De ce trebuie sa ierte omul?

[costel]

Multe se vor schimba in bine, daca vom tine seama de acest aspect: sunt iertat, daca iert. Sigur, nu poti ierta daca nu iubesti.

De ce trebuie sa ierte omul? Pentru ca nu a fost creat sa se bucure singur de viata dumnezeiasca. A fost creat sa se impartaseasca impreuna cu ceilalti semeni de Dumnezeu. Cine crede ca se poate ajunge in rai cu o inima care nu bate si pentru altii, se inseala amarnic.

Cand vine vorba de iertare, de multe ori spunem aceasta fapta trebuie iertata, aceasta fapta nu. Oare daca ar judeca si Dumnezeu astfel, nu am ramane lipsiti de iertarea Sa? Eu zic sa-L iubim cu adevarat pe El si vom primi putere sa iertam lucruri care ni se pareau nebunesti, adica nici cand a fi iertate.

[Marius22]

De ce trebuie sa iertam? Daca nu am ajuns la acea masura a iubirii prin care putem "ierta tuturor, toate", sa intelegem din alt unghi necesitatea acordarii iertarii.

In primul rand, atunci cand iertam, nu facem o favoare altcuiva, ci propriilor persoane. Iertarea inseamna a nu tine minte raul. Altfel spus, eliberarea de rau, de toate acele ganduri si gesturi rele pe care le avem fata de o persoana care ne-a ranit.

Deci, daca nu iertam, nu putem avea liniste launtrica. Fara liniste launtrica, nici rugaciune curata catre Dumnezeu nu putem inalta.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de heaven

Andreicozia are dreptate cand spune sa iertam,dar sa nu uitam,in sensul ca a iubi crestineste nu inseamna neaparat sa te faci presul de sters pe jos al unora si altora,alegand sa te distrugi pe tine.Ierti,dar daca acel om persevereaza in greseala este mai intelept sa te distantezi.

Dar,mai apare si intelesul celalalt al acestor spuse si anume acea iertare falsa,acea greseala care se iarta in aparenta, nu se uita si se plateste cu prima ocazie.Acela este adevaratul fariseism.

Sunt de acord, altfel se poate considera ca e doar fariseism si in sensul in care cel care iarta se gandeste la sufletul lui mantuit pentru ca se poate considera un martir...singur, deci practic un gen se superficialitate si egoism ascuns, cand de fapt el nu are curajul sa isi exprime dezaprobarea legata de ceva ce nu este compatibil cu educatia/caracterul sau.

Eu nici nu ma chinui sa iert prea mult, cum vad ceva ce nu imi convine, ma deranjeaza, taxez imediat...cu diplomatie in prima faza,e adevarat, dar nu se pune problema sa fac un exercitiu de autoflagelare inutila.

Cred ca de noi depinde evolutia lucrurilor, relatia cu cei cu apropiati si oamenii de care ne inconjuram...si nu vad deloc sensul relationarii cu persoane care (ne) gresesc, fara a ne exprima opinia legata de orice ne deranjeaza, practic asa vezi clar daca se merita sa mai continui o relatie sau nu, in caz contrar e ceva fara sens si deloc constructiv...

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de Marius22

De ce trebuie sa iertam? Daca nu am ajuns la acea masura a iubirii prin care putem "ierta tuturor, toate", sa intelegem din alt unghi necesitatea acordarii iertarii.

In primul rand, atunci cand iertam, nu facem o favoare altcuiva, ci propriilor persoane. Iertarea inseamna a nu tine minte raul. Altfel spus, eliberarea de rau, de toate acele ganduri si gesturi rele pe care le avem fata de o persoana care ne-a ranit.

Deci, daca nu iertam, nu putem avea liniste launtrica. Fara liniste launtrica, nici rugaciune curata catre Dumnezeu nu putem inalta.

Cum adica a nu tine minte raul, cand omul are memorie si tine minte orice ( daca e in deplinatatea facultatilor mintale, evident)?

De fapt e o incercare de a trece peste ceva ce te-a durut, marcat, socat, dezamagit...atat!!! E foarte adevarata sintagma" Ierti, dar nu uiti" in sensul ca adevarata realitate e faptul ca incerci sa iti suprimi resentimentele...dar de uitat nu ai cum sa uiti aproape nimic din ce ti se intampla in viata.

