De ce nu ni se arata Dzeu?

În prealabil postat de annajanette

Ce bine ar fi daca ar mai vorbi cu noi din cand in cand sa ne dea curaj cand ne credem invinsi, sa ne certe cand gresim, sa ne tina in brate cand ne simtim singuri si parasiti, sa putem sa avem un dialog si nu monolog atunci cand nu avem raspunsuri la intrebari.

Oare ce fel de "dialog" dorim noi? Cate nu ni se par coincidente, cand de fapt sunt raspunsuri clare la intrebarile noastre? De cate ori nu ne iesim din fire fiindca nu ne ies treburile dupa cum am vrea, dar mai tarziu realizam ca e mult mai bine asa (iar daca nu realizam noi insine, macar altii si tot isi dau seama!)? Doar ca omul s-a obisnuit cu "dialogul" si cand merge la furat, sau inseala pe altul, sau joaca la loto, sau joaca fotbal... Si-acolo se vede indreptatit sa spuna "Doamne-ajuta!" si sa primeasca "OK-ul" Lui Dumnezeu intr-o clipita!...
Oare cat de deschisi suntem "dialogului"? Ce facem pentru a fi indreptatiti sa beneficiem de:
- Bate si ti se va deschide!
- Cere si ti se va da!
- Indrazniti! Cine vine la Mine, nu-l voi alunga!
- Daca aveti credinta cat un bob de mustar, veti spune muntelui sa se mute din loc, iar muntele va va asculta.
Oare ce ne lipseste, pentru a intelege? Proorocul care sa vina pe straduta noastra? "Un nebun in plus!", vor spune TOTI. Dar nu avem noi la indemana tot ce ne trebuie? Ce mai cautam?
Da, ca de obieci, nimic nu ne multumeste si cautam mereu si mereu altceva. Pana intr-o zi cand realizam ca tot ce am cautat a fost "vanare de vant" si ca am pierdut de fapt drumul drept, desi existau indicatoare "speciale" la tot pasul!

[Marius22]

În prealabil postat de annajanette

Mereu mi-am pus aceasta intrebare, nu ptr ca nu cred si am nevoie de dovezi ci din pura curiozitate. Ce bine ar fi daca ar mai vorbi cu noi din cand in cand sa ne dea curaj cand ne credem invinsi, sa ne certe cand gresim, sa ne tina in brate cand ne simtim singuri si parasiti, sa putem sa avem un dialog si nu monolog atunci cand nu avem raspunsuri la intrebari.

Dumnezeu ni s-a aratat - si ni se arata - in multe randuri si in multe chipuri. Din iubire, a luat pana si trup omenesc ca pe noi sa ne indumnezeiasca.

Sa fim sinceri, daca simtim o oarecare distanta intre noi si El, nu i se datoreaza Lui, ci noua. Dumnezeu este discret, vegheaza permanent asupra noastra in mod nevazut. Si-a implinit planul cu privire la mantuirea lumii, iar acum, asteapta raspunsul fiecaruia dintre noi.

Dar noi ce facem? Il lasam in continuare sa astepte. El indelung rabda si, de multe ori, nu intervine in viata noastra fara sa fie chemat. De aceea e nevoie sa-L chemam in rugaciune, pentru ca El sa ne imbratiseze si sa ne mangaie, asemenea unui prieten drag. Cum sa-L simtim aproape, daca noi nu-i impartasim bucuriile si necazurile noastre? Din pacate, bucuria si necazul au devenit pentru noi, prilejuri de a ne indeparta de Dumnezeu.

va multumesc tuturor prietenii mei ptr raspunsuri datorita voua stiu mult mai multe.

[Marius22]

Am citit intr-o predica a Inaltpreasfintitului Antonie Plamadeala, urmatoarea intamplare, care arata ca atunci cand in noi nu mai exista nicio speranta, mai exista totusi una...

"In apele oceanului s-a scufundat odata un vapor. A scapat cu viata un singur calator. Folosind o barca de salvare s-a lasat in voia valurilor, in voia lui Dumnezeu. Nu putea sti daca vaslind, se apropie sau se departeaza de o posibila insula, pe care nu o vedea nicaieri. Intr-un tarziu barca a ajuns la un tarm. Era noapte. A tras barca la mal si a pornit cu grija spre interior. Nu stia ce era: o insula, un continent! Cu locuitori? Fara? Cu animale salbatice? Fara viata? Avea in buzunar o cutie de chibrituri. A facut un foc de vreascuri si ierburi, l-a intretinut mereu pana dimineata cand, la lumina zilei, a constatat ca era pe o insula nelocuita. Parea a fi populata totusi de animale salbatice. Si-a construit o coliba si grija lui cea mai mare a fost sa nu lase focul sa i se stinga nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani in sir. Se ruga lui Dumnezeu sa-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea ca zona nu era navigabila. intr-o noapte, dupa ce alergase sa prinda ceva vanat, obosit, a adormit un somn greu. S-a starnit un vant puternic si focul lui mic, alcatuit din jar acoperit cu stiinta dobandita de-a lungul anilor, rascolit, i-a aprins coliba, transformand-o intr-o valvataie. A sarit ca ars, a incercat sa stinga flacarile, dar coliba a ars toata ridicand spre inaltimi