Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Cei care au anumite cunoştinţe despre Sfântul Vasile cel Mare păstrează în mintea lor o imagine deosebită a acestui mare Părinte al Bisericii noastre, care-l prezintă ca pe un om cu o trăire creştină, cu o educaţie aleasă, cu profundă judecată teologică, cu scrieri de calitate, cu calităţi administrative şi cu mare impunere şi apreciere în mediul lui.

Imaginea aceasta este absolut corectă. Dar, aceste mari harisme ale lui, care ne umplu cu sentimente de adânc respect faţă de această personalitate bisericească, contribuie, totodată, la a ni-l face mai de neatins şi îndepărtat.

Cu toate acestea, credem că Sfântul Vasile cel Mare a avut, într-o mare măsură, harisma comunicării cu mediul lui, din care făcea parte, şi un umor neîntrecut, care împodobea cuvântul său şi care reiese în special din corespondenţa lui personală. Faţa umană a caracterului său, pentru a folosi această expresie contrastantă, ni-l face mai apropiat şi totodată mai uşor de urmat.

Dovadă a umorului său sunt două scurte epistole ale lui. Prima a fost trimisă unui caligraf vestit. O redăm într-un limbaj simplu: „Scrie corect pentru a folosi rândurile corect. Mâna să nu ţi-o apuce în sus, nici să se ducă de râpă. Să nu grăbeşti peniţa să umble pieziş, ca racul din mitul lui Esop. Înaintează drept, ca şi când ai umbla pe un poloboc. Ţine mereu linia dreaptă, care te îndepărtează de orice neregularitate. Să scrii un rând în jos şi altul în sus nu este deloc corect, pe când scrii drept este un lucru plăcut pentru toţi cei care-ţi văd textul. Nu-i obligi în ceasul în care citesc să privească când în sus, când în jos, ca nişte ameţiţi. Exact aşa cum mi s-a întâmplat şi mie când am citit cele scrise de tine. Normal, atunci când rândurile se află unul sub altul şi cineva vrea să treacă la următorul rând, îşi întoarce privirea la începutul lui. Însă, la tine nu se discerne nici un rând. Astfel trebuia, spre a ajunge la începutul rândului următor, să iau rândul pe care tocmai l-am citit invers, precum Tezeu în mitul Ariadnei. Scrie aşadar corect şi nu-ţi bate joc de mintea ta!”.

A doua epistolă, care este mai scurtă, este adresată unui om pentru a-i mulţumi pentru că i-a trimis în dar un peşte: „Cu multă plăcere am mâncat peştii de râu pe care mi i-ai trimis şi totodată m-am necăjit pentru cei care ţi-au scăpat din plasă. Însă, pentru mine mai importante decât peştii sunt epistolele tale. Aşa că mai scrie-mi din când în când. Iar dacă-ţi este mai plăcut să taci, nu înceta să te rogi pentru noi”.

(Ilias A. Voulgarakis, Momente din vremea Părinţilor, Editura Egumeniţa, pp. 51-52)

[cristiboss56]

O tanără a relatat maicilor de la Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, cum a fost salvată de Marele Mucenic dintr-un accident de maşină.

Tânăra se afla, împreună cu doi colegi, în maşina care îi ducea la şcoală, într-un sat din afară Kalamatei. La un moment dat, maşina a căzut într-o prăpastie adâncă de 35 de metri, după care s-a izbit de trunchiul unui copac. În timp ce se rostogoleau, tânăra a cerut ajutorul Sfântului Efrem cel Nou şi minunea s-a petrecut: elevii au fost salvaţi de la o moarte sigură; mai mult decât atât, nu s-a spart niciun geam şi nimeni nu a fost rănit! Sfântul Efrem cel Nou i-a salvat într-un mod cu totul miraculos, doarece el este mereu gata să vină în ajutorul celor care i-l cer cu mare credinţă.

(Viaţa, arătările, minunile, acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutător şi Marele Făcător de minuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2008)

[cristiboss56]

Ma numesc H. P., am 46 de ani şi locuiesc în nordul Greciei. În anul 2004 am fost operat de tumoare pe creier. După trei ani şi jumatate tumoa*rea a reapărut. Am fost consultat de mulţi doctori, dar niciunul nu a acceptat să mă opereze. Eram nu numai foarte îngrijorat, ci chiar disperat. În final s-a găsit un doctor care a hotărât să îndrăznească să facă aceasta operaţie dificilă.

