Oameni care par credinciosi dar sunt rai

[delia31]

În prealabil postat de florentina2014

De multe ori m-am intrebat,cum se face de exista oameni care par atat de credinciosi iar ei se cred la fel,mergand la biserica,tinand post,citind carti sfinte,dar.......apoi se despart de acestea si afiseaza o rautate,fac lucruri urate,vb urat,jignesc,se comporta urat!Care sa fie explicatia?Chiar mi-a fost dat sa intalnesc si sa cunosc multe astfel de persoane,care credeam dupa ceea ce faceau ca sunt painea lui Dumnezeu si cand colo,rautate!Cum catalogam astfel de oameni?Care sa fie motivul pentru care se comporta asa?

Eu n-am dileme de astea. In schimb, eu sunt genul pe care-l descrii mai sus, eu sunt cea care le provoc dilema asta altora. Par painea lui Dumnezeu, si cand colo, venin si agurida. Vorba ceea -pe dinafara-i vopsit gardu' si inauntru leopardu'.
Asta-i mai grea decat problema ta.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Iar la judecarea aproapelui, sunteti campionul forumului. Pana la urma, tot o forma de fariseism este si asta. Recititi Luca 6:42.

Doctore m-ai convertit!

[forever...]

În prealabil postat de delia31

Iti spun eu, din experienta, ca-i mai usor decat crezi. Ferice de tine daca te-ai tamaduit de asta.

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" - Romani 7, 19-20

... iar de impotrivit pacatului..nu ne-am impotrivit pana la sange.

Nu m-am tămăduit, dar asta vreau.

[fallen]

În prealabil postat de delia31

Eu n-am dileme de astea. In schimb, eu sunt genul pe care-l descrii mai sus, eu sunt cea care le provoc dilema asta altora. Par painea lui Dumnezeu, si cand colo, venin si agurida. Vorba ceea -pe dinafara-i vopsit gardu' si inauntru leopardu'.
Asta-i mai grea decat problema ta.

Culmea ca pe vremuri parca nu eram asa intransingenta, cand eram mai pacatoasa...imi vedeam lungul nasului...adica consideram ca ceilalti poate snt indreptatiti sa ma umileasca...dar ulterior am aflat ca si pe mine ma iubeste Dumnezeu, si eu sunt tot " fiul" Lui, si ca atare am aceleasi drepturi ca si ceilalti si nu ma pot lasa calcata in picioare pt ca pacatuiesc impotriva propriei persoane care e tor creatia Lui...ciudat nu ?

PS: de unde stiti ca sunteti o persoana care pare buna dar defapt e rea? Poate e invers, poate sunteti o persoana care pare rea si defapt sunteti buna...( dupa judecata cui? A celorlalti oameni? Asta e intotdeauna subiectiva...mai spunea un coleg ca odata unul din copiii i-a zis a e cel mai bun tatic pt ca i-a luat bomboane, iar celalalt i-a zis ca e rau ca nu i-a luat nu stiu ce jucarie...)

[sophia]

În prealabil postat de Yasmina

Nu stiu,eu nu am intalnit aceste cazuri deoarece oamenii pe care ii cunosc la biserica nu-I cunosc si in spatii intime,nu stiu cum reactioneaza in afara bisericii.Nu ai cum sa cunosti foarte bine strainii.
Sunt surprize chiar si printre cei casatoriti de multi ani ,fiecare om este o taina;este imatur si superficial sa facem afirmatii de genul celor care fac titlul topicului de fata.
A spune ca par credinciosi dar sunt rai este o afirmatie cam deplasata deoarece nu-i cunoastem intim,nu stim cat se sacrifica acasa,la serviciu,pe strada etc...
De aceea ne spune Dumnezeu sa nu judecam oamenii pt ca duhovniceste nu avem dezvoltare,nu vedem dincolo de aspectele vizuale ale lumii;gandim despre altii cu patimile noastre,reflectam neajunsurile noastre lor.

