Fenomenul Noul Ierusalim de la Pucioasa

[vsovivi]

În prealabil postat de mariamargareta

căci dacă “lucrarea” ar fi fost de la Dumnezeu, Zidarii n-ar fi părăsit-o nici măcar atunci când au fost alungaţi din ea de către Mihaela, liderul pucios absolut al Noului Ierusalim.

Corect incorect! sau Curat murdar! cum ar fi zis Caragiale sau Birlic în filmul două loturi, adică: VICEVERSA!

Deci e moale... şi trist... pentru DJ Vasile... că a murit... şi i-au ruginit albinele.

Iar concluzia:

În prealabil postat de MM

Concluzie

Acest interviu-mamut dezvăluie dimensiunea uriaşă a manipulării liderilor pucioşi, care s-au folosit de ingenuitatea lui Marian Zidaru ca să-l “promoveze” drept “vârf de lance” în propovăduirea “proorociilor” lor aberante. După ani şi ani de convieţuire, când traiul în proximitatea liderilor pucioşi i-a dezvăluit adevărata lor faţă şi adevăratele lor gânduri, Zidaru a putut în sfârşit să înţeleagă că este victima unei înşelăciuni şi să se desprindă radical de ideologia tentaculară a pucioşilor.

Arată clar cum unii sunt întotdeauna gata ca să fie dispuşi să-şi treacă, cu siguranţă, de partea lor ''dezvăluirile'' şi ''demascările'' îndreptăţind bârfele... pentru nenia cu ispisisikaa exact aşa ca şi vedeniile din zaţul de cafia a lui tanti grijania... că cică aiasta-i concluziuniunea.

Deci ce anume dezvăluie interviul? Manipularea? Să fi fost Zidarii manipulaţi vreme de peste 20 de ani? Adică cu ce au fost manipulaţi? Şi care este înşelăciunea? Că şi-au ales calea lor de artişti? Şi cine spune că s-au desprins de Cuvântul lui Dumnezeu? Sau tu ştii mai bine ca Dumnezeu ce e în inima fiecăruia? Şi de ce pleacă sau pentru ce rămâne? Deci e clar că eşti dumneata, sărmane colege lingvisviste, victima manipulării şi automanipulării, şi că eşti foarte apăsată de propriile creaţii artistice... slavă de la oameni... adică... aplauze, atâta tot.

[vsovivi]

Şi iată acum Adevărata concluziea... cia amară... şi cia dulce... a recursului la memorie, aşa că te rog draga mea, mai povesteşte-mi ceva.

[mariamargareta]

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(I)

Preambul. Criticul de artă Erwin Kessler şi-a exprimat opiniile sale despreExpoziţia "CURĂŢIREA ROMÂNIEI", girată de „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim” şi deschisă la Galeriile „Calderon” din Strada Batiştei, Bucureşti, în perioada 20 decembrie 1994 - 16 ianuarie 1995 (avându-i ca protagonişti pe artiştii Victoria şi Marian Zidaru) într-un articol intitulatDespre artă, ţară şi credinţă,care a fost publicat în Revista „22” din 11-17 ianuarie 1995.

Reproducem în continuare acest articol, cu observaţiile de rigoare.




Nu întâmplător, deja obligatoria expoziţie anuală Marian Zidaru, intitulată de această dată "Curăţirea României", a fost deschisă pe 20 decembrie la galeria "Calderon", locul în care "majoritarii" politicii actuale îşi lustruiesc cultura vizuală; vocaţia profetică bine cunoscută a artistului l-a îndemnat să pătrundă, pragmatic, în chiar "bârlogul ursului".

(Observaţia 1: E.K. este profund dezinformat, într-o manieră absolut imparabilă, vis-a vis de statutul real al lui M.Z. în cadrul sectei de la Pucioasa.Nici vorbă de vreo “vocaţie profetică” la Zidaru, îndată ce nu el era “profetul” Noului Ierusalim. Zidaru era doar paravanul sub care adevăratul pretendent la rangul de “profet” [o numim aici pe Mihaela Tărcuţă, “proorociţa” de la Pucioasa, care trăgea din umbră sforile, marionetele ei fiind Marian şi Victoria Zidaru] îşi lansa la vedere ereziile, sub sigla sacrosanctă “Cuvântul lui Dumnezeu”)

Rezultatul estetic şi ideologic al acestei încercări este greu de apreciat acum. Mai interesantă este coerenţa şi perseverenţa lui Zidaru, unul din puţinii români care au reuşit, în decursul acestor ani, să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, într-o cadenţă de metronom – el face parte din categoria „fericiţilor”, întrucât şi ceea ce i se opune este inclus în proiectul său profetic-estetic. Îmbibat de un optimism de esenţă mesianică. Tocmai acest optimism este şocant la Zidaru, în situaţia de marasm cultural, moral şi eco­nomic prin care trece România la ora actuală.

(Observaţia 2: “Fericitul” de atunci M.Z. era autor doar al proiectului estetic, deoarece cel profetic era, după cum am mai spus, prefabricat de “proorociţa Mihaela”. Estetica lui M.Z se mlădia în jurul ereziilor ei, pe care el le privea cu naivitate, nădejde şi entuziasm, şi cărora le dădea un credit absolut, de un “optimism şocant”, fără a lua în calcul posibilitatea – măcar teoretică – a unei înşelări. Anii au trecut, şi astăzi se poate spune cu certitudine că ”preafericitul” M.Z. nu “prea mai e fericit”, căci a pierdut pe vecie tutela “ocrotitoare” şi perspectiva “mântuirii” oferite de “proorociţa de la Glodeni”)

Este o ruptură aproape scandaloasă între orizontul apropiat al beatitudinii pro­fetizate de către Zidaru şi realitatea imediată a declinului cotid­ian. Cineva ar putea să înfăţişeze această nepotrivire drept dova­da cea mai clară a caracterului utopic al întreprinderii sale. Ai putea spune că Zidaru vede totul încadrat într-o tramă inteligi­bilă, ascendentă, întrucât opera sa urmează un traseu ascendent, inteligibil.