Rudele mele îmi spuneau sa mă duc să mă închin Sfântului Luca, fost doctor, care m-ar putea ajuta, aşa cum a ajutat şi pe alţii. M-am hotarât şi m-am dus să ma închin şi să mă rog în oraşul G., unde exista o bi*serică a Sfântului Luca. Acolo am cunoscut un preot smerit, adică pe părintele K. El mi-a dat putere şi cu*raj şi a facut Paraclisul Sfântului Luca pentru mine. M-am spovedit, m-am împărtăşit şi m-am dus să fiu operat. Într-o noapte, l-am visat pe Sfântul Efrem, care mi-a spus să nu îmi fac griji, că totul va fi bine.

Pe 13 martie 2007 am fost operat. Cu toate că eram anesteziat, îi vedeam pe doctorii care mă operau şi îm*preună cu ei i-am văzut şi pe Sfântul Luca şi pe Sfân*tul Efrem. Sfântul Luca mă opera purtând nişte oche*lari mici rotunzi şi ţinea în mână un bisturiu vechi, iar Sfântul Efrem ma ţinea de mână, spunându-mi să nu mă tem, şi în acelaşi timp cu mâna lui stângă arunca nişte raze strălucitoare spre capul meu. Când s-a ter*minat operaţia şi m-au dus la Secţia de Terapie Inten*sivă, a apărut din nou înaintea mea Sfântul Luca şi mi-a spus:

- Am fost şi eu acolo, în sala de operaţie! I-am răspuns:

- Ştiu asta!

Ieşind din sala de operaţie, l-am auzit pe chirurgul care m-a operat spunând:

- E prima dată când am facut o operaţie aşa de uşoară.

Vreau să subliniez că nu ştiam nimic despre cei doi sfinţi (Luca şi Efrem). De atunci ei au devenit îngerii mei păzitori.

P. H., Kavala

(Sfântul Luca al Crimeii, minunile contemporane, Editura Sophia )

[cristiboss56]

La izvoarele Ialomitei se nevoiau sihastrii inca din secolul XV. Incepand cu secolul XVI numarul lor s-a marit, odata cu dezvoltarea vietii isihaste in Arges, in Muscel si la poalele muntilor Fagaras. Manastirea Ialomitei a fost ridicata in sec. al XVI chiar la intrarea in Pestera Ialomitei, fiind ctitoria voievodului Tarii Romanesti Mihnea cel Rau. In adancul pesterii la aproximativ 200 m se afla o piatra, numita "Piatra Altarului", unde dupa traditie sihastrii savarseau cele sfinte. Constructia din lemn de la intrarea in Pestera Ialomitei a ars in 1818 fiind reconstruita de preotul Gheorghe Ion Baltag si ieromonahul Gherontie din Petrosita. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari. In prima jumatate a secolului XIX s-a nevoit in Pestera Mica a Ialomicioarei un sihastru, caruia nu i se cunoateste numele si nici locul unde s-a savarsit, impreuna cu urs, fiind singurul caz cunoscut in monahismul romanesc cand un sihastru se nevoieste si este slujit de animale salbatice.

Actualul schit aflat aproape de Pestera Ialomitei a fost ridicat in 1901 de mai multi ctitori si cu participarea ciobanilor din zona, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfintita in 1911 de staretul Dionisie al manastirii Sinaia, cu binecuvantarea IPS mitropolit Atanasie. Biserica a mai fost distrusa de foc in 1961 insa, prin grija Patriarhului Justinian si cu cheltuiala pr. Macarie Marinoiu, pr. Pimen Stoichici si pr. Dumitru Breajcu, a fost restaurata. In 1994 s-a inceput constructia unei noi biserici tot la intrarea in pestera, iar la 29 iunie 1996 a fost sfintita de IPS arhiepiscop Vasile Costin, cu hramul "Sf. Apostoli Petru si Pavel".

[cristiboss56]