Am intalnit un caz aparte,dar nu pot spune ca omul respectiv era rau.Cand biserica noastra este inchisa(de Pasti,de Craciun etc) trebuie sa ma duc intr-o alta localitate la o biserica ortodoxa Americana.Parintele de acolo se indreapta catre 70 si arata ca un bunic dragut cu barba alba;este si genul sociabil si prietenos astfel ca mi-a intrat la inima de prima data,cand il vezi nu poti sa nu zambesti si mai ales sa-l saluti cu respect si incantare.
Intr-un weekend l-am vazut intr-un restaurant,eu singura,dansul cu familia.Normal,ca m-am dus inspre dansul l-am salutat cu multa incantare pt ca il indragesc si-l stimez mult...numai ca preoteasa a facut o scena de gelozie pe loc!!! M-a intrebat cu un ton suparat si iritat"bine,bine dar de unde il cunosti pe Fr.X ?"
Adica sotul ei este preot la o biserica unde lumea ortodoxa vine de unde apuca din mai multe localitati iar draga de ea se intreaba prin ce anume imprejurari o femeie I-a cunoscut sotul?
Am fost socata dar mi-a trecut,cum spuneam fiecare cu smintelile sale. Poate si preoteasa a avut experientele ei,cate femei nu sunt smintite de preoti si le fac avansuri?

Poate ai si tu dreptate. De fapt spui mai multe lucruri interesante in mesajele tale.
Nu stii cum sunt oamenii si ce poarta ei de fapt cu sine. Asta o repet si eu mereu aici pe forum dar si la biserica.
Si poate ca povara asta a lor ii influenteaza.
Si pe mine ma influenteaza povara/crucea mea si nici pe mine nu ma inteleg altii si ma judeca.

Si totusi eu vorbeam de lucruri pe care macar un ortodox practicant ar trebui sa le stie si sa le evite.

La lucruri din astea marunte dar evidente in acelasi timp ma refer si eu.

Uite desi nu vroiam sa spun asta pe forum, am sa dau un exemplu ca sa stim despre ce vorbim.

Este o fata la noi la biserica, un fel diaconita a preotului.
Ea citeste din multe carti la slujbe, face multe in biserica. In fine este ortodoxa practicanta. Bun.
Noi suntem mai multi la strana, mai ales femei. Si dorim toate sa ajutam si iasa bine si cantarile. Ei apar mereu discutii pentru ca unele din noi vrem si noi sa cititm, alte doua doamne (probabil din familie de preot) au venit cu o noua (pentru noi toate) invatatura cum ca rugaciunea de la sfarsitul slujbei (Sa se umple gura mea...) se canta de fapt si nu se citeste, si au preluat-o ele.
Am rugat si pe fata diaconita si pe preot sa facem altfel: sa impartim si sa citim fiecare cate putin, sa fim mai smerite si mai intelegatoare. Nu, nu se poate.
De mai multe ori fata aceea imi spune: "Nu, n-ai talent, lasa ca o pun pe Ana (nume fictiv aici) sa citeasca".
Eu mai ajut dupa slujba la ordinea in biserica (la lumanari, carti, etc.).
Puneam cartile de cantari in dulap ca a doua zi aveam Canonul Sf. Criteanu si nu ne trebuiau cele de liturghie. "Scoate-le imediat pe toate inapoi!".

Sa-ti spun cum m-am simtit si cum s-a uitat lumea la noi? Mi-am inghitit lacrimile si am plecat.

Deci la lucruri din astea m-am referit.
In loc sa ne impartim sa dam un pic de bucurie tuturor, sa ne purtam frumos, sa fie pace.
Si asta se intampla in biserica, si de la oameni credinciosi. Termenul potrivit ar fi "aparent" credinciosi", fiindca ce rost are sa postesti sau sa citesti, sau alte cele in biserica, daca tu lovesti in oameni? Sau cum se impaca cele doua?
Exact despre smerenie spun si eu ca si tine.

Uite ca sa vezi si reversul medaliei si de unde se poate lua exemplu:
Anul trecut am avut doua decese in familie, la interval de 2 saptamani.
Eu eram la pamant. Sotul suferea si el dupa mama lui.

Ei un prieten si coleg al lui de alta credinta s-a purtat exemplar: ne-a ajutat cu ce aveam nevoie, apoi l-a luat mereu pe sotul meu si a incercat sa-l mangaie. Hai cu bicicleta impreuna, hai vino la noi. In fine. A avut grija de el.

La mine la biserica...tacere. Nu tu cum te simti, nu tu intelegere, nici altceva.
Poate ca judec dupa cum as fi facut eu in situatia aia altcuiva.
Si eu gresesc probabil.
Dar daca am comunica mai mult, daca discuta deschis ce est cu fiecare din noi, cum vedem lucrurile, ce putem face mai bine... Dar nici lumea, nici preotul. Te simti singur si abandonat. In biserica ta.

Da, ascultam slujba, postim, dar ce facem cu cel de langa noi aflat in lacrimi, in suferinta?