Iertam, dar care e atitudinea in perspectiva fata de greseala/pacat, coabitam cu el intr-un exercitiu de mantuire egoist...sau incercam sa facem ceva pentru a ne mentine pozitia in fata lui??

[windorin]

Aproape toti suntem in inselare. Diavolul este un expert in a ne insela, tot crescand in experienta "de cand lumea".

Toti avem oameni pe care nu ii iubim, dar luand in parte pe fiecare, suntem facuti sa credem ca nu este adevarat.
Toti avem oameni pe care ii ocolim, insa nu putem recunoaste ca avem ceva cu ei, in inima sau mintea noastra.
Toti avem oameni care ne indispus, cu sau fara motiv, si langa care nu vedem in noi cauza propriei indispozitii.

Preferam sa spunem: "Nu am nimic cu Ionescu, nici cu Popescu, insa nu imi place sa ii vad sau sa stau pe langa ei."
In loc sa spunem: "Am un duh de neiubire si manie fata de acestia si, oricat as incerca, tot nu-mi trece. Nu stiu ce sa mai fac."

Precum zicea Vadim intr'o emisiune, despre unguri: "Nu am nimic cu ei, dar nu pot sa'i inghit."

De nu vom ierta tuturor toate, nu se va afla iubire intru noi la Judecata.
Iar in lipsa acestei iubiri, nimeni dintre noi nu va mosteni Imparatia lui Dumnezeu, unde totul este iubire.

.
Citeam aseara capitolul 6 din Epistola catre Galateni: "Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos."

[laurschepsis]

Doamne-ajuta!

Iubire fara iertare nu se poate. Iertarea este masura iubirii. Iertarea deplina presupune coplesirea cu iubire a amintirii raului.

Spunea parintele Teofil Paraianu - Dumnezeu sa-l odihneasca intre cei drepti - ca isi aduce aminte de duhovnicul sau, parintele Serafim Popescu, ca de un om care ajunsese sa nu mai reuseasca sa recunoasca rautatea. Adica, era asemeni copiilor. Unui copil, daca Doamne fereste, cineva ii face un rau oarecare, il blocheaza pentru ca nu intelege ca este vorba de rautate. Nu o recunoaste, si ca urmare nu intelege. Si de aceea, priveste mirat si, pur si simplu nu pricepe nimic. Constata, dar nu poate asocia ce i s-a intamplat cu nimic pentru ca nu cunoaste raul.

Daca noi am fi buni crestini si am ajunge la acea stare in care sa ne iubim aproapele (inclusiv, si mai ales, dusmanii), aceasta ar presupune sa sa se reverse din noi atat de multa dragoste incat raul pe care il observam sa fie neglijabil in raport cu starea de iubire. Altfel, daca raul reinfiripa in firea omului ceva mai sus decat compasiunea, atunci prin aceasta spartura vor navali in inima curata toate celelalte rele. Cel mai tragic model pentru aceasta nenorocire care se intampla dintotdeauna sunt chiar copiii in drumul lor catre varsta majoratului.

Sigur ca, oricat ai vrea, atata vreme cat nu esti un crestin imbunatatit sau un amnezic, nu ai cum sa uiti. Nu poti uita la comanda. Dar, daca ar fi sa ne straduim si am ajunge la acea stare de iubire fata de aproape spre care ne invita Mantuitorul, atunci iubirea ar coplesi imaginea raului si nu l-am mai resimti ca pe un resentiment ci doar ca pe o amintire oarecare dintr-un lung sir de evenimente consumate si clasate.

A iubi, dar a nu uita presupune o intretinere a raului, o cultivare a lui. Este ceva strain esentei crestine si rezultatele acestei griji pentru pastrarea greselilor in memorie poate parea avantajoasa, sub aspectul unei experiente preventive, dar de fapt, este in mult mai mare masura periculoasa pentru ca prezerveaza raul in noi si ne scade duhovniceste. De aceea, preocuparea noastra nu trebuie sa fie orintata spre grija de a nu uita raul pentru a fi prevazatori ci spre cultivarea iubirii pentru a ne ragasi in Hristos.