Minunea de la mormantul Parintelui Arsenie Boca
Părintele Ciprian Negreanu, duhovnic și mentor al ASCOR Cluj, mărturisește cum i-a schimbat viața Pr Arsenie Boca.
Parinte Ciprian ati avut o experienta legata de Parintele Arsenie Boca, pe care nu l-ati cunoscut în viata fiind.
Nu l-am cunoscut în viata, dar altfel simt ca l-am cunoscut, si înca foarte bine…Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dânsul zicea ca „dupa ce o sa piara asta”- si îsi arata cortul de piele – „voi ajuta pe mai multi”. Eu sunt unul dintre cei ajutati „dupa aceea”.
Ati auzit ceva despre dânsul înainte?
Nu am stiut absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II si ma „ameninta” pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Parinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu ma interesau aceste lucruri, eram total împotriva, mi se pareau niste exagerari imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionari, isterie în masa etc.
Ce vârsta aveati?
20 de ani. Cautam cu ardoare un scop în viata, si mi se paruse ca acesta poate fi filozofia. Atunci gândeam asa: omul se naste fara sa si-o doreasca, însa apoi trebuie sa-si de-a seama cât mai repede ca trebuie sa se sinucida; viata e o suferinta fara margini – spirituala si trupeasca. Singura realitatea clara era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea asta imperfecta.
Deci nu erati ateu…
Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am stiut ca exista Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu ma interesa. Voiam sa-i stau împoriva cu orice pret. În timp, aceste trairi mi se adânceau. Toti autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere – sufleteasca sau trupeasca – îmi erau dragi.
V-ati gândit vreodata sa va puneti capat zilelor?
Era filozofia vietii mele! Ajunsesem sa îi conving si pe altii de asta. Si, culmea, nu aveau argumente împotriva! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut îmi devenea „victima” sigura. Ani de zile am stiut si de ce copac urmeaza sa ma spânzur. Nu stiu daca cei ce citesc acum nu se vor sminti, dar asta era atunci. Dar, vedeti, faceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele în minte, dimineata trebuia sa o iau de la capat, sa reconstruiesc totul în minte. Dupa somn, îmi trebuia un nou început. Atunci mi-am propus sa nu mai dorm, ca sa nu o mai iau de la capat. Dormeam doar o ora doua pe noapte, si asta ani de zile. Va dati seama în ce stare fizica si psihica eram…
Cum ati iesit din acest groaznic impas?
Tatal meu încerca sa ma trimita la spovedanie, dar nu ma duceam. Într-o seara, fratele meu a înteles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv fata de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis:”Daca te dai asa de mare, du-te la mormântul Parintelui Arsenie de la Prislop si vei vedea ce se întâmpla cu tine”. L-am sfidat si i-am zis: „Fii serios, ma duc oriunde cu convingerile mele!” Am si plecat în noaptea aceea spre Prislop; am calatorit toata noaptea, am schimbat trenuri si autobuze, dupa care am mai urcat si cei 3 km pâna la manastire. Acolo sus, lume multa (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul pe 8 mai). Ei bine, de la manastire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu „ucenicul” meu (ajuns acum si el preot), caruia i-am spus: „Hai si noi”. Am ajuns sus, Unde atunci erau mult mai putine morminte. Mormântul Parintelui Arsenie nu avea brazi in jur, ca acum. De fapt, eu am vazut un buluc de oameni care stateau în jurul a ceva…Ne-am pus si noi sub mesteacanul care este acolo si azi, sa ne tragem sufletul. Stând asa, pe iarba, am simtit cum încep sa-mi curga lacrimile. Va spun din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cadere de neînchipuit, o recunoastere a neputintei tale.M-am speriat si am sarit în picioare: „Ce-i cu mine?”În tot acest timp, gândurile rele îmi dadeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lânga mine: plângea si el! Daca era o chestie de autosugestie, doar unul din noi patea asta; dar asa, amândoi!?! În clipa aceea, stând în picioare – Doamne, nu voi uita clipa aceea toata viata mea – a coborât o liniste incredibila peste mine. Era ca o umbrela ce ma ferea de ploaia neîncetata a gândurior rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune ca s-a facut o liniste adânca pe mare…Atunci, în linistea aceea, parca am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea era acesta: „Unde am fost pâna acum?” Toate întrebarile mele filozofice au capatat raspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.
Cum a fost dupa?
Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbratisam pe toti oamenii pe care îi cunosteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre înviere. Credeti-ma, nu era nimic de la mine. Am simtit atunci atâta dragoste, încât nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu raul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a „darmat”! Dragostea Lui m-a facut praf si pulbere. Tot atunci am început sa întreb cine este omul la mormântul caruia mi s-a întâmplat una ca asta. Pentru mine, sa-mi dovedeasca cineva în scris ca a facut – sa zicem – erezii sau vrajitorii, eu stiu ca este si ramâne omul lui Dumnezeu…

[cristiboss56]

La 16 mai, anul mântuirii 1961, într-o zi de luni, la sărbătoarea Sfintei Treimi, după Liturghie, preotul slujitor, ieromonahul Pavel, mi-a povestit minunea pe care a făcut-o Sfânta Dreaptă a Înaintemergătorului:

– Părinte Lazăr, ţi-ai dat seama ce mi s-a întâmplat astăzi la Liturghie?