[fallen]

Referitor la treburile de prin biserica, si eu am vazut atitudinea asta, cand am vrut sa ajut : nu, lasa-ma pe mine, ca face eu, sau face ea, etc. Ulterior mi s-a explicat ca se considera un fel de " jertfa personala" pe care trebuie sa o ideplineasca fiecare personal...( adica sa nu te bagi peste cel care indeplineste o sarcina...)....ok, so be it...atunci nu m-am mai bagat...am zis ca daca vr avea nevoie de ajutor mi-l vor cere...
Dar uneori, intr-adevar, e o atitudine similara ca la scoala, cand e vrba de citit, sau ca la serviciu, cand e vb de munci -" stati sa va arat ce sunt eu in stare"- desi peste tot procentul celor care nu se baga e mult mai mare decar al celor care sebaga infata...intre cei care se baga in fata apar inevitabil rivalitati, si in final, cu timpul, renunta cei care se bagau doar ca sa se dea mari si raman doar cei care intr-adevar vr sa faca treaba...)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Si totusi eu vorbeam de lucruri pe care macar un ortodox practicant ar trebui sa le stie si sa le evite.

La lucruri din astea marunte dar evidente in acelasi timp ma refer si eu.

Uite desi nu vroiam sa spun asta pe forum, am sa dau un exemplu ca sa stim despre ce vorbim.

Este o fata la noi la biserica, un fel diaconita a preotului.
Ea citeste din multe carti la slujbe, face multe in biserica. In fine este ortodoxa practicanta. Bun.
Noi suntem mai multi la strana, mai ales femei. Si dorim toate sa ajutam si iasa bine si cantarile. Ei apar mereu discutii pentru ca unele din noi vrem si noi sa cititm, alte doua doamne (probabil din familie de preot) au venit cu o noua (pentru noi toate) invatatura cum ca rugaciunea de la sfarsitul slujbei (Sa se umple gura mea...) se canta de fapt si nu se citeste, si au preluat-o ele.
Am rugat si pe fata diaconita si pe preot sa facem altfel: sa impartim si sa citim fiecare cate putin, sa fim mai smerite si mai intelegatoare. Nu, nu se poate.
De mai multe ori fata aceea imi spune: "Nu, n-ai talent, lasa ca o pun pe Ana (nume fictiv aici) sa citeasca".
Eu mai ajut dupa slujba la ordinea in biserica (la lumanari, carti, etc.).
Puneam cartile de cantari in dulap ca a doua zi aveam Canonul Sf. Criteanu si nu ne trebuiau cele de liturghie. "Scoate-le imediat pe toate inapoi!".

Sa-ti spun cum m-am simtit si cum s-a uitat lumea la noi? Mi-am inghitit lacrimile si am plecat.

Deci la lucruri din astea m-am referit.
In loc sa ne impartim sa dam un pic de bucurie tuturor, sa ne purtam frumos, sa fie pace.
Si asta se intampla in biserica, si de la oameni credinciosi. Termenul potrivit ar fi "aparent" credinciosi", fiindca ce rost are sa postesti sau sa citesti, sau alte cele in biserica, daca tu lovesti in oameni? Sau cum se impaca cele doua?
Exact despre smerenie spun si eu ca si tine.

Uite ca sa vezi si reversul medaliei si de unde se poate lua exemplu:
Anul trecut am avut doua decese in familie, la interval de 2 saptamani.
Eu eram la pamant. Sotul suferea si el dupa mama lui.

Ei un prieten si coleg al lui de alta credinta s-a purtat exemplar: ne-a ajutat cu ce aveam nevoie, apoi l-a luat mereu pe sotul meu si a incercat sa-l mangaie. Hai cu bicicleta impreuna, hai vino la noi. In fine. A avut grija de el.

La mine la biserica...tacere. Nu tu cum te simti, nu tu intelegere, nici altceva.
Poate ca judec dupa cum as fi facut eu in situatia aia altcuiva.
Si eu gresesc probabil.
Dar daca am comunica mai mult, daca discuta deschis ce est cu fiecare din noi, cum vedem lucrurile, ce putem face mai bine... Dar nici lumea, nici preotul. Te simti singur si abandonat. In biserica ta.

Da, ascultam slujba, postim, dar ce facem cu cel de langa noi aflat in lacrimi, in suferinta?

Da, Sophia, ai evocat lucruri fireşti, care se întâmplă oriunde sunt oameni - inclusiv în biserici, deoarece Biserica e alcătuită şi din oameni, cu toate ale lor, cu atâtea măsuri şi măsuri. Mereu aceleaşi conflicte, aceleaşi ciondăneli... Asta-i firea căzută a omului! Şi nu uşor se îndreaptă omul.