Doamne-ajuta!

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de laurschepsis

Doamne-ajuta!

Iubire fara iertare nu se poate. Iertarea este masura iubirii. Iertarea deplina presupune coplesirea cu iubire a amintirii raului.

Spunea parintele Teofil Paraianu - Dumnezeu sa-l odihneasca intre cei drepti - ca isi aduce aminte de duhovnicul sau, parintele Serafim Popescu, ca de un om care ajunsese sa nu mai reuseasca sa recunoasca rautatea. Adica, era asemeni copiilor. Unui copil, daca Doamne fereste, cineva ii face un rau oarecare, il blocheaza pentru ca nu intelege ca este vorba de rautate. Nu o recunoaste, si ca urmare nu intelege. Si de aceea, priveste mirat si, pur si simplu nu pricepe nimic. Constata, dar nu poate asocia ce i s-a intamplat cu nimic pentru ca nu cunoaste raul.

Daca noi am fi buni crestini si am ajunge la acea stare in care sa ne iubim aproapele (inclusiv, si mai ales, dusmanii), aceasta ar presupune sa sa se reverse din noi atat de multa dragoste incat raul pe care il observam sa fie neglijabil in raport cu starea de iubire. Altfel, daca raul reinfiripa in firea omului ceva mai sus decat compasiunea, atunci prin aceasta spartura vor navali in inima curata toate celelalte rele. Cel mai tragic model pentru aceasta nenorocire care se intampla dintotdeauna sunt chiar copiii in drumul lor catre varsta majoratului.

Sigur ca, oricat ai vrea, atata vreme cat nu esti un crestin imbunatatit sau un amnezic, nu ai cum sa uiti. Nu poti uita la comanda. Dar, daca ar fi sa ne straduim si am ajunge la acea stare de iubire fata de aproape spre care ne invita Mantuitorul, atunci iubirea ar coplesi imaginea raului si nu l-am mai resimti ca pe un resentiment ci doar ca pe o amintire oarecare dintr-un lung sir de evenimente consumate si clasate.

A iubi, dar a nu uita presupune o intretinere a raului, o cultivare a lui. Este ceva strain esentei crestine si rezultatele acestei griji pentru pastrarea greselilor in memorie poate parea avantajoasa, sub aspectul unei experiente preventive, dar de fapt, este in mult mai mare masura periculoasa pentru ca prezerveaza raul in noi si ne scade duhovniceste. De aceea, preocuparea noastra nu trebuie sa fie orintata spre grija de a nu uita raul pentru a fi prevazatori ci spre cultivarea iubirii pentru a ne ragasi in Hristos.

Doamne-ajuta!

Banuiesc ca fiind un crestin bun, nici nu agreezi vocabularul vulgar atunci cand te lovesti de el, sau rautatea...si in aceste cazuri ce faci, stai si asculti si abia astepti revederea unei astfel de persoane sau spui clar persoanei ca iti displace acest lucru si ai prefera sa nu se mai repete asa ceva in prezenta ta?

Eu de exemplu chiar consider ca cineva greseste chiar si vorbind in prezenta mea altfel decat ar denota buna crestere/bun simt, si chit ca nu mi s-ar adresa mie...eu spun clar ce am de spus si ma astept sa inceteze!!!

Gresesc sau nu?

[AndruscaCIM]

As mai avea o intrebare, aveti copii..cum ii educati si cum sunt invatati sa priveasca viata, primind lovituri in cap de la colegi sau facandu-i sa inteleaga ca au gresit persoana?

[sophia]

Eu vad lucrurile asa:
1. da, trebuie sa iertam persoana, dar:
- cu discernamant: adica una este daca cineva ne-a grasit din itamplare, sau fara sa vrea, si alta este daca a facut-o in mod voit.
- iertarea nu depinde numai de noi, nu este un act unilateral: persoana care a gresit trebuie sa participe si ea la acest procesa. Degeaba am iertat eu, daca ea este departe sufleteste, rea, si chiar greseste mai departe.
Cui si cum foloseste in acest caz iertarea.
- iertarea trebuie sa fie facuta si cu Dumnezeu. Gresim si in fata lui Dumnezeu si a omului, la amandoi trebuie sa cerem iertare. ori noi ne ducem la Dumnezeu (la spovedit, sau rugaciune pentru aproape), dar nu ne ducem la om sa-i cerem iertare si sa corectam raul facut. E normal?