– Am văzut eu ceva, însă mai bine spune-mi Sfinţia Ta.

– Sigur ai auzit cum la slujba Utreniei m-am chinuit să zic ecfonisele. Rămăsesem fără glas, din pricina faringitei care mă chinuie adeseori.

– Cum să nu. Am observat şi chiar am zis în sinea mea: „Oare, va reuşi părintele să ducă la bun sfârşit Liturghia? Şi mai ales astăzi, când este şi sobor?”.

– Ascultă-mă! Când ne-am adunat toţi preoţii în biserică, să ne închinăm pentru Liturghie, mă aflam într-o stare foarte grea. Înainte ca egumenul să dea binecuvântare, l-am rugat să scoată Sfânta Dreaptă să o sărut şi să mă binecuvânteze cu ea. Egumenul a consimţit îndată şi m-am însemnat pe cap cu Sfintele Moaşte, rostind totodată şi obişnuita rugăciune. Apoi, am sărutat Sfânta Mână cu multă evlavie şi dragoste, rugându-l pe Sfântul Ioan să se milostivească de mine şi să mă vindece de boală care mă tiraniza, ca să pot rosti ecfonisele cu uşurinţă şi să citesc Evanghelia cu glas frumos, aşa cum se citeşte la astfel de praznice împărăteşti.

Cam acestea le-am spus Sfântului Ioan, în timp ce-i sărutam Sfânta Mâna. Şi – o, minunile şi grabnicul ajutor al marelui Înaintemergător al Domnului! – îndată am simţit lucrarea dumnezeiescului Har. Mi s-a înmuiat gâtul, mi-am recăpătat glasul şi mi s-a înmulţit râvna dumnezeiască, după care am putut, cu multă evlavie şi dragoste, să rostesc ecfonisele şi să citesc Evanghelia cu uşurinţă. Pentru toate acestea am mulţumit cu evlavie şi cu recunoştinţă preabunului nostru Ocrotitor, preaslăvitului Botezător şi înaintemergător al Domnului, cu ale căruia mijlociri să ne învrednicim de sfârşit bun şi de Împărăţia Cerurilor. Amin.

– Aşa să fie, părinte! Aşa să fie! Amin.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 156-158)

[cristiboss56]

Ca o primă minune a vindecării de groaznica boală a cancerului, oferim în cele ce urmează mărtu*ria plină de întâmplări a domnului Stefanos Stefanou, marinar pensionar, care locuieşte la Pireu şi este de loc din insula Andros. El însuşi ne-a scris povestea lui, iar noi o inserăm fără nici o modificare.

Care om pe lumea aceasta nu a suferit sufleteş*te şi trupeşte? Şi cine nu a simţit nevoia să se întrebe de ce este suferinţa în lume? Cerul nu este mereu senin şi plin de stele şi marea nu este mereu liniştită. Cerul se acoperă de nori grei şi negri şi izbucnesc ploi torenţiale şi furtuni. Norii întunecaţi ai durerii şi furtunile lacrimilor se revarsă. Prin astfel de furtuni a trecut şi vorbitorul din povestirea ce urmează, sufe*rind de cancer.

În ajunul Crăciunului 1982 mi s-a diagnosticat cancer la intestinul gros în stadiu avansat. Atunci l-am vizitat pe preafericitul părinte Porfirie, care m-a sprijinit şi mi-a spus: „Să mergi să te operezi şi ai să te faci bine”.

La data de 3 ianuarie 1983 a avut loc operaţia la intestinul gros şi examenul histologic a arătat că era un cancer malign. În martie 1984 apare cancer la plămânul stâng. M-am operat la 21 martie, mi-au scos jumătate din plămânul stâng, iar examenul histologic a arătat can*cer în metastază la intestin.

În octombrie în acelaşi an 1984, apare cancer la plămânul drept; m-am operat din nou; examenul his*tologic a arătat iar metastază la intestin. În decembrie 1987, făcând Check-up (Test medical), tomo*grafii axiale şi altele, m-am trezit din nou atins de cancer la plămânul drept. M-am operat, iar examenul histologic (al sângelui) a arătat iar metastază la intes*tin, cancer malign.

Atunci însă, înainte de cea de-a treia operaţie, când m-au anunţat că plămânul drept prezintă din nou tumoare canceroasă, mi-au spus că, dacă nu mă operez imediat, în termen de trei luni va interveni moartea.