(Observaţia 3: Tocmai aceasta este dovada vizibilă şi palpabilă a înşelării sale. Partea proastă este că utopia lui s-a prelungit nu doar 2,3 sau 5 ani. Mai bine de 15 ani au trecut de la aceste „proorocii” exaltate, care proclamau iminenţa „raiului pe pământ” şi nu oricum şi oriunde, ci aici, în România, sub egida „teocraţiei” originale imaginate de liderii pucioşi în momentele lor de alienare nocturnă. După toţi aceşti ani de speranţă oarbă pentru pucioşi şi afundare în mocirla degringoladei economice pentru ne-pucioşi, situaţia stă mai prost ca oricând. Românii sunt hărţuiţi astăzi de propriii lor conducători, care au vândut între timp ţara bucată cu bucată, ţipând pe la mitinguri „noi nu ne vindem ţara!”. Datoria externă este uriaşă. Sănătatea publică este dezastruoasă. Declinul cotidian doare, iar „beatitudinea pro­fetizată de către Zidaru” rămâne o expresie a neputinţei omeneşti de a scruta tainele viitorului, pe care acest artist a acoperit-o cu generozitate, cu o viziune împrumutată de la falşii profeţi ai Pucioasei)

Că, prin urmare, el confundă proiectul său individual cu mersul întregii societăţi. Însă această "nepermisă confuzie" o comit zeci şi zeci de oameni politici ori afacerişti care încurcă, de atâţia ani, iţele politicii şi economiei româneşti. Şi poate nici unul dintre aceştia nu are în spate, precum Marian Zidaru, o operă.

(Observaţia 4: Nu numai o operă personală avea în spate M.Z. El era împins de la spate de o “proorociţă” plină de mândrie şi de aspiraţii ascunse de a conduce o ţară întreagă prin intrigi ţesute într-un regim pseudo-teocratic. M.Z. era o marionetă docilă, un purtător de “Cuvânt” al liderilor sectei de la Pucioasa. El transforma “Cuvântul” în materie, urmând ca materia să fie mai convingătoare decât “Cuvântul”. Experimentul însă a eşuat, chiar după tentative repetate, concretizate în Expoziţii, Festivale, Tabere şi “Ateliere de creaţie creştin-ortodoxă”)

De aceea trebuie operată o disociere între utopia ideo­logică a artistului şi realitatea, consistenţa estetică a lucrărilor sale. Sigur că prima este înscrisă în cea din urmă, dar ea este infuzată într-un corp, nu într-un discurs. Iar acest corp, sculp­turile, picturile, instalaţiile şi acţiunile lui Marian Zidaru, spre deosebire de discursurile utopice, au un public tot mai larg. Noile sale tendinţe relevate de această "Curăţire a României" (care propune literalmente un katharsis) arată însă că există un pericol, acela ca arta sa să aibă ca gen proxim exaltarea naţion­ală comună, românismul bombastic.

(Observaţia 5: Premoniţia lui E.K. este remarcabilă: chiar aşa a şi fost. Rromânismul pucioşilor a căpătat treptat accente delirante, până la a prezice o “închinare” universală a popoarelor lumii în faţa “poporului rromân” văzut ca un ales şi predestinat , o rasă pură a cărei limbă , limba rromână, se va impune printr-o dominaţie strivitoare în defavoarea celorlalte limbi de pe glob)

Dar între ceea ce face Zidaru şi retorica naţionalistă există o diferenţă specifică întru totul semnificativă: la Zidaru lipseşte tocmai raţiunea de a fi a naţionalismului, anume opoziţia faţă de o ameninţare exte­rioară, fie ea chiar imaginară; lipseşte acea retorică defensivă de care se abuzează şi care maschează extremismul real. Dimpotrivă, arta şi profeţia lui Zidaru sunt intransigente şi ofen­sive chiar în raport cu conaţionalii săi. Este deci la antipodul naţionalismului. Pentru el, România este predestinată nu unui complot universal, obscur şi perfid, ci unei măreţii iminente, deşi dificil de atins, întrucât presupune nici mai mult nici mai puţin decât perfecţiunea tuturor. Tocmai de aceea, Zidaru con­tinuă să constituie unul dintre cazurile de "paradox ideologic" irezolvabil; deşi vocaţia sa mesianică şi arta care o poartă sunt înrădăcinate în simbolismul şi concepţia religioasă ortodoxă, cu accente vernaculare inconfundabile, el nu este însuşit de către cercurile Opoziţiei datorită excentricităţii sale profetice, catalo­gată, de la un moment dat, drept erezie.

(Observaţia 6: Zidaru nu avea o vocaţie mesianică, îndată ce el era doar un emisar al liderilor pucioşi, care îl manevrau din umbră. Excentricităţile sale, cum ar fi crucile strâmbe sau îngerii ciungi, nu puteau fi acceptate în nici o circumstanţă ca expresii ale erminiei canonice ortodoxe, iar “Opoziţia” despre care vorbeşte E.K. sugerează contracţiile spasmodice ale schismei care nu a încetat să se adâncească între secta pseudo-ortodoxă “Noul Ierusalim” şi Biserica Ortodoxă Română)

[mariamargareta]

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(II)

În plus, deschiderea sa completă şi nediscriminatorie faţă de întreaga societate românească, predestinată în mod egal mântuirii, nu se potriveşte cu intransigenţa justificată a celor ce au supravieţuit încercării de a fi exterminaţi timp de mai mult de 40 de ani, chiar de către concetăţenii lor. Pe de altă parte, Zidaru nu poate fi acceptat de către spectrul politic naţionalist întrucât insistenţa sa asupra ele­mentului religios şi, în consonanţă cu acesta, opţiunea sa mani­festă pentru unica formă de guvernământ care se poate revendi­ca dintr-un "drept divin", anume monarhia, provoacă refuzul net al ideologilor românismului aseptic, românismul fără monarh ceresc şi fără monarh pământesc. Marian Zidaru, îndeosebi prin această expoziţie, se situează undeva la fron­tierele ideologiilor, ca un "contrabandist al spiritului", făcând să circule dintr-o parte în alta bunuri interzise: într-o tabără aduce îngăduinţa şi puterea de a absolvi răul, iar în cealaltă aduce îndemnul, chiar obligaţia la penitenţă şi nevoia de a înţelege comandamentele spirituale.