*
Ortodox practicant e un termen înţeles puţin cam superficial, cred. Nu l-aş rezuma la aspectele care ţin de practica liturgică propriu-zisă. Şi, încă mai mult, acolo în mediul bisericesc e foarte important dacă eşti cu adevărat un practicant sau doar un formalist tipicar ("tipic, tipic şi la inimă nimic").
Păi ce este atunci acela practicant? Ce să fie, Sophia, de nu un om care luptă cu sine purtînd armele Duhului: rugăciunea, postul, tăcerea, blândeţea, ascultarea şi, în genere, toată asceza creştină. Gâlcevile noastre de oriunde am fi noi arată tocmai aceasta: că numai practicanţi nu suntem. Deşi părem harnici-foc.
Că nu noi practicăm, de fapt. Ci Duhul practică, Hristos Se roagă în creştinul practicant. Iar unde practică Duhul şi este primit, se văd şi roadele! Unde nu, se vede omul... Cu firea asta căzută a noastră...
Aşadar, dacă nu vezi prea mulţi oameni care să te ungă la inimă, blânzi şi smeriţi etc., cunoaşte că nu în prea mulţi oameni Duhul e primit. Duhul vine peste noi toţi dar noi nu Îl primim. Nu Îl lăsăm să lucreze în noi pentru noi ci, avînd noi o fenomenală frică de a ceda controlul altcuiva, credem că am rămâne fără cârmă şi ne-am prăpădi când ne-ar fi la cârma minţii Însuşi Dumnezeu. Ca urmare Îl respingem, de fapt.
Urmările se văd limpede. În noi înşine, mai întâi, în starea noastră de pace, în răbdare, în cuminţenie, în nădejde, în neosândire, în nejudecare, în râvnă, în spovedania şi împărtăşania deasă, în lacrimile de zdrobire, în lumina ochilor şi blândeţea chipului, în tonul vocii, în moliciunea pasului şi a mişcării mâinii, în vocabular, în suspine, în gradul nostru de confort, în trebuinţele şi scopurile noastre, în toate...

*
Te simţi singur şi abandonat în biserica ta - spui cu amărăciune şi, probabil, cu furie... Te înţeleg, dacă vrei să mă crezi. Mulţi se simt aşa şi ştii care-i mirarea încă mai mare? Că stau unul lângă altul, înghesuiţi la slujbe şi ... tot singuri şi abandonaţi se simt.
Acest tip de solitudine, Sophia, este o stare de spirit, un sentiment complex - nu ţine mai întâi de celălalt om, de relaţia cu el, ci de ordinea duhului nostru.
Fiecare avem puterea să facem ceva, anumite lucruri, ca să nu ne mai simţim aşa. Noi în psihologie ştim mai multe despre asta, mai mult decât se vehiculează în adunările noastre de credinţă care au ajuns formaliste şi reci, ori, poate, căldicel mieros-înşelătoare. Nu mă laud că ştim noi, psihologii (vai de crucea noastră!) ci constat - cu multă, nespus de multă amărăciune. E grav, e cumplit că au ajuns să preia alţii, uneori ateii, ceea ce trebuia să fie practica curentă între creştini, în viaţa creştinului....
Din nenorocire, slujbele noastre au devenit declarative, doar. Formale şi nevrotice, pline de o emoţionalitate superficială şi fără impact revigorant. Nu prin rânduială sunt aşa, nici prin Duhul Care le însufleţeşte. Ci prin noi, prin modul în care noi ne raportăm la ele, prin modul în care participăm noi, credincioşii.
Formulele sunt corecte, rânduiala e bună (cum să nu fie? doar le-am moştenit din Sfânta Tradiţie), dar noi nu avem zvâc de pocăinţă. Rămânem împietriţi în obiceiurile minţii lumeşti şi de aici tot dezastrul. În loc să se dezbrace de omul vechi şi să se înnoiască în baia slujbei sfinte, creştinul care suntem procedează exact invers: înnoieşt el slujba cu apucăturile lui care trebuiau lepădate. Nu voim să fim modelaţi şi înflăcăraţi de Duhul, ci voim să Îl învăţăm noi cum se trăieşte omeneşte şi, mai ştii, poate chiar dumnezeieşte. Te pui cu omul? Nu uita că om era şi cel care a tăiat capul Înaintemergătorului şi cel care L-a străpuns pe Hristos!