Eram pe atunci la Londra şi atât de mult m-am supărat de durere sufletească, încât plecând de la cabinetul medicului şi mergând pe jos la hotel, am udat cu lacrimile mele străzile Londrei, zicând: «Doamne Dumnezeule, nu trebuie să faci să plouă, eu am udat cu lacrimile mele Londra».

Temându-se însă de cea de-a treia operaţie la plămân, medicul pneumolog Stephen Spiro de la Uni*versity College a insistat să facă această operaţie chirurgul Peter Goldstraw de la Bromston Hospital.

Chirurgul Peter Goldstraw ne-a spus că ope*raţia va necesita vreo 5-6 ore. Am fost transportat la chirurgie pentru operaţie şi peste o oră şi jumătate a ieşit chirurgul şi a spus soţiei mele: «Finish» (Sfârşit).

Ea s-a speriat, crezând că ori m-a cusut fără să mă opereze, ori am murit. Dar chirurgul Peter Goldstraw, chirurg pneu*molog de faimă internaţională, o linişti, spunându-i: „Operaţia a reuşit foarte bine, dar mie, cât timp am operat, îmi tot fugeau mâinile şi nu am înţeles când s-a terminat aşa repede operaţia”.

Măritul Dumnezeu l-a trimis pe sfântul Lui şi acest sfânt m-a operat. Şi era vorba iar de cancer ma*lign în metastază. Peste un an tot în decembrie, iarăşi altă inter*venţie tot la plămânul drept. Cancer de natură malig*nă în metastază la intestin.

La a patra operaţie mi-au spus că vor fi nece*sare 15 zile de stat în spital, din cauza Crăciunului, când pleacă personalul, dar pentru că a decurs bine operaţia, în 6 zile m-au externat şi m-am dus la hotel şi astfel s-au făcut: o operaţie la intestine şi patru operaţii la plămâni.

Deşi rămăsese plămânul stâng pe jumătate şi cel drept era de trei ori operat, trăiesc de la ultima operaţie cu ajutorul lui Dumnezeu de 10 ani fără să sufăr de dispnee, cu toate că puterea plămânilor este foarte scăzută. Strig însă şi eu ca Beethoven: «Prea*înţelepte Dumnezeule, dă-mi ce vrei, fie bine, fie rău, ajunge să vină toate de la Tine», şi «Fie numele Dom*nului binecuvântat», aşa cum m-a sfătuit preafericitul părinte Iacov Tsalikis de la Sfânta Mănăstire a Cuvi*osului David, precum şi «Slavă Domnului, Cel Care le-a făcut pe toate».

În ziua întristării mele L-am căutat pe Dum*nezeu şi pentru aceasta nu numai că-L voi căuta, dar Îl voi şi mărturisi.

Minunile s-au petrecut una după alta: Prin Sfântul Partenie, Episcopul din Lampsakos, cel făcă*tor de minuni, a cărui biserică se află la Fundaţia Lyrios din Mati Attikis (Sfântul Partenie este serbat la 7 februarie, şi el este sfântul apărător de cancer. Mâna dreaptă a Sfântului Partenie se află la Sfânta Mănăstire a Sfântului Nicolae din Andros, la care de multe ori m-am închinat). Prin mijlocirile Sfântului Nectarie, a Sfântului Patapie, a Cuviosului David din Evvia, a Sfântului Efrem din Nea Makri pe care i-am implorat prin rugăciunile mele. Şi prin rugăciunile duhovnicului meu, neuitatul părinte Grigorie, Mitro*politul de Kastoria. Prin rugăciunile părintelui Sofro*nie de la Essex, Anglia, a părintelui Porfirie, a pări*ntelui Iacov Tsalikis şi a părintelui Paisie de la Sfân*tul Munte.

În clipa de faţă mă aflu în viaţă, deşi doctorii s-au pronunţat că n-o să trăiesc, întrucât a treia şi a patra operaţie de cancer la plămâni nu s-a făcut nimănui pe plan internaţional.

Părintele Porfirie şi părintele Sofronie de fiecare dată când îi vizitam, îmi ziceau: „Ai să te faci bine”. Au trecut 10 ani de la ultima operaţie şi cu aju*torul lui Dumnezeu boala s-a oprit. Eu însă nu am încetat să-l chem într-ajutor pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii, şi pe Sfântul Partenie, care este sfântul vindecător de cancer.