(Observaţia 7: În realitate, “marfa de contrabandă” care era traficată de M.Z. nu este “monarhia” ci “teocraţia originală”, în care regele are doar un rol decorativ. Adevăraţii dregători pe care îi susţinea cu naivitate M.Z. prin arta sa sunt liderii pucioşi-proorocii mincinoşi, care au imaginat o suveică nemaiîntâlnită şi nemivăzută a ucazurilor “teocratice”: “proorocul” pucios [Mihaela] le concepe ca nişte “Cuvinte” căzute din cer şi le pasează “preotului-arhiereu pucios” [Nicuşor]. Acesta proclamă ucazul ca divin şi oficial şi apoi îl transmite regelui [ regele Mihai I ] prin soli de nădejde; iar regele se execută, adică “guvernează” poporul aşa cum i s-a trasat “de sus”. Când are nelămuriri, regele cere “indicăţii” la preotul pucios, acesta îl întreabă pe proorocul mincinos, şi cercul se închide)

„Recipientele” în care Marian Zidaru transportă aceste bunuri interzise sunt lucrările sale de artă. Tocmai prin ele se face de ne-evitat. Profeţia sa poate fi ignorată, opţiunea sa politică (de fapt istorică şi "legitimistă") poate fi eludată. Dar opera sa nu poate fi trecută cu vederea, pentru că la ora actuală Marian Zidaru este singurul artist com­plet pe care îl posedă cultura română, un artist cu o bună cotă internaţională, având un program estetic propriu, extrem de elaborat şi consistent, capabil să convingă, în modul cel mai simplu şi direct, atât un ţăran, cât şi un intelectual rafinat, auto­hton ori străin.

(Observaţia 8: Asta şi explică de ce M.Z. şi soţia sa sunt printre puţinii intelectuali sau oameni şcoliţi pe care liderii pucioşi i-au suportat în jurul lor: cota lor era prea înaltă ca să nu se profite din plin de ea. Dar, când vârzările operelor de artă ale Zidarilor s-au diminuat, urmând trendul general al recesiunii economice, liderii pucioşi au considerat că “maurul şi-a făcut treaba, fiind cazul acum ca să mai şi plece, şi să-i lase în pace”)

Marian Zidaru contrazice cele două imagini standardizate ale artistului – artistul funcţionar şi artistul damnat – ­adică artistul care îşi transformă vocaţia într-o meserie ca ori­care alta şi atelierul într-un birou ca oricare altul, dar şi modelul opus, al artistului dipsoman şi afemeiat, veşnic fără bani. El oferă, lucru rar de la modernism încoace, atât o paradigmă estet­ică, cât şi una existenţială şi morală totodată. Specificul spiritu­alist al operei sale, care îi conferă acest caracter paradigmatic dual, nu este o ciudăţenie în secolul XX. Este arhicunoscută legătura profundă dintre opera lui Kandiski ori Mondrian şi con­cepţia teozofică. Dar Zidaru nu recurge la subterfugiul unei teo­zofii eclectice, ce marchează în fapt evaporarea credinţei creştine. El re-învesteşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă. Zidaru nu este un intelectualist, un scep­tic, deşi arta sa este "iniţiatică" şi "conceptualistă". Dar concep­tul acestei iniţieri rezidă în cea mai accesibilă şi universală sursă – Biblia.

(Observaţia 9: Fals! Sursa „iniţierii” lui Zidaru nu era Biblia, căci nu poate fi vorba acum de o nouă „iniţiere apostolică”, la 2000 de ani după iniţierea œcumenică pe care au făcut-o Sfinţii Apostoli în toată Lumea Veche. Sursa „iniţierii” lui Zidaru era de fapt o nouă „Biblie” şi o nouă „Evanghelie”, intitulată „Evanghelia după Sfânta Proorociţă Virginia”, cu care a fost el investit de către liderii pucioşi ca purtător de „Cuvânt” şi emiţător al noii Evanghelii de la Pucioasa [dar şi de receptor, adică de primitor de bobârnace de la ortodocşii scandalizaţi de iminenţa ecloziunii unei noi erezii], fiind apoi re-investit de fiecare dată ca post de emisie-recepţie al acestei noi ideologii pseudo-ortodoxe, „Noul Ierusalim”, la toate celelalte expoziţii care au mai urmat şi au apărut sub sigla „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim”, şi care au avut teme ideologice similare”)

Este adevărat că în cultura contemporană imaginea artis­tului geniu este considerată drept inactuală, depăşită. Dar poate că aceasta nu presupune o înţelegere mai profundă a actului artistic şi nici un simţ al ridicolului mai dezvoltat, ci o adâncire a scepticismului şi a susceptibilităţii reciproce şi o slăbire a coeziunii interne a personalităţii creatoare. Eludând toate peri­colele estetice şi sociale inerente ale unei ipostaze paradigmat­ice, "geniale", Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde către perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune. De fapt, ne-am minţi singuri dacă nu am recunoaşte că artiştii care au marcat Într-ade­văr cultura majoră au avut şi au marşat pe conştiinţa expo­nenţialităţii lor existenţiale. Poate că în această credinţă nu se ascunde o imensă mândrie, ci o imensă inocenţă.

(Observaţia 10: Foarte corectă observaţia. Nu mândria – căci Zidaru nu cunoaşte aşa ceva – ci inocenţa lui pernicioasă l-a făcut să fie până la urmă o victimă a liderilor pucioşi. Chiar dacă a găsit până la urmă resurse să se smulgă din mlaştina de minciună în care fusese afundat până la sprâncene, M.Z. va rămâne, indiscutabil, cu răni nevindecabile după această tristă experienţă, în care şi-a irosit cel puţin un sfert din anii maturităţii sale artistice, dar şi speranţa că Adevărul se va face tangibil prin samsarii pucioşi)

De multe ori, raţiunile suspiciunilor noastre faţă de asemenea "exagerări" rezidă tocmai în noi înşine, în propensiunile nemărturisite ce ne fac să fim bănuitori până la orbire faţă de ceilalţi. Mai ales faţă de aceia care întârzie să realizeze că a avea prea mult talent nu e de „bon ton”.

