciunii vă mâncă inima... și vă consolați apoi cu gLumea... așa ca toată gLumea... și cu ce se consolează ea? cu senatoriul desfrânărilor... acolo în cârcârciumă se tratează și acolo se și „vindecă” de Credința în Dumnezeu... păi dacă nu vreți să credți de ce vreți să mă internați? Știu: pentru că eu cred și vouă nu vă convine!

Și ce anume vreți voi ca să nu mai auziți? Și de ce vreți să tac? De ce vă e frică? Păi pentru că nu aveți Credință!

Și dragă AngelicaKroner, să nu-ți fi răspuns eu pe înțelesul tău până acuma? Să-ți dau linkuri unde ți-am răspuns cu argumente pe înțelesul celor mai simpli la minte... Căci nici eu nu sunt un înțelept...

Dar tu ce insişti? Ce vrei de fapt?

Voi chiar nu vedeți cine insisistă, pe sute de pagini ca să acopere proorociile cu minciună și cu demonstrații fără nici o noimă?Dar nu vreți să vedeți!

Iar eu sunt liber să-mi afirm Credința, cu atât mai mult cu cât este singura Adevărată. Nu combat pe nimeni, ci v-am repetat mereu Adevărul pentru bucuruia Lui și a mea în speranța că va fi și bucuria voastră, iar „dacă creștinii Mei vor tăcea, pietrele vor striga la voi”... și munții și bolovanii și lemnele și mormintele vor proorocii păcatele voastre când vă vor vedea cum veți merge la munți ca să strigați să cadă peste voi sau la morminte ca să iasă cadavrele morților afară ca să intrați voi... ele vor proorocii în ziua aceea durerile voastre... și cine va fi să vă audă pe voi? Căci pe sfinții și proorocii și creștinii și frații i-ați alungat ca să auziți cu plăcere minciunile lui anichrist căci vă dădea părere bună de sine despre voi, vă plăceau judecățile și fățărniciile lui, vă trufiza plăcut mârâielile lui ispisisikaa vulpița cumetrița... căci vorbea ca din gLume și vă liniștea asta pe voi căci vă simțeați singurii mântuiți, singurii drepți, singurii înțelepți... dar mare va fi surpriza voastră și veți fi complet nepregătiți atunci când veți afla Adevărul fiindcă iată cum dialogați voi cu cei ce nu sunt ca voi... cei ce nu vă împărtășesc minciunile... îi huliți și mințiți că nu v-au dat argumente... ca să vă creadă alții căci voi cu asta vă alintați că or să vă creadă alții... dar pentru ce mai mulți care cred în minciună? Vreți să fiți și voi ca ăia care au zis: „necredincioși din toate țările unițivă! Sculați voi antichriști, hai osândiți pentru foame pe cei de sus, hai la lupta cea mare... ”

Așa vreți să ajungeți și voi?

Păi nici un duh nu a grăita ca și Duhul Acesta, ca și Cuvântul lui Dumnezeu! Pentru ce nu credeți? Unde a mințit și care este răul care v-a îndemnat să-L faceți? Pentru ce nu vă închinați și nu-I slujiți Lui? Pentru ce vă place să slujiți gLumii? Oare poate omul să vă mântuie sau Domnul?

Dar voi socotiți pe duhul rău ca Dumnezeu și pe Duhul Lui Dumnezeu ca pe duhul rău.

Voi chiar nu știți ai cărui Duh sunteți!

...și văd că chiar sunteți serioși și vrednici... de hulă! Trist dar adevărat... o să vă dea medalie nenia și tanti grijania și o să vă servească și o cafia bună, bună de tot, cu condiția ca să-i plimbați ispisisikaa în lesă și să purtați mănușa de pe care o să trimiteți eretele lui la atac... „șoo pe el!”

Deci draga mea... ți se pare că spun inepții? Că eu spun și scriu inepții? N-ar fi mai bine să-mi ară-ți unde anume? Sau dacă voi sunteți neînțelepți atunci musai că eu scriu inepții... păi și eu sunt neânțelept așa că pentru ce mă urâți, dar un singur înțelept este: Cuvântul lui Dumnezeu, Cel mai smerit dintre toți cei smeriți! Duhul Sfânt. Dar și Cel mai puternic... fiindcă iubește și nu se preface... iubește curat.