După 4 ani, ducându-mă la Londra pentru exa*men medical, doctorului i-au dat lacrimile, când m-a văzut şi a spus: «nu mai speram să te revăd... ».

Cu adevărat, toate acestea pe care le-am citit sunt mai mult decât cutremurătoare. Domnul Stefanos, după atâtea întâmplări, trăieşte în chip miraculos, fiind scăpat complet de cancer chiar din 1988, cu toate că doctorii de la Londra, unde au avut loc toate operaţiile, declarau soţiei lui, doamna Garifallia: „Nu va trăi, curând va surveni moartea, pentru că nu este posibil ca numai patru celule să fugă. Să vedem câte altele vor fi scăpat şi unde s-au dus şi s-au cuibărit”. Şi totuşi trăieşte şi fără probleme respiratorii.

Plin de recunoştinţă faţă de sfânt, i-a zidit şi bisericuţa de la Fundaţia Lyrios, în Mati Attiki, după ce a cerut aprobarea de la mitropolitul de atunci al Atticii, neuitatul Dorotheos, care, când a aflat de minunea Sfântului Partenie, a fost adânc emoţionat şi şi-a dat consimţământul.

(Maria Meletiou-Makri, Un sfânt din vechime viu printre noi, Sfântul Partenie din Lampsakos (Sfântul ocrotitor al bolnavilor de cancer), Editura Bunavestire, p. 78-83)

[cristiboss56]

O femeie oarecare, de neam bun şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să vândă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică şi stând înaintea Presfintei Născătoare de Dumnezeu a zis acesteia, cu lacrimi:

„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane fiice ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.

Acestea zicând mama cea evlavioasă, a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfânta icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.

Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr în chipul fulgerului, care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea Cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luând femeia banii în dar, îngerul s-a suit în Ceruri, iar dânsa a căzut la pământ cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală. Apoi cheltuind, le-a îmbrăcat pe fete şi le-a cumpărat cele de nevoie ale vieţii lor.

Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că maica lor le-a vândut cinstea vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani. Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţi-vă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor, şi dacă vă veţi ruga cu neîndoită credinţă, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”.

Deci ascultând ele învăţătura mamei lor, s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat în destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la Împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că Împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune şi lacrimile nevinovatelor tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune le-a ajutat întru acest chip:

La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătură un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile, întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri Împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”.

Acestea zicând, a pus pe capetele lor cununile şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o!, ascultătorilor că au luat fecioarele şi câtă înspăimântare cei ce stăteau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; au alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti şi, în scurt, tot norodul se întrecea, cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru această cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit Împărătesei celei vrednice de cinste.

Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit averi nenumărate, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi au hotărât pe o fecioară stareţă într-o mănăstire şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună, şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu această binecuvântata tagmă. Iar acele două starețe minunate s-au săvârşit cu sfinţenie, şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru Împărăţia cea Cerească, pe care, o!, de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)

[cristiboss56]

Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs accidentul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.

În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu îmi mai păsa de nimic. Soţul meu a trecut toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.

Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!”. Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.

După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist, sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat nici un corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.

(Sfântul Nectarie - minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 48-49)

[cristiboss56]

Au trecut opt ani de la ziua nunţii lor. În zadar au aşteptat însă domnul Ghlorgos K. şi soţia sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristeţe adâncă şi de nevindecat. Ce jalnică este viaţa pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soţul, întristat şi el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi şi supărare nu poţi să schimbi nimic. Scopul nunţii nu este numai dobândirea copiilor, ci şi creşterea noastră duhovnicească, unirea aici şi în veşnicie cu Dumnezeu”.

Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învăţase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevăraţii oameni se roagă din toată inima şi rugăciunea îi înarmează cu răbdare şi perseverenţă în luptele grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia şi la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: „Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă. Oamenii şi ştiinţa lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Braţele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, să-mi umple casa, inima şi viaţa întreagă de bucurie. O să aştept, Mare Sfinte Ioane...”

*

Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-şi adune gândurile şi să se roage. Nu poate însă, este istovită şi simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să ameninţe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan şi izbucneşte în lacrimi: „Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?”.

Noaptea următoare se aud paşi urcând scările ce duc către casa lor şi cineva bate la uşă. S-au trezit amândoi, ea, şi soţul. A ieşit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: „Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie”.

A dispărut lumina, s-a stins şi ecoul glasului Sfântului.

Au trecut cei doi ani, apoi a venit şi bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea şi al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa şi inimile părinţilor.

3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)