Concluzie. Deşi a sperat, Marian Zidaru a învăţat până la urmă pe propria lui piele că nu arta îl purifică pe om, ci numai Hristos în persoană îl poate duce pe om spre mântuire. În orice caz, pe el arta îl ducea pe o cale pe care până la urmă a dezavuat-o cu curaj, văzând că nu duce nicăieri, iar frumosul nu se îngemănează în mod obligatoriu cu utilul. Erwin Kessler a încercat din răsputeri să-l sprijine moral, neştiind însă dedesubturile acestei afaceri care se arăta optimistă şi frumoasă la suprafaţă, dar ascundea multă minciună şi mişelie pe dedesubt: “Noul Ierusalim”.

[vsovivi]

În prealabil postat de mariamargareta

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(II)

Reproducem în continuare acest articol, cu observaţiile de rigoare.

(Observaţia 1: E.K. este profund dezinformat, într-o manieră absolut imparabilă, vis-a vis de statutul real al lui M.Z. în cadrul sectei de la Pucioasa.Nici vorbă de vreo “vocaţie profetică” la Zidaru, îndată ce nu el era “profetul” Noului Ierusalim. Zidaru era doar paravanul sub care adevăratul pretendent la rangul de “profet” [o numim aici pe Mihaela Tărcuţă, “proorociţa” de la Pucioasa, care trăgea din umbră sforile, marionetele ei fiind Marian şi Victoria Zidaru] îşi lansa la vedere ereziile, sub sigla sacrosanctă “Cuvântul lui Dumnezeu”)

(Observaţia 2: “Fericitul” de atunci M.Z. era autor doar al proiectului estetic, deoarece cel profetic era, după cum am mai spus, prefabricat de “proorociţa Mihaela”. Estetica lui M.Z se mlădia în jurul ereziilor ei, pe care el le privea cu naivitate, nădejde şi entuziasm, şi cărora le dădea un credit absolut, de un “optimism şocant”, fără a lua în calcul posibilitatea – măcar teoretică – a unei înşelări. Anii au trecut, şi astăzi se poate spune cu certitudine că ”preafericitul” M.Z. nu “prea mai e fericit”, căci a pierdut pe vecie tutela “ocrotitoare” şi perspectiva “mântuirii” oferite de “proorociţa de la Glodeni”)

(Observaţia 3: Tocmai aceasta este dovada vizibilă şi palpabilă a înşelării sale. Partea proastă este că utopia lui s-a prelungit nu doar 2,3 sau 5 ani. Mai bine de 15 ani au trecut de la aceste „proorocii” exaltate, care proclamau iminenţa „raiului pe pământ” şi nu oricum şi oriunde, ci aici, în România, sub egida „teocraţiei” originale imaginate de liderii pucioşi în momentele lor de alienare nocturnă. După toţi aceşti ani de speranţă oarbă pentru pucioşi şi afundare în mocirla degringoladei economice pentru ne-pucioşi, situaţia stă mai prost ca oricând. Românii sunt hărţuiţi astăzi de propriii lor conducători, care au vândut între timp ţara bucată cu bucată, ţipând pe la mitinguri „noi nu ne vindem ţara!”. Datoria externă este uriaşă. Sănătatea publică este dezastruoasă. Declinul cotidian doare, iar „beatitudinea pro­fetizată de către Zidaru” rămâne o expresie a neputinţei omeneşti de a scruta tainele viitorului, pe care acest artist a acoperit-o cu generozitate, cu o viziune împrumutată de la falşii profeţi ai Pucioasei)

(Observaţia 4: Nu numai o operă personală avea în spate M.Z. El era împins de la spate de o “proorociţă” plină de mândrie şi de aspiraţii ascunse de a conduce o ţară întreagă prin intrigi ţesute într-un regim pseudo-teocratic. M.Z. era o marionetă docilă, un purtător de “Cuvânt” al liderilor sectei de la Pucioasa. El transforma “Cuvântul” în materie, urmând ca materia să fie mai convingătoare decât “Cuvântul”. Experimentul însă a eşuat, chiar după tentative repetate, concretizate în Expoziţii, Festivale, Tabere şi “Ateliere de creaţie creştin-ortodoxă”)

(Observaţia 5: Premoniţia lui E.K. este remarcabilă: chiar aşa a şi fost. Rromânismul pucioşilor a căpătat treptat accente delirante, până la a prezice o “închinare” universală a popoarelor lumii în faţa “poporului rromân” văzut ca un ales şi predestinat , o rasă pură a cărei limbă , limba rromână, se va impune printr-o dominaţie strivitoare în defavoarea celorlalte limbi de pe glob)

(Observaţia 6: Zidaru nu avea o vocaţie mesianică, îndată ce el era doar un emisar al liderilor pucioşi, care îl manevrau din umbră. Excentricităţile sale, cum ar fi crucile strâmbe sau îngerii ciungi, nu puteau fi acceptate în nici o circumstanţă ca expresii ale erminiei canonice ortodoxe, iar “Opoziţia” despre care vorbeşte E.K. sugerează contracţiile spasmodice ale schismei care nu a încetat să se adâncească între secta pseudo-ortodoxă “Noul Ierusalim” şi Biserica Ortodoxă Română)

(Observaţia 7: În realitate, “marfa de contrabandă” care era traficată de M.Z. nu este “monarhia” ci “teocraţia originală”, în care regele are doar un rol decorativ. Adevăraţii dregători pe care îi susţinea cu naivitate M.Z. prin arta sa sunt liderii pucioşi-proorocii mincinoşi, care au imaginat o suveică nemaiîntâlnită şi nemivăzută a ucazurilor “teocratice”: “proorocul” pucios [Mihaela] le concepe ca nişte “Cuvinte” căzute din cer şi le pasează “preotului-arhiereu pucios” [Nicuşor]. Acesta proclamă ucazul ca divin şi oficial şi apoi îl transmite regelui [ regele Mihai I ] prin soli de nădejde; iar regele se execută, adică “guvernează” poporul aşa cum i s-a trasat “de sus”. Când are nelămuriri, regele cere “indicăţii” la preotul pucios, acesta îl întreabă pe proorocul mincinos, şi cercul se închide)