2. Iertam persoana, dar fapta nu o putem uita, raul ramane facut de cele mai multe ori, in suflet si fizic. Ce fac oamenii care au fost furati, inselati, tradati de sot/sotie, iubit/iubita, rude, prieteni? Ce fac cei care au ramas cu sechele corporale dupa accident de masina, injunghiere, lovire, bataie, greseala medicala, viol etc. Aceia au cicatrice fie pe suflet, fie pe corp si de obicei cand ai pe corp, ai si in suflet. Sau raman fara masina, casa, fara bani, sot, sotie, etc.
Spuneti voi cum poti sa uiti? Ah, da la unele se mai vindeca rana in timp si nu te mai gandesti.

3. Cum faci cand se repeta fapta si persoana. Pe de o parte zice sa ierti de 70 ori cate 7, adica la infinit. Dar cu persoana care greseste ce se intampla? Ea ce are de facut? De gresit tot de atatea ori? sau unde este limita. Asta nu mai scrie...?!

[laurschepsis]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Banuiesc ca fiind un crestin bun, nici nu agreezi vocabularul vulgar atunci cand te lovesti de el, sau rautatea...si in aceste cazuri ce faci, stai si asculti si abia astepti revederea unei astfel de persoane sau spui clar persoanei ca iti displace acest lucru si ai prefera sa nu se mai repete asa ceva in prezenta ta?

Eu de exemplu chiar consider ca cineva greseste chiar si vorbind in prezenta mea altfel decat ar denota buna crestere/bun simt, si chit ca nu mi s-ar adresa mie...eu spun clar ce am de spus si ma astept sa inceteze!!!

Gresesc sau nu?

Doamne-ajuta!

Eu fac foarte multe greseli. Dovada cea mai buna sunt chiar postarile mele (multumesc frate Windorin pentru atentionarea de pe alt thread). Dar, faptul ca una gandesc si nu tot aceeasi o si fac este rezultatul nevredniciei mele. Nu o sa ma apuc sa fac apologia raului pentru ca il am prezent in mine, dar nici nu o sa tac atunci cand trebuie sa marturisec binele, doar pentru ca eu inca nu sunt asa cum as vrea sa fiu. Sunt 4 pasi din care eu nu am facut decat o catime: afli, intelegi, faci si simti.

In privinta mea, am mai spus: ma regasesc in toti cei care gresesc si la ei tin in mod deosebit. Exemplu: tin mai mult la cei cu care am avut schimburi de replici in contradictoriu decat la cei la care ma uit ca la modele. Dar, si cu aceasta ocazie imi cer iertare, nu cred ca am folosit cea mai buna cale. Am fost cum iti place si fratiei tale sa spui ca esti - taios - cu cei care loveau in cele la care tin si nu mi-am propus decat sa opresc ceva care imi parea gresit, fara a lua in calcul si consecintele interventiilor mele. Ori, o astfel de atitudine - cu amaraciune o spun - este chiar conforma cu titlul pe care, parca chiar mie mi l-am dat: O IUBIRE SCHIOAPA!

Insa, nu despre persoana mea sau despre fratia ta este vorba aici, ci despre o idee pe care o dezbatem. Daca poti sa uiti raul si uratul.

Nu poti sa le uiti imediat, dar daca scopul nostru este sa ne unim cu Hristos, prin Hristos, catre Hristos, atunci nu trebuie sa ne preocupe tinerea in memorie a raului si uratului ci coplesirea lor cu bine si frumos. Asta se face cu rabdare si tenacitate, cu dedicare si disponibilitate, cu sinceritate si, in primul rand cu asezarea voii Lui in fata voii noastre. Si atunci, tot ceea ce noua ne pare imposibil, Dumnezeu ne va arata ca este posibil. Dar, trebuie ca, macar sa vrem si sa nu deznadajduim.

Inca o data, iertare tuturor celor care le-am fost motiv de inversunare si nu de iubire.

Doamne-ajuta!