Ce putem face? Cum putem fi cu adevărat pragmatici şi eficienţi?
Suntem împrăştiaţi cu atenţia, deci cu toată energia minţii, în afară la lucrurile lumeşti. Suntem risipiţi şi sfâşiaţi, arătăm ca nişte zdrenţe fulguind însângerat în jurul propriei rădăcini (inima duhovnicească, sămânţa Sfântului Botez).
Atunci, dacă aşa nenorociţi suntem noi, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru bun: Fiecare să îşi adune mintea şi să o păstreze adunată prin armele Duhului, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţii Bisericii noastre. De aici va veni şi ne-singurătatea şi sentimentul copleşitor al comuniunii şi toată iubirea împărtăşită care nu se poate spune în cuvinte omeneşti...
Asta-i calea.
Asta-i calea pentru a deveni persoană. Asta-i nesolitudinea fericită a împărtăşirii de Persoane.
Doamne ajută!

Credem ca numai noi avem necazuri ?

De câteva zile nu mai trecuse pe la mine și nici la telefon nu m-a căutat. Am rămas cu un gust amar, pentru că eu treceam prin niște momente foarte grele, pierdusem geanta cu proiectul la care am lucrat un an de zile, ceasul din aur și 10 mii de lei, iar el nici nu se interesa să vadă ce mai fac, dacă sunt bine… Pur și simplu mă dezamăgise. Nici nu vroiam să mai aud de el. În tot acest timp eu nu am vrut să-l sun, consideram că e datoria lui să o facă, susținând că îi sunt cel mai bun prieten, când de fapt el nici nu se interesa de mine.

În cele din urmă, am primit telefon de la el, abia după 8 zile, și m-a întrebat cu o voce foarte stinsă, dar plină de dragoste și de seninătate, parcă-i citeam zâmbetul pe buze: “Ce mai faci, bunul meu prieten?” Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am închis telefonul scârbit, știind că mie-mi ‘arsese’ casa, iar el m-a sunat abia după atâta timp.

Aveam să aflu, cu groază, mai târziu, că în acest timp, el a avut un accident cu mașina în urma căruia a și murit. Toate gândurile negre pe care le aveam în minte despre el, s-au spulberat îndată la primirea acestei vești, când am realizat cu groază că prietenul meu mai avea de trăit doar câteva ore din viață, iar el tot la mine se gândea, îngrijorat de viața mea, el fiind cel aflat în pericol. Și tot el sunase… Eu îmi pierdusem geanta cu BANI, iar el își pierduse viața…
https://luminapentrucandeladinsuflet...avem-necazuri/

[florin.oltean75]

În prealabil postat de florentina2014

De multe ori m-am intrebat,cum se face de exista oameni care par atat de credinciosi iar ei se cred la fel,mergand la biserica,tinand post,citind carti sfinte,dar.......apoi se despart de acestea si afiseaza o rautate,fac lucruri urate,vb urat,jignesc,se comporta urat!Care sa fie explicatia?Chiar mi-a fost dat sa intalnesc si sa cunosc multe astfel de persoane,care credeam dupa ceea ce faceau ca sunt painea lui Dumnezeu si cand colo,rautate!Cum catalogam astfel de oameni?Care sa fie motivul pentru care se comporta asa?

In principiu, toti suntem asa precum ai descris, extensia dihotomica fiind mai mare sau mai mica - de la persoana la persoana.

Nu putem sa ne exceptam pe noi insine, sa ne pozitionam deasupra acestei "defectiuni".

Rautatea este acolo, in inima noastra, a fiecaruia. E nevoie doar de circumstantele potrivite pentru a-si arata chipul had.

De aceea este intelept sa ne observam mai mult pe noi insine, sa micsoram de la zi la zi distanta dintre vorba si fapta, dintre aratare si asezarea launtrica. Iar pe cea a aproapelui sa o iertam.

[Parascheva16]

Postez si aici aceste idei. Mi se par potrivite.

Termenul de "ateu" apare pentru prima data in scrierile europene in Marea Britanie a Secolului XV. Atunci cuvintul era aplicat oamenilor care isi traiau viata in neorinduiala morala, in betie, adulter, in blasfemia si desacralizarea lucrurilor sfinte. Injurau si blestemau pe Dumnezeu, pe sfinti si pe preoti. Poate e potrivit sa ne examinam si sa ne intrebam daca nu cumva multi dintre noi nu ne comportam la fel ca si ateii britanici ai Secolului XV.