(Observaţia 8: Asta şi explică de ce M.Z. şi soţia sa sunt printre puţinii intelectuali sau oameni şcoliţi pe care liderii pucioşi i-au suportat în jurul lor: cota lor era prea înaltă ca să nu se profite din plin de ea. Dar, când vârzările operelor de artă ale Zidarilor s-au diminuat, urmând trendul general al recesiunii economice, liderii pucioşi au considerat că “maurul şi-a făcut treaba, fiind cazul acum ca să mai şi plece, şi să-i lase în pace”)

(Observaţia 9: Fals! Sursa „iniţierii” lui Zidaru nu era Biblia, căci nu poate fi vorba acum de o nouă „iniţiere apostolică”, la 2000 de ani după iniţierea œcumenică pe care au făcut-o Sfinţii Apostoli în toată Lumea Veche. Sursa „iniţierii” lui Zidaru era de fapt o nouă „Biblie” şi o nouă „Evanghelie”, intitulată „Evanghelia după Sfânta Proorociţă Virginia”, cu care a fost el investit de către liderii pucioşi ca purtător de „Cuvânt” şi emiţător al noii Evanghelii de la Pucioasa [dar şi de receptor, adică de primitor de bobârnace de la ortodocşii scandalizaţi de iminenţa ecloziunii unei noi erezii], fiind apoi re-investit de fiecare dată ca post de emisie-recepţie al acestei noi ideologii pseudo-ortodoxe, „Noul Ierusalim”, la toate celelalte expoziţii care au mai urmat şi au apărut sub sigla „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim”, şi care au avut teme ideologice similare”)


(Observaţia 10: Foarte corectă observaţia. Nu mândria – căci Zidaru nu cunoaşte aşa ceva – ci inocenţa lui pernicioasă l-a făcut să fie până la urmă o victimă a liderilor pucioşi. Chiar dacă a găsit până la urmă resurse să se smulgă din mlaştina de minciună în care fusese afundat până la sprâncene, M.Z. va rămâne, indiscutabil, cu răni nevindecabile după această tristă experienţă, în care şi-a irosit cel puţin un sfert din anii maturităţii sale artistice, dar şi speranţa că Adevărul se va face tangibil prin samsarii pucioşi)

Concluzie. Deşi a sperat, Marian Zidaru a învăţat până la urmă pe propria lui piele că nu arta îl purifică pe om, ci numai Hristos în persoană îl poate duce pe om spre mântuire. În orice caz, pe el arta îl ducea pe o cale pe care până la urmă a dezavuat-o cu curaj, văzând că nu duce nicăieri, iar frumosul nu se îngemănează în mod obligatoriu cu utilul. Erwin Kessler a încercat din răsputeri să-l sprijine moral, neştiind însă dedesubturile acestei afaceri care se arăta optimistă şi frumoasă la suprafaţă, dar ascundea multă minciună şi mişelie pe dedesubt: “Noul Ierusalim”.

Iată 10 ''observaţii'' exact ca 10 ''perle'' şi apoi concluzia care-i şi întrece (pe ''meşteri'')...

Defapt sunt exact 10 cuie pe care ţi le-ai bătut prin propriile tale tălpi în scaunul din vagonul trenului cu care ai pornit-o spre nicăieri.

Şi cine crezi că o să vie să ţi le scoată după ce ţi-ai aruncat cleştele concluziv pe fereastră? Şi cine crezi că ia trenul spre iad doar ca să te salveze pe tine după ce ţi-ai blocat şi uşile de la vagon?

Dar ştiu că cei ce au părere bună de ei înşişi ca să lovească în Cuvântul lui Dumnezeu, din cei ce-L plinesc în taină, nu au ei nevoie ca să-i salveze cineva... o ştiu pe pielea mea... trufia e molipsitoare şi pe asta mizează ispavlovici învăţându-te cum să umplii caietul cu porci de slănină... ca să miroasă frumos. Să lucească exact ca ouăle de Paşti.

[vsovivi]

''Deci să înjectăm slănină în găină!''

Aşa că pentru ce mă tot ispispiteşti cu viitoaria trufie din trecut a numelui meu, pusă în cârligul cu care mă pescuieşti, cum că o să scot tocmai eu monstul de sex feminin din baltă şi o să am ce mânca fără să dau la nimeni din... carne... carne de tren-intersixtysix ce a luat-o la vale? Păi până în iad el trebuie să treacă prin valea lui Iosafat, adică prin Lucrarea de la Pucioasa, şi abea apoi eşti sigură că următoarea staţie, pentru tine e iadul... deci nu te grăbi!

Şi pentru ce produci atâţia porci de slănină pe caiet printre comentariile criticilor de artă şi pui urechiuşe ''şi'' corniţe cuvintelor? Nenia cu savantul ispavlovici te-a învăţat să repeţi superstiţia din furtuna stârnită cu vijelie într-un pahar cu vere aşa ca o ''Ci or bea''? Sau crezi că n-au creştinii ce bea decât cafia amară şi plină de venin ca să le ghiceşti tu şi numai tu în zaţ? Şi ce vezi tu acolo în zaţ? Îţi spun eu: nişte rămăşiţe înmuiate şi strecurate, rămăşiţe din boabele de cafia, care s-au prelins apoi pe farfurfurioară, după ce ai rotit şi ai viceversat căniţa! Fiindcă tare ţi-a mai plăcut râşniţa.

Şi ghiceşti mereu ca să demaşti ce? Păi nu te-ai demascat destul? Mai mult decât milă amestecată cu silă... ce să îmi fie de tine? Te plâng mereu dar e în yadar.

Şi oare nu ţi-am mai zis că nu servesc cafiaua aristocrată a lui tanti grijania cu niciun chip? Pentru ca să nu-mi mai ghicească ea ''viitorul'' şi ''norocul'' şi fericirea alături de nenia cu ispisisikaa din lesă şi cu eretele său dresat de pe umărul drept!

