Îmi pasă...

[Mihailc]

Mulţumesc tuturor pentru postări.

"Îmi pasă..." poate fi un paravan perfect pentru a atrage pe cineva în capcana falsei siguranţe afective, mai ales atunci când beneficiarul atenţiei se află în derivă existenţială. "Binevoitorii" din această categorie se adaptează cu uşurinţă nevoilor victimei livrându-i cu precizie minciunile preferate, construind astfel o complexă pânză de paianjen a dependenţelor morale, emoţionale şi fizice.

Probabil poţi să-ţi dai seama că eşti de partea Adevărului atunci când respecţi libertatea persoanei de care îţi pasă până într-acolo încât să-i accepţi nepăsarea şi dorinţa de a sta departe de grija ta, chiar dacă ştii foarte bine că libertatea ei e egală lungimea lanţului unui ocnaş încătuşat de propriile sale limite.

E o altă discuţie modul cum selectează unii din "ceea ce învaţă Domnul" doar ingredientele pentru spoiala de confort psihologic în care le place să-şi camufleze incapacitatea de a se maturiza.

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte, nu neapărat aplicaţiile subversive ale "bunăvoinţei". Dar asta nu înseamnă că nu sunt atent la orice poziţie exprimată pe acest topic.

[florin.oltean75]

"Imi pasa..." este o dispozitie interioara care, de obicei, nu se manifesta spontan.

Este o calitate, care, ca oricare alta, trebuie antrenata.

In primul rand, ar trebui sa realizam ca este cea mai importanta calitate pe care ar trebui sa o dobandim.

Pana ajungem la aceasta convingere, evaluam repetat beneficiile (rezultate din aceasta virtute) si dezavantajele (daca ne lipseste).

Tactica psihologica de a trezi aceasta caldura speciala in inima poate fi una mai complexa - daca avem multe obstructii interne (traume in relatiile cu ceilalti, tendinte egocentrice accentuate...) sau foarte simpla daca deja o simtim ca pe o scanteie.

Oricum, cultivarea ei este o arta.

O adaptare a perspectivei fata de celalalt prin diferite forme de rationament interne.

Este un mestesug care se invata, de preferat cu cineva experimentat.

Dar daca nu avem invatator trebuie sa ne straduim singuri, dupa puterile noastre.

[Monnis]

În prealabil postat de Mihailc

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte, nu neapărat aplicaţiile subversive ale "bunăvoinţei". Dar asta nu înseamnă că nu sunt atent la orice poziţie exprimată pe acest topic.

Din experienţa mea, când îţi pasă într-adevăr de cineva simţi şi nevoia concretă de a dărui, de a te implica şi nu doar la modul declarativ. Şi am mai constatat că, de regulă, când îţi pasă, nu este întâmplător, ci persoana respectivă chiar are nevoie ca ţie să îţi pese şi să te manifeşti într-un fel. Pe scurt, este un sentiment extraordinar să dăruieşti şi e şi mai minunat atunci când ai identificat corect atât darul cât şi persoana beneficiară (cred că ţine cumva şi de discernământ). Recunosc însă că eu nu prea despic firul în patru, acordând mai mult credit intuiţiei.

Sunt însă şi situaţii când îţi pasă, te implici, dar există şi durere; altfel spus, atunci când îţi pasă, îţi asumi cumva şi durerea celuilalt. Acum am în minte exemplul a două dintre prietenele mele, ambele implicate în activităţi de ajutorare a copilaşilor bolnavi de cancer. Se ataşează de copii, povestesc despre ei şi apoi sunt zile în care li se citeşte durerea pe chip. Sunt zile în care încă un copilaş a plecat la Domnul, după multă suferinţă.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

"Binevoitorii" din această categorie se adaptează cu uşurinţă nevoilor victimei livrându-i cu precizie minciunile preferate...

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...
Eu unul nu am motive să mă încred în acest mod de a arăta că îţi pasă. Am văzut prea multe cazuri de oameni răniţi, striviţi chiar de grosolănia şi nesimţirea patologice ale interlocutorilor lor care jucau rolul de "binevoitori autentici". În fond, buldozere agresive care nu îşi pot îndrepta lucrarea pe propriul ogor către blândeţe şi pricepere în relaţia cu semenii. Asta presupunînd şi informare sistematică (studiu, căutarea de a înţelege, exerciţiu etc.).

