Viata = un sir lung de pacate

[Dumitru73]

În prealabil postat de calatorul

Nu stiu daca Dumnezeu chiar stie viitorul nostru, daca l-ar sti.. am fi simple marionete supuse unui destin ce nu poate fi schimbat.

dacă nu crezi in atotstiinta Lui, ce fel de credincios eşti?

[gpalama]

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Asta este o viziune mai sumbra asupra vietii, exagerata din dorinta monahilor si a celor care isi doresc o viata mai buna de a dori o viata duhovniceasca mai curata si mai inalta.

Sunt infierate gandurile rele, comportamentul desert, si alte multe rele.

Dar sa stii ca sunt multi oameni care vorbesc frumos, se comporta frumos, au ganduri curate si corecte si care sunt fericiti in lume.

Daca stii in viata sa-ti tii putin gura sa stii ca vei fi fericita. Bine zice Hristos: "pe gura ies relele ".


Nu mai exagera si intotdeauna povatuieste-te cu altcineva. Gandurile astea pe care le ai sunt de deznadejde si sunt de la diavol, sa te supere si sa te mahneasca pe calea asta.
Diavolul iti spune: "vezi in ce hal esti?", vezi cat de jos poti sa fii? vezi ca nu mai ai nici o sansa?
Cand realitatea este putin alta, ca tu de fapt incepi sa inveti cele duhovnicesti.


Hristos a zis frumos Sfantului Siluan Athonitul: "tine-ti mintea in Iad si nu deznadajdui".

Viata are multe mizerii si pacate; la orice faci zi Doamne iarta-ma, si Doamne nadajduiesc in mila ta, si in iertarea ta. Cum a zis pe cruce: "Pomeneste-ma si pe mine Doamne intru imparatia Ta".


Tu sa faci cele ce le poti in viata ta, sa ai constiinta impacata ca ai facut tot ce ai putut.
Iar restul gandurilor lasa-le ca nu le stii adevaratul lor sens.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de calatorul

In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral?

Eu nu cunosc aşa pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ne-a cerut să fim sfinţi, asemenea Tatălui nostru din Ceruri, iar nu să fim perfecţi. Perfecţiunea este o aspiraţie străină de Duhul Bisericii. Sfinţenia, însă, este un rod al iubirii.

În sufletul fiecărui creştin dorul de Dumnezeu. El zvâcneşze, pulsează în noi, aşa cum inima iubitului tresaltă după inima iubitei.

Omul care începe să Îl iubească pe Dumnezeu tânjeşte după Dumnezeu, caută la Faţa Lui, cugetă ziua şi noaptea la Cel iubit, se sileşte să se apropie de El. Nu de perfecţiune îi arde omului, ci de apropierea şi contopirea cu Cel iubit.
Nu mai poate sufletul omului să traiască precum trăia înainte să fi fost g[sit de Iubirea Domnului. De cum a prins foc inima lui, fie şi cât un fir de iarbă uscată, totul e gata vâlvătaie pentru totdeauna: cale de întoarcere nu mai este.

Cu timpul, cu încercările de a-şi afla Iubitul, sufletul omului începe să priceapă ce are de făcut. Numim aceasta pocăinţă, o lucrare de aruncare peste bord a tot ce ne împiedică să ne apropiem de Domnul. Nesimţirea proprie (numită elegant împietrire) începe să se întrevadă în toată hidoşenia ei, obişnuinţele păcătoase îşi arată duritatea de piatră, plăcerile toate asaltează simţurile, gândurile, sentimentele, vorbele, faptele. Omul se vede pe sine tot mai trivial, tot mai grosolan şi astfel, întrezărindu-se puţin câte puţin, simte nevoia să se gătească, mireasă, pentru Mirele pe Care Îl iubeşte.
Aşa se face că inima începe să plângă şi să cânte, gândul se zburleşte asupra lui însuşi şi caută în Sus către Cel Iubit, ajutorul... Că-s dureroase fostele iubiri... E aspră dezlipirea, carne ruptă de pe os, sângerare mare în sufletul celui care începe să urască tot ce iubit mai nainte. Toată curvia sufletului acum e o rană.
Şi, nădăjduind că va deveni în întregime iubire nouă, iubire în Hristos, nădăjduind că astfel Îi va răspunde Iubirea, sufletul omului suferă preschimbări minunate, amestec de durere şijale mare dar şi nespusă bucurie tainică. Ce desfătare în clipele de mângâiere, de izbăvire... Cum sunt uitate durerile toate, cum îşi pierd importanţa, cât de bucuros e omul că le-a purtat, că le-a depăşit traversîndu-le....

Nu despre perfecţiune este vorba aici (ce cuvânt rece, ce pietroi de vorbă!), ci despre iubire.
Suntem chemaţi la iubire, suntem mânaţi de obârşia noastră Dumnezeiască la contopirea deplină, de nespus în vorbe omeneşti, cu Pacea Duhului Sfânt, cu Iubitul nostru Hristos.

Aşa cred că ne tâlcuieşte Biserica întâmplările neînţelese, tainice, ale germinaţiei omului nostru lăuntric. Suntem lumină care caută să se împlinească în Lumină, iubind pe Domnul! AMIN+

în legătură cu:

În prealabil postat de calatorul

De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral?

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...fiintialitate/

în cuvântarea respectivă părintele Sofronie arată foarte clar că nu desăvârșirea morală e ținta noastră.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

în legătură cu:



http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...fiintialitate/

în cuvântarea respectivă părintele Sofronie arată foarte clar că nu desăvârșirea morală e ținta noastră.

Cand a primit Israil infierea? – Cand ne rugam lui Dumnezeu, atunci, dupa sfatul duhovnicului athonit, nu vom cere lucruri mici, ci Marelui Dumnezeu ii vom cere numai cele mari. Cu toate acestea, trebuie osebite cele doua momente: unde se termina lumea etica si unde incepe Dumnezeiasca fiintialitate.

In Psalmi aflam expresia: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma. Cand rostim acele cuvinte, ele ne pot parea exagerate in indrazneala lor. Cum spui tu, omule: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma. Oare crezi ca Dumnezeu are nevoie de tine? Oare ceea ce faci este asa de maret, incat insusi Dumnezeu este dator sa-ti vina in intampinare?

Ci se apropie clipa cand dintr-o data Dumnezeu spune omului: Fiul meu esti tu, eu astazi te-am nascut. Cand noi ne rugam: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma, nu trebuie sa depasim planul etic.

Asa ca, in Rai, stramosul nostru a facut un pas neghiob: a incercat sa dobandeasca dumnezeirea fara Dumnezeu insusi - pas naiv, copilaresc.

Asadar, cand insusi Dumnezeu aduce acea “indreptare” si zice: “Da, tu esti fiul Meu“, atunci infierea isi primeste trasatura vesnica. Dar daca eu zic: “Eu sunt al Tau,” o voi spune numai in limitele firii mele etice:

“Mai bun decat Tine eu nu vad. Dar Tu mantuieste-ma. Nicidecum nu inseamna ca sunt fiul Tau, cata vreme Tu insuti nu porti marturie pentru mine ca sunt al Tau fiu”.

Citim in Evanghelie ca s-a auzit glasul Tatalui: “Fiul Meu esti Tu, pre El sa ascultati“. Deci a fost nevoie de marturia Tatalui insusi, pentru a intari ca ultim fapt adevarul ca Iisus Hristos era Fiul Tatalui”.


Foarte mulţumesc, Vlad!

Cu drag. Doamne ajută!

[glykys]

Calatorule, imi pare rau ca nu mai gasesc acum cartea, dar pr. Papacioc spunea ca esentiala in viata duhovniceasca este lupta, stradania, nu victoria. Si spunea clar ca o persoana care se straduieste sa indeplineasca poruncile, cu toate puterile ei, chiar daca nu ajunge la niste culmi duhovnicesti, totusi se poate mantui, pentru ca asta a fost tinta vietii ei.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat?

Pentru ca este intradevar "pacat".

"Pacat" este o miscare/stare a mintii care faciliteaza perpetuarea unei stari de "suferinta".

Miscarile noastre nu sunt perfecte, "in Dumnezeu".

Chiar si miscarile mintii in nivele inalte de sfintenie sunt pacatoase. Insa aceste pacate sunt mai subtiri decat ale noastre.

Doar unirea deplina, inlauntru cu Dumnezeu ne fereste de miscari pacatoase.

Avem libertate si in acelasi timp nu o avem.

Nivelele de libertate sunt circumstantiale
Sunt diferite,
De la om la om,
De la regn la regn.

In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Sa visezi un vis de neatins

"Sa visezi la visul de neatins,
Sa te lupti cu dusmanul care nu poate fi infrant,
Sa rabzi durerea care nu poate fi rabdata,
Sa alergi intr-acolo unde cei indrazneti nu indraznesc.

Sa indrepti greseala de neindreptat,
Sa iubesti curat, neprihanit de departe,
Sa incerci cand bratele-ti sunt prea obosite,
Sa atingi steaua de neatins.

Aceasta este cautarea mea,
Sa urmez aceasta stea,
Nu conteza cat fara de speranta sunt,
Nu conteaza cat de departe este.

Sa lupt pentru ceea ce este drept,
Fara indoiala sau ragaz,
Sa fiu gata sa traversez Iadul,
Pentru o cauza celesta.

Si stiu ca daca voi fi credincios
Acestei glorioase cautari,
Atunci inima mea va fi impacata
Cand ma voi aseza pentru odihna.

Si lumea va fi mai buna,
Ca un om umilit si acoperit de cicatrici,
Totusi a luptat cu ultima sa picatura de curaj,
Sa atinga steaua de neatins."


youtube