Ce tot insişti? Ce vrei defapt? Să servesc din cafia? Păi atunci o să servsc, fără zahăr, doar atunci când nu o vei mai produce în ibribricool satanei!!!

[AngelicaKroner]

În prealabil postat de vsovivi

''Deci să înjectăm slănină în găină!''

Aşa că pentru ce mă tot ispispiteşti cu viitoaria trufie din trecut a numelui meu, pusă în cârligul cu care mă pescuieşti, cum că o să scot tocmai eu monstul de sex feminin din baltă şi o să am ce mânca fără să dau la nimeni din... carne... carne de tren-intersixtysix ce a luat-o la vale? Păi până în iad el trebuie să treacă prin valea lui Iosafat, adică prin Lucrarea de la Pucioasa, şi abea apoi eşti sigură că următoarea staţie, pentru tine e iadul... deci nu te grăbi!

Şi pentru ce produci atâţia porci de slănină pe caiet printre comentariile criticilor de artă şi pui urechiuşe ''şi'' corniţe cuvintelor? Nenia cu savantul ispavlovici te-a învăţat să repeţi superstiţia din furtuna stârnită cu vijelie într-un pahar cu vere aşa ca o ''Ci or bea''? Sau crezi că n-au creştinii ce bea decât cafia amară şi plină de venin ca să le ghiceşti tu şi numai tu în zaţ? Şi ce vezi tu acolo în zaţ? Îţi spun eu: nişte rămăşiţe înmuiate şi strecurate, rămăşiţe din boabele de cafia, care s-au prelins apoi pe farfurfurioară, după ce ai rotit şi ai viceversat căniţa! Fiindcă tare ţi-a mai plăcut râşniţa.

Şi ghiceşti mereu ca să demaşti ce? Păi nu te-ai demascat destul? Mai mult decât milă amestecată cu silă... ce să îmi fie de tine? Te plâng mereu dar e în yadar.

Şi oare nu ţi-am mai zis că nu servesc cafiaua aristocrată a lui tanti grijania cu niciun chip? Pentru ca să nu-mi mai ghicească ea ''viitorul'' şi ''norocul'' şi fericirea alături de nenia cu ispisisikaa din lesă şi cu eretele său dresat de pe umărul drept!

Ce tot insişti? Ce vrei defapt? Să servesc din cafia? Păi atunci o să servsc, fără zahăr, doar atunci când nu o vei mai produce în ibribricool satanei!!!

Dar tu ce insişti? Ce vrei de fapt? Să ne convingi că locul tău este în altă parte? Într-un sanatoriu? Din ce scrii tu, nu numai că ne se înţelege nimic, dar le faci un deserviciu pucioşilor, deşi tu eşti convins de contrariul.
Intervenţiile tale n-au nici o logică, şi deşi dai impresia că vrei să combaţi, nu aduci nici un argument în favoarea cramponării tale de Gică Contra. Nu te mai obosi să baţi apa în piuă, sau dacă vrei să explici de ce eşti de altă părere, fii mai civilizat şi adu şi tu ceva acolo, un argument cât de mic, nişte citate biblice care să-ţi susţină părerile. Iar dacă nu eşti în stare, lasă-te păgubaş şi mai slăbeşte-ne cu inepţiile tale.

[mariamargareta]

Preambul. Sorin Dumitrescu ripostează în ziarul "România liberă" din 21 ianuarie 1995la exhibiţiile contorsionate ale criticului Erwin Kessler din revista „22”, acolo unde acesta îşi expusese criticile edulcorate la adresa expoziţiei "CURĂŢIREA ROMÂNIEI". Semnând riposta cu titlul „Neputinţele tânărului Kessler”, Sorin Dumitrescu dezvăluie, ca fiind cel puţin suspectă, derogarea concesivă pe care criticul o face la adresa artiştilor Zidaru, motivată de o prietenie benignă, dar de puţini cunoscută. Sorin Dumitrescu profită aici de avantajul unei cunoaşteri temeinice a Zidarilor, bazată nu numai pe apartenenţa de castă, dar şi pe o simpatie reciprocă, nu mai puţin sinceră decât cea dintre Zidari şi Erwin Kessler. Lui Sorin Dumitrescu nu îi este indiferentă calea pe care merg colegii săi de breaslă, soţii Zidaru, căci el este mai întâi creştin, şi abia după aceea artist. De aceea el vede în aplaudacul de circumstanţă Erwin Kessler un pericol mai mare decât opţiunea însăşi a lui Marian Zidaru. Când cineva din exterior, cu o oarecare notorietate locală, vine şi te laudă în public, te susţine chiar, cu cuvinte meşteşugite, însăilate în editoriale care rup gura castei sculptorilor, începi să crezi că într-adevăr ai dreptate şi eşti pe drumul cel bun. Or, Marian Zidaru avea mare nevoie mai degrabă de prieteni adevăraţi, care să-l tragă de mânecă pentru a nu se crede familiar, prea repede şi fără motiv, cu „experimentele cu Duhul Sfânt”de la Noul Ierusalim, săpate adânc în lemn sau în marmură. Sorin Dumitrescu s-a dovedit a fi un astfel de prieten, arătându-i lui Zidaru că deja a mers prea departe, chiar dacă n-a simţit încă urmările pericolului. Dimpotrivă, Erwin Kessler derapează de la obişnuita sa linie, de critic capricios care caută mereu nod în papură celor pe care el îi scarmănă, trecând brusc la o neobişnuită admiraţie şi susţinere pe faţă şi laudă festivă a demersurilor mistice al Zidarilor, pe care el de fapt nici nu le înţelege, şi nici măcar nu are vreo tangenţă cu ele. Fără o experienţă ortodoxă personală, este deci cu atât mai neavenit şi mai inoportun să se pronunţe cineva în acest domeniu, lucru care îl irită până la pragul de reacţie rapidă pe Sorin Dumitrescu. El vede în „schimbarea la faţă” a lui Erwin Kessler nu numai sinuciderea estetică a unui critic de duzină, ci şi un instrument iresponsabil prin care cei adulaţi gratuit de el (Zidarii, în speţă) sunt ameninţaţi la rândul lor de sinuciderea estetică şi religioasă.

Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.


Noul an a debutat printr-un eveniment deopotrivă neaşteptat şi dramatic: sinuciderea estetică a tânărului Kessler.
Titlul rubricii CeArtă din revista ,,22", reuşeşte într-un timp record să bage groaza în aproape toată suflarea artistică. Zvonul apariţiei unui neamţ exterminator, care părea să-şi fi propus ca ţel ciufulirea săptămânală a celor mai plăvane biografii artistice şi privirea chiorâşă a oricărei expoziţii mai răsărite, a scurtcircuitat imediat toropita şi nu mai puţin înfometată breaslă a sculptorilor. N-a fost necesar nici măcar răstimpul unui an de zile pentru ca tânărul Kessler să devină în ochii multora îndelung aşteptatul critic "mântuitor", un fel de neo-Parsifal băştinaş, apt să izbăvească comentariul plastic de lauda complezent-durdulie şi de tradiţionalul ton economiastic. Care a putut fi secretul acestei ascensiuni ameţitoare?
Nu încape îndoială că Erwin Kessler este binişor înzes­trat cu darul gazetăriei. Argumentaţia adesea labilă, topica încă stângace şi, mai ales, folosirea neglijentă sau abuzivă a unor ter­meni şi concepte, existente în articolele sale, n-au reuşit totuşi să covârşească talentul său specific - e drept, mai puţin frecvent - talentul de a pune în pagină tema aleasă. Altfel spus, tânărul critic ştia "să cadreze" un demers expoziţional sau, mai exact, simţea felul în care acesta putea fi extras util din vânzoleala manifestărilor circumstanţiale, pentru ca forma lui văzută, pub­lică, să poată deveni materia unei prese incitante. Această însuşire naivă a determinat şi succesul articolelor sale. Acestea au respectat întotdeauna cu stricteţe două principii:
1. "Comentaţii" trebuie aleşi exclusiv din elita artelor frumoase şi, dacă se poate, mai cu seamă, din tagma celor cu notorietate consolidată;
2. Comentariul aplicat acestora trebuie să fie mai cu seamă contondent, dar pe alocuri şi niţel milostiv, pentru a bloca replica ocazională şi a sminti cât mai eficace impresia "comen­taţilor".
După cum s-a putut lesne constata, lumea penibilei noas­tre tranziţii adoră zgândărirea impudică a "intagibililor", şicanarea personalităţiilor consacrate. Perspicacităţii tânărului Kessler nu i-a scăpat această nenorocită dispoziţie colectivă căreia, în mod "creator", i-a adăugat un stereotip comportamen­tal cules din lumea fotbalului. Unui fotbalist care nu reuşeşte să­-l dribleze pe Maradonna, dar îşi doreşte cu orice preţ gloria fot­balistică, nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i pună acestuia piedică; oricum analele fotbalului nu vor întârzia să-i consem­neze în veac faultul scandalos. Ambiţiosul nostru critic şi-a însuşit rapid lecţia şi s-a apucat să cotonogească pe ruptelea tot ce i-a ieşit mai de soi în cale. De la "prologi", "catacombişti" etc., până la Nicodim sau Călin Dan, toată lumea a fost trasă "grijuliu" în ţeapă cu o fervoare sistematică şi numele unei baricade care şi-ar propune un ecarisaj estetic constând în darea în vileag a comportamentului provincial, a temelor răsuflate sau a formulărilor edulcorate prezente, chipurile, fie şi tumoral, în lucrarea artiştilor de seamă.
Împlinirea exigenţelor celui de-al doilea "principiu director" l-a determinat pe tânărul Kessler să adopte stilistic un fel de lehamite ciufută, menită să-i susţină vorbirea pe şleau, grimasa posacă, trântirea părelnicului său adevăr în obrazul beneficiarului - într-un cuvânt, abandonarea oricărei delicateţi verbale care să ţină cont de vârstă, experienţă sau prestigiul pro­fesional al victimei. Pentru a pune surdină acestei strategii pub­licistice, insolenţa exprimărilor a fost deghizată în francheţe, bădărănia machiată în chip de observaţie frustră, iar nepri­ceperea livrată abil ca inapetenţă estetică. Câteva luni bune de campanie critică susţinută şi efectele n-au întârziat să se arate: tânărul Kessler aproape că reuşise să-şi instituţionalizeze bom­băneala săptămânală. Articolele sale începuseră să fie aşteptate cu înfrigurare de inconştienţii care riscaseră vreo expoziţie per­sonală sau de grup (s-ar putea bănui că în acest răstimp până şi retururile revistei defunctului GDS au scăzut simţitor).
Toate ar fi rămas bune şi frumoase, cu atât mai mult cu cât vociferările sale publicistice ne deveniseră şi nouă oarecum simpatice, dacă nefârtatul sau cine ştie ce daimon plebeu nu l-ar fi împins pe tânărul nostru să părăsească pentru o clipă, ah, ce clipă!, cârtirea metodică şi nitam-nisam, să se apuce să admire.

(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)

[mariamargareta]

Atoateştiutor în ceea ce-i priveşte pe alţii, tânăruI Kessler nu şi­-a cunoscut limitele propriilor putinţe. Facultatea de a admira ocupă palierul de sus - să zicem cel spiritual - al actualului critic. Nefiind nativă, această dispoziţie rară urmărea îndeaproape creşterea spirituală a insului. Criticului obişnuit, pentru a putea fi cât de cât respectat, nu-i sunt de trebuinţă decât niţel simţ al observaţiei, un intelect neastâmpărat şi oleacă de năduf social. În contrast, cel care admiră nu se poate lipsi de un sistem axio­logic solid şi de o educaţie îndelungată a văzului, care să-i ofere accesul la profunzimile tainicului limbaj al artei. Doar admiraţia poate transforma-transfigura actul critic într-un act de dis­cernământ şi abia exerciţiul acestuia din urmă risipeşte poluarea pe care o provoacă mediului cultural judecata critică năbădăioasă. Atâta doar că actul de a admira reprezintă o boierie a inimii, mai greu accesibilă, boieria inimii culte. Că este aşa şi nu altfel îl probează faptul că până şi starostele detractării moderne (a se citi criticii) a Apostolului Neamurilor, atunci când s-a hotărât şi dânsul să admire, nu s-a năpustit să laude în neştire, ci a purces smerit prin prudente "exercices d'admiration".