*
Încercările unei relaţii de compasiune binevoitoare (postura de "îmi pasă") trec mereu prin scanarea atentă a posturilor din triunghiul dramei.
Cred că o relaţie centrată, ca atitudine, pe nevoile şi slăbiciunile/neputinţele/nedesăvârşirile semenului (nu neapărat pe satisfacerea acestor nevoi oricum şi oricînd şi în nici un caz prin martirajul uşuratic de sine) este cea mai potrivită pentru starea de "îmi pasă". Deşi aici pericolul de a pica în postura Salvatorului e foarte mare.
Şi mereu îmi pare că oamenii se reped să ajute, chipurile, înainte să se asigure că au cercetat bine pe aproapele, că au înţeles bine care îi sunt adevăratele aşezări sufleteşti, limitele, posibilităţile, resursele etc. Şi înainte de a cerceta cu atenţie propriile posibilităţi, propriile limite.
Problema, ar mai fi pentru mine şi aceea că noi, oamenii "sufleteşti", avem de obicei mai multe nevoi active simultan (adeseori conflictuale în mod reciproc) şi, afară de cazul când una dintre nevoi este prea intens neîmplinită (frustrarea a trecut peste limitele de gestionare), se ridică mereu întrebarea: cum va reacţiona omul când împlinirea unei nevoi va intra, eventual, în conflict cu o alta? - pentru că majoritatea dintre oameni sunt în mod complex şi puternic conflictuali. Lăuntric, vreau să spun, mai întâi...
Şi cum va opera el cu intervenţia ta, dacă e plin de neputinţă şi răni? Nu-i va fi, eventual, chiar mai rău decât înainte să intervii?
Unii vor atenţie. Ei cred că a-ţi păsa de ei înseamnă în primul rând să le acorzi atenţie. Mereu, la orice gest al lor, dacă se poate. Eventual sub forma unor aplauze. Sunt atât de centraţi pe obţinerea atenţiei în varianta ei gratificantă laudativ încât uneori fac orice pentru a o obţine... Dar tocmai a le hrăni această nevoie mărită/exagerată de atenţie poate fi un gest dăunător. E drept că ai arătat că îţi pasă, însă modul în care ai practicat aceasta e dăunător, de fapt, semenului. Poate că e de ajuns, în astfel de cazuri, o simplă încuviinţare discretă... Ar putea să dea de gândit...

*
Îmi pasă de un om şi atunci când mă străduiesc, cât de cât, să îi cunosc personalitatea în mod decent, cuminte, respectuos. (Era să zic smerit...) Şi să iau în calcul eventualele consecinţe care ar apărea ca urmare a acţiunii mele (verbală, "practică", prin alte mijloace de expresie - inclusiv artistică) asupra lui, ţinînd cont de tendinţele active în personalitatea lui. Desigur, nu e sarcina mea să gestionez toate consecinţele posibile (asta ar însemna, printre altele, că îl desconsider pe omul în cauză precum şi pe Dumnezeu Cel Proniator), însă e datoria mea să arunc măcar o privire în direcţia asta, în scop profilactic.

*
A-ţi păsa înseamnă, în ultima instanţă, cred: a lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viaţa omului de care îţi pasă şi în relaţia cu el. A face un loc cât de mic şi Domnului în intervenţia pe care tu crezi şi vrei să o ai, mintal sau acţional efectiv (concret) în relaţia cu un alt om. A nu interveni singur, doar după mintea ta. A interveni din starea de rugăciune, dacă ai. Şi din oarece ascultare sau, măcar, din împărtăşirea cu semenii care ar putea constitui o conştiinţă superioară ţie...
Iubiţi-vă, spunea poetul persan, parcă, dar nu uitaţi să lăsaţi un loc cât de mic, între voi, ca să danseze acolo vânturile Cerului...

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte...