[vsovivi]

În prealabil postat de Dumitru73

Citat:
În prealabil postat de AngelicaKroner
Dacă "Domnul" a pogorât aşa cum spui tu, din cer la Pucioşi cu duhul, înseamnă că a doua venire a Domnului a avut loc, iar Domnul a venit, ca un fur, noaptea, şi nu L-a văzut nimeni. Iar dacă Domnul n-a venit în trup, ci în duh, înseamnă că S-a desprins de trup, pe care l-a lăsat în cer, fără suflare, deci a cunoscut a doua Sa moarte.

Pucioşii pretind într-un Cuvânt al lor că primul lor prooroc a fost Constantin Brâncuşi. Deci n-au fost şapte trâmbiţe, ci opt. Dacă o adăugăm şi pe Maria, sora Verginicăi, înseamnă că au fost nouă. Şi dacă-l adăugăm şi pe Vsovivi, UltimA TrâmbiţĂ ApocalipticĂ (dar nu cea din urmă), înseamnă că au fost 10 trâmbiţe Apocaliptice la Pucioşi.
La mai multe!

eu cred ca sunt 11 :)
daca il punem la socoteala si pe vsovivi

Firește dragul meu, căci doar eu fac cât doi... dar tot degeaba că morții, doi, trei, sau câți or fii, tot morți rămân oricâți s-ar aduna ei morți între morți ca să îngroape pe morții lor.

Dar nu vă neliniștiți căci noi suntem 4 așa ca unul singur... ca un singur mort... dar acolo nu e mort... unde anume? Se va vedea cândva.

„Bobul de grâu dacă v-a muri v-a aduce multă roadă iar dacă nu v-a muri se va însingura” (Domnul Iisus Hristos)
„Bobul lui se preschimbă în tăciune iar el se crede grâu nedreptățit” (Arsenie Boca, Trâmbița nr 2)

Iar prooroci... Este unul singur: Cuvântul lui Dumnezeu.

[vsovivi]

Citat din MM & comp:

„
218. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul Sorin Dumitrescu (I)

Preambul. Sorin Dumitrescu ripostează în ziarul "România liberă" din 21 ianuarie 1995la exhibiţiile contorsionate ale criticului Erwin Kessler din revista „22”, acolo unde acesta îşi expusese criticile edulcorate la adresa expoziţiei "CURĂŢIREA ROMÂNIEI". Semnând riposta cu titlul „Neputinţele tânărului Kessler”, Sorin Dumitrescu dezvăluie, ca fiind cel puţin suspectă, derogarea concesivă pe care criticul o face la adresa artiştilor Zidaru, motivată de o prietenie benignă, dar de puţini cunoscută. Sorin Dumitrescu profită aici de avantajul unei cunoaşteri temeinice a Zidarilor, bazată nu numai pe apartenenţa de castă, dar şi pe o simpatie reciprocă, nu mai puţin sinceră decât cea dintre Zidari şi Erwin Kessler. Lui Sorin Dumitrescu nu îi este indiferentă calea pe care merg colegii săi de breaslă, soţii Zidaru, căci el este mai întâi creştin, şi abia după aceea artist. De aceea el vede în aplaudacul de circumstanţă Erwin Kessler un pericol mai mare decât opţiunea însăşi a lui Marian Zidaru. Când cineva din exterior, cu o oarecare notorietate locală, vine şi te laudă în public, te susţine chiar, cu cuvinte meşteşugite, însăilate în editoriale care rup gura castei sculptorilor, începi să crezi că într-adevăr ai dreptate şi eşti pe drumul cel bun. Or, Marian Zidaru avea mare nevoie mai degrabă de prieteni adevăraţi, care să-l tragă de mânecă pentru a nu se crede familiar, prea repede şi fără motiv, cu „experimentele cu Duhul Sfânt”de la Noul Ierusalim, săpate adânc în lemn sau în marmură. Sorin Dumitrescu s-a dovedit a fi un astfel de prieten, arătându-i lui Zidaru că deja a mers prea departe, chiar dacă n-a simţit încă urmările pericolului. Dimpotrivă, Erwin Kessler derapează de la obişnuita sa linie, de critic capricios care caută mereu nod în papură celor pe care el îi scarmănă, trecând brusc la o neobişnuită admiraţie şi susţinere pe faţă şi laudă festivă a demersurilor mistice al Zidarilor, pe care el de fapt nici nu le înţelege, şi nici măcar nu are vreo tangenţă cu ele. Fără o experienţă ortodoxă personală, este deci cu atât mai neavenit şi mai inoportun să se pronunţe cineva în acest domeniu, lucru care îl irită până la pragul de reacţie rapidă pe Sorin Dumitrescu. El vede în „schimbarea la faţă” a lui Erwin Kessler nu numai sinuciderea estetică a unui critic de duzină, ci şi un instrument iresponsabil prin care cei adulaţi gratuit de el (Zidarii, în speţă) sunt ameninţaţi la rândul lor de sinuciderea estetică şi religioasă.

Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.

(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)

(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)

(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)

(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)

(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)

(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)

(Observaţia 7: S.D. evidenţiază că, probabil cea mai gravă tentativă a lui E.K. este de aceea de a prelua mesajele pucioase [promovate şi de Zidaru ca acoperire pentru creaţiile sale] şi a le îmbrăca în poleiala limbajului adulativ de profesie. Criticul nu mai critică, ci admiră, şi admiră în prostie, cu gura căscată. El vede în Marian Zidaru un “fericit”, termen care încearcă să sugereze o oarecare apropiere de rangurile bisericeşti cele mai înalte care beatifică pe păstorii cei vrednici, deşi M.Z. n-a avut niciodată vreo chemare sau vreo aplecare spre viaţa clericală. Tentativele lui M.Z. de a reforma Biserica din temelii prin mesaje de dincolo [primite de la persoane despre care el afirmă nonşalant că nu trebuie să ne preocupe cine sunt şi ce fac, deoarece „n-are importanţă” prin cine vine “Cuvântul” Pucios – nepăsare care s-a dovedit a-i fi aproape fatală, câţiva ani mai târziu] sunt cotate de E.Kessler ca fiind o “contrabandă a spiritului”. Milenarismul militant al pucioşilor, la care aderă entuziast şi M.Z., este ignorat de E.K. nu atât din neştiinţă, cât mai ales din calcul, ca să-i iasă pasienţa admirării fără rezerve)

Concluzie. Sorin Dumitrescu identifică la Erwin Kessler o surescitare egolatră care îl împiedică să vadă pericolul sectei “Noul Ierusalim”, care îl investeşte pe Marian Zidaru în sol şi marionetă a liderilor pucioşi. Marian Zidaru este cotat ca “profet”, deşi el n-a făcut nici o profeţie de la sine, ci întotdeauna a reprodus “profeţiile” altora. Este cotat ca “fericit”, deşi el n-a avut niciodată o reală funcţie de conducere în sectă, iar experienţa ataşamentului lui la “Noul Ierusalim” s-a dovedit a fi un eşec personal cât se poate de trist. Este cotat un promotor al unei “paradigme estetice, cât şi al uneia existenţiale şi morale totodată”, deşi el a fost doar un ostaş ascultător care a încercat să dea formă văzută unor ordine de luptă cu morile de vânt, primite de la liderii pucioşi, seniorii războiului nevăzut dintre imaginaţie şi realitate.
Demersul lui E.K. este sintetizat de S.D. printr-un cuvânt care pune punctul pe i. Acesta este cotat drept păcat; nu păcat de moarte, ce-i drept... dar totuşi, păcat.
”

[vsovivi]

Citatat din MM & co
„
Preambul. Erwin Kessler moare lent, dar nu se predă. „Desfiinţat” într-un articol critic de către mai hârşitul în ale artei şi teologiei, Sorin Dumitrescu, criticul Erwin Kessler revine spectaculos, trezindu-se din corzi, unde se legăna ameţit şi euforic ca într-o pânză de păianjen, şi se arată hotărât să treacă la contraatac. Tot în ziarul România liberă, la 28 ianuarie 1995, el publică o replică acidă intitulată Defecţiuni elective, în care încearcă să-şitransforme înfrângerea într-o victorie “a la Pyrrus”. Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei care îl comentează)

(Observaţia 1: Ce mai poate fi “bun şi frumos” odată cu moartea spirituală a unui confrate, care îl aduce chiar pe el la stupefacţie, odată cu tragica ei constatare? Joaca cu cuvintele este deja un tic la Erwin Kessler , întrucât o asemenea asociere forţată între bine şi rău dovedeşte încă odată că la el cuvintele nu mai au valoare, fiind folosite cel mult ca balast între două sloganuri sforăitoare)

(Observaţia 2: Din nou vorbe goale. Sorin Dumitrescu nu avea cum să se simtă atacat, îndată ce nu de el era vorba în precedentul articol al lui Erwin Kessler. Expresia lui Erwin Kessler „apărarea sa întru totul ofensivă” este expresia neputinţei de a strânge în braţe şi apoi de gât pe cineva alunecos care scapă mereu şi mereu strânsorii. Sorin Dumitrescu nu se apără pe sine ofensiv, dar apără ofensiv un principiu şi o valoare universală care-i este lui aproape de inimă: ortodoxia, ca moştenire de la părinţi şi de la strămoşi)

(Observaţia 3: Erwin Kessler are grijă să-i prevină pe cei care-l cunosc că vor fi martorii unei schimbări neaşteptate: de data asta, numai de data asta, are de gând să devină „rău”. Pentru că „aşa nu mai merge”: S.D şi-a permis prea multe. La un aşa „atac sub centură”, menajamentele uzuale nu-şi mai au rostul. Mai ales că Sorin Dumitrescu şi-a permis să inventeze arme noi: cuvinte şi expresii neexperimentate [încă] la care nu se ştie dacă se poate găsi rapid antidotul. Printre ele, sintagma „Neputinţele tânărului Kessler” este de departe cea mai insuportabilă. Pamfletistul Caragiale ar fi invidios dacă ar putea să afle cât de inventivi pot fi unii artişti ai cuvântului din urbea lăsată lor moştenire şi de aceea, în imaginaţia onirică a lui Erwin Kessler , musai că acum plânge încetişor de delectare, ascuns de ruşinea plăcerii pe undeva prin Figura nr.9 a cimitirului Bellu)

(Observaţia 4: Are, căci adularea nesăbuită alterează caractere până nu de mult integre. Dacă îl inoxici pe cineva cu precizări mincinoase că este ales şi sfânt, inevitabil va veni momentul acela ca nefericitul să creadă de-a binelea că aşa este. Erwin Kessler îşi propune un periaj admirativ restrâns la persoana care pare a fi un sol al lui Dumnezeu [ e vorba de Marian Zidaru], pe simplul motiv „că nu e bine să te pui rău cu Dumnezeu”. Acolo unde te pricepi cel mai puţin e bine să fii cel mai precaut, ca să nu ai eventual surprize. Oricum, nu te costă nimic să fii când mai încruntat, când mai admirativ, când mai demolator, când mai apreciativ, căci variaţia sporeşte aparenţa firescului.

(Observaţia 5: Marian Zidaru este o autentică şi profundă surpriză pentru Erwin Kessler deoarece insolitul nu poate creea decât surprize. Ce poţi face, aflat pe neaşteptate în faţa unei capre cu două capete, decât să cazi în profundă uimire, apoi imediat în extaz? Este cazul şi cu experienţa trăită de Erwin Kessler în faţa crucilor strâmbe ale lui Zidaru şi a „bizareriilor lui pseudoiconice” [am numit acele „icoane” care, în loc să se spiritualizeze, se materializază devenind basoreliefuri şi statui, redimensionându-se pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală])

(Observaţia 6: În ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat. În caruselul lumesc al artei, prezenţa unui artist cu preocupări creştine, dar mai ales cu veleităţi de a trăi de-a binelea viaţa creştină, este un „accident” stupefiant. Toţi îl înconjoară, îl pipăie şi îl ciupesc fin, ca să vadă dacă nu cumva e vreo himeră, şi nu încetează să se mire. „Charisma” lui Marian Zidaru este, desigur potenţată de limbajul lui care copiază cu ataşament „modelul pucioşesc” imprimat de liderii lui de la Pucioasa. Cum e turcul, şi pistolul. Dacă liderii pucioşi proclamă o întâlnire imediată cu Stăpânul Lumii, ucenicul lor de la „atelier” nu poate fi nepăsător, ci se face porta-voce „charismatică” pentru o asemenea ştire minunată)

(Observaţia 7: În sfârşit, Erwin Kessler face un efort de sinceritate şi recunoaşte că explicaţia extazului său în faţa ineditului mistic o constituie tocmai viaţa lui de zi cu zi, care este departe de dogme, învăţături şi practici religioase. Un “no man’s land”care îi impune respect, nesiguranţă şi chiar o uşoară teamă, dar şi o curiozitate puerilă şi o sete neostoită de surprize. Pentru Erwin Kessler , Zidaru este echivalent în mister şi fior burlesc şi pseudomistic cu „omul cu două capete: jumătate cap de om, jumătate cap de bou!”, care tocmai a sosit cu Circul ambulant într-o urbe mică, în care de obicei nu se întâmplă nimic)