(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)

Din păcate, neputinţa (neştiinţa) de a admira a tânărului Kessler n-a devenit putere (ca să-i parafrazez o emblemă recen­tă)! Spre stupoarea noastră, recent, biografia sa s-a poticnit toc­mai în adularea locvacităţii neo-eshatologice a cuplului Zidaru şi a bizareriilor pseudo-iconice zămislite de acesta.

(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)

Delirul ver­bal al acestei perechi de pomină şi imaginea tautologică care-i însoţeşte i-au fulgerat nefast luciditatea imberbă. Aşadar, iată-l pe temutul comentator al ,,22"-lui beat de admiraţie, băgând capul cuminţel sub patrafirul maglaviteanului sacerdot al Pucioasei.

(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)

Din articolul "Despre ţară, artă şi credinţă" (,,22" din 11/17 ian '95) cităm câteva din neocontemplaţiile "fratelui" Kessler: expoziţia intitulată emfatic "Curăţirea României" ­- alminteri model audiovisual de pisălogeală sectantă - i se pare criticului că "propune literalmente un katharsis".

(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)

Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe şi câteva bronzuri (care amintesc dureros) de momentul teafăr al sculptorului Marian Zidaru i se par proaspătului emul că re-investesc sim­bolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă.

(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)

[mariamargareta]

Potrivit troparelor lui Erwin Melodul, Fericitul Marian "este unul din puţinii români care au reuşit în decursul acestor ani să-­şi ducă la bun sfârşit proiectele", "oferă o paradigmă estetică cât şi una existenţială şi morală totodată", "înfăţişează nu numai o artă care tinde la perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman, care să fie ascetic, tinde la perfecţiune", "se situează la frontierele ideologiilor ca un "contrabandist al spiritului"", "este singurul artist complet pe care-l posedă cultura română", "este îmbibat de un optimism mesianic" şi, condacul stupefiant - "face parte din categoria "fericiţilor"" care în raport cu "real­itatea imediată a declinului cotidian", dispune de "un orizont apropiat al beatitudinii profetizante" ş.a.m.d ... Dacă la cele de sus adăugăm şi sforţările tânărului critic „hagiograf” de a chi­ureta opera Fericitului Marian de elucubraţiile mileraniste şi de retorica compilată a "profeţiilor" sale putem înţelege avatarurile pe care le provoacă actului critic lipsa de criterii şi surescitarea egolatră.

(Observaţia 7: S.D. evidenţiază că, probabil cea mai gravă tentativă a lui E.K. este de aceea de a prelua mesajele pucioase [promovate şi de Zidaru ca acoperire pentru creaţiile sale] şi a le îmbrăca în poleiala limbajului adulativ de profesie. Criticul nu mai critică, ci admiră, şi admiră în prostie, cu gura căscată. El vede în Marian Zidaru un “fericit”, termen care încearcă să sugereze o oarecare apropiere de rangurile bisericeşti cele mai înalte care beatifică pe păstorii cei vrednici, deşi M.Z. n-a avut niciodată vreo chemare sau vreo aplecare spre viaţa clericală. Tentativele lui M.Z. de a reforma Biserica din temelii prin mesaje de dincolo [primite de la persoane despre care el afirmă nonşalant că nu trebuie să ne preocupe cine sunt şi ce fac, deoarece „n-are importanţă” prin cine vine “Cuvântul” Pucios – nepăsare care s-a dovedit a-i fi aproape fatală, câţiva ani mai târziu] sunt cotate de E.Kessler ca fiind o “contrabandă a spiritului”. Milenarismul militant al pucioşilor, la care aderă entuziast şi M.Z., este ignorat de E.K. nu atât din neştiinţă, cât mai ales din calcul, ca să-i iasă pasienţa admirării fără rezerve)

Acest tip de admiraţie sinucigaşă a făcut ca biografia estetică a tânărului Kessler să calce pe urmele nefericitului des­tin al omologului său Werther. După o rafală de gafe este imatur ca cineva să mai spere că vreun profesionist sau vreun iubitor de artă cu mintea teafără vor mai pleca urechea şi îi vor mai lua în serios aprecierile critice oricât de perfecţionată şi de inspirată ar deveni redactarea acestora (şi în ciuda oricărui sufragiu circum­stanţial). Promiţătoare până de curând, vorbăria - discurs a lui Erwin Kessker are în prezent toate şansele de a fi înghiţită trep­tat de ambianţa gregară care a odrăslit-o.
Şi, totuşi, pentru ca tânărul nostru să nu deznădăjduiască cumva, este bine să ştie că mai grozavă decât sinuciderea estet­ică este sinuciderea morală şi mai cumplită decât aceasta este cea spirituală. Să nu fie! În rest... Păcat!

Concluzie. Sorin Dumitrescu identifică la Erwin Kessler o surescitare egolatră care îl împiedică să vadă pericolul sectei “Noul Ierusalim”, care îl investeşte pe Marian Zidaru în sol şi marionetă a liderilor pucioşi. Marian Zidaru este cotat ca “profet”, deşi el n-a făcut nici o profeţie de la sine, ci întotdeauna a reprodus “profeţiile” altora. Este cotat ca “fericit”, deşi el n-a avut niciodată o reală funcţie de conducere în sectă, iar experienţa ataşamentului lui la “Noul Ierusalim” s-a dovedit a fi un eşec personal cât se poate de trist. Este cotat un promotor al unei “paradigme estetice, cât şi al uneia existenţiale şi morale totodată”, deşi el a fost doar un ostaş ascultător care a încercat să dea formă văzută unor ordine de luptă cu morile de vânt, primite de la liderii pucioşi, seniorii războiului nevăzut dintre imaginaţie şi realitate.
Demersul lui E.K. este sintetizat de S.D. printr-un cuvânt care pune punctul pe i. Acesta este cotat drept păcat; nu păcat de moarte, ce-i drept... dar totuşi, păcat.