Câteva asocieri de suprafaţă care ar putea fi corelative cu atitudinea de compasiune/bunăvoinţă pe care le văd cuprinse în poziţia "îmi pasă":
- a te opri; a face un popas, chiar dacă drumul tău îţi pare singurul care contează pentru tine în acel moment;
- a te reorienta, fie şi pentru o clipă;
- a renunţa la etichetare şi încadrări "mintoase", pentru a afla concret despre ce-i vorba cu semenul tău (aici îmi amintesc de o scenă cu o tânără care ţipa, minute în şir, şi nimeni nu s-a oprit din preocupările personale pentru a întreba, măcar, despre ce-i vorba...; toată lumea "ştia" deja despre ce-i vorba, cazul fusese clasat înainte să fie cercetat);
- a jertfi un scop, o şansă, o oportunitate, un ceva preţios pentru tine atunci când întâlneşti pe aproapele; a petrece împreună cu el un fapt al vieţii tale (şi a lui) în ciuda "importanţei" treburilor (şi persoanei) tale;
- a te decentra de pe poziţia ta de soare şi beneficiar al vieţii tale;
- a împărtăşi;
- a rămâne în ...celălalt, pentru a forma o tovărăşie;
- a te deschide la schimb, cu simţământul că nu ştii dacă dai sau dacă primeşti; taina relaţiei...;
- a face contact în condiţiile unei receptivităţi noncritice (în orice caz, binevoitoare) cu alter;
- a făptui procesul de deschidere şi schimb, asumîndu-ţi riscuri;
- a da mai departe ceea ce ai primit şi crezi că merită dăruit (în baza experienţei valoroase cu acel dar);
- a pune în comun.

"Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzîndu-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungînd în acel loc şi, văzînd, a trecut pe alături.
Iar un samarinean, mergînd pe cale, a venit la el şi, văzîndu-l..." ( Lc 10, 31-37)

Unul vede şi trece mai departe. Altul vine, mai întâi (adică se angajează într-o relaţie de apropiere) şi abia apoi vede...

[sophia]

În prealabil postat de Mihailc

Ce credeţi, cum e mai rău?

Să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic, trecând prin viaţă ca un iceberg plimbat de curenţii veacului încoace şi încolo?

sau

Să-ţi pese chiar şi atunci când faptul de a-ţi păsa este întâmpinat cu mare nepăsare?

Merită să ne pese de cineva?
Merităm să-i pese cuiva de noi?

Am vazut aici diverse definitii si opinii chiar foarte ciudate si contradictorii.

Pentru mine a-ti pasa de ceva sau cineva (este un verb care nu sta asa de singur), inseamna sa ai/sa arati un anumit interes pentru ceva/sau cineva.
In general el arata un sentiment, o traire a omului, o compasiune.

Poate sa-ti pese de ceva sau cineva in urma unei influente negative sau pozitive. Adica iti pasa ca lucrul sau persoana face un rau, sau dimpotriva te misca (iata si sinonimul) pentru ca este pozitiv.

Pasarea asta (si nepasarea pana la urma) este legata de o sensibilitate (mai mare) a omului.
Sunt oameni carora le pasa mult de orice si altora care nu le pasa. Asa sunt construiti de la natura, sau sunt antrenati de-a lungul vietii.

Din experienta personala as spune ca idealul este undeva la mijloc.
Nici sa fii prea "pasator" nu este bine pentru ca te afecteaza si psihic si fizic (daca rezultatul inseamna sa te implici), te distruge.
Dar nici sa treci prin viata ca ice-bergul/piatra nu este normal si bine. Sentimentele au si ele rostul lor.
Si mai ales traim intr-o societate si nu singuri in varf de munte.

Da, vad si eu azi ca multi carora le pasa si actioneaza sunt intampinati de multe ori cu...nepasare. Nu stiu de ce. Sunt oamenii asa, sunt si imprejurari care ii schimba si ii face sa nu le mai pese (nu mai gasesc puterea de nici un fel spre a le pasa).

Asa cum spunea Sophia de foarte multe ori oamenii care incearca sa ajute sunt tratati cu indiferenta sau chiar cu rautate. Cum spunea un cinic nici o fapta buna nu ramane nepedepsita de oameni. In consecinta se intimpla ca dorinta de a ajuta sa fie cumva secata, omul se incovoaie in tristetea nu de a nu fi rasplatit ci de cruntul paradox de a fi lovit cand incerca sa ajute. Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Asa cum spunea Sophia de foarte multe ori oamenii care incearca sa ajute sunt tratati cu indiferenta sau chiar cu rautate.

Cum spunea un cinic nici o fapta buna nu ramane nepedepsita de oameni. In consecinta se intimpla ca dorinta de a ajuta sa fie cumva secata, omul se incovoaie in tristetea nu de a nu fi rasplatit ci de cruntul paradox de a fi lovit cand incerca sa ajute. Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

Aceasta nu inseamna sa descurajam.

Chiar daca o lume intreaga s-ar intoarce impotriva noastra, dragostea dinlauntru este mai puternica, izvorul iertarii nu seaca niciodata.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

...Sfanta nepasare!... Cata smerenie si truda si rugaciune curata ascunzi in puterea ta de discernere?... Ratiunea noastra, mereu... de veghe, ne ridica obstacole din ce in ce mai mari, astfel incat, tu, biata sfanta nepasare, ramai atat de stearsa, iar noi trecem toti pe langa tine fara sa te luam in seama, desi tu esti tinta directiei noastre!... Ce ironie trista!... Iata: "A putut sa ierte, dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui! Sfanta nepasare, nu tu te ascunzi de noi, ci noi ne prefacem ca... nu te vedem!...

"O singura zi de ar trai omul pe pamant si tot ar pacatui!" Prin ce? Prin pasare sau nepasare! De cele mai multe ori nu ne pasa. Alegem sa fim egoisti in toate deciziile noastre pe care n-am sa le enumar, fiind infinite!!! Dar mai ales... mai ales (frate Igor, mai mult decat celorlalti de pe forum, aceasta aluzie iti este adresata tie in mod deosebit), noi vrem sa ne pese. Dar nu oricum, ci... mai mult. Mie nu-mi ajunge smerenia lui Dumnezeu; eu vreau sa fiu... mai smerit!!! (Ooops!) Eu am invatat cum se face "albitura", deci STIU! De aceea vreau sa fiu... si mai alb! (sic) Dar ce spun eu si mai alb... Cel mai alb! Pentru ca mie imi pasa cel mai mult!!! Ei, aici Sfanta nepasare cade in dizgratie, iar cel ce se lafaie in voie, este vrajmasul care face din straduinta noastra un butoi spart in care caram apa cu nemiluita, dar care se incapataneaza sa ramana gol!
...Sfanta nepasare, de ce ne pasa cand ne pasa si de ce celora de care ne pasa, raman... nepasatori?
Sfanta nepasare, carei legi sa ne supunem, ca sa constientizam in mod real cand sa ne pese si cand nu?
Sfanta nepasare, cati dintre noi te cauta cu disperare, si poate chiar sunt incredintati ca... te-au aflat, cand de fapt tu ramai inca ascunsa, ca si cum ar fi un joc de copil?
Sfanta nepasare, daca cunosti sufletul si stradania fiecaruia dintre noi, arta-te in toata lumina ta, ca sa te cunoastem si sa devenim prieteni de nedespartit!

[GMihai]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Asa cum spunea Sophia de foarte multe ori oamenii care incearca sa ajute sunt tratati cu indiferenta sau chiar cu rautate. Cum spunea un cinic nici o fapta buna nu ramane nepedepsita de oameni. In consecinta se intimpla ca dorinta de a ajuta sa fie cumva secata, omul se incovoaie in tristetea nu de a nu fi rasplatit ci de cruntul paradox de a fi lovit cand incerca sa ajute. Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

Această situaţie frecvent întâlnită a încapsulat-o înţelepciunea (?...) populară românească într-o expresie de o vulgaritate rar întâlnită: "facerea de bine e ___ de mamă".

Cea ce găsesc interesant este că, în ciuda vulgarităţii şi aparentei amoralităţi a expresiei, ni se întâmplă, nu zic tuturor, dar multora dintre noi, să o evocăm ocazional, pentru că viaţa ne dă asemenea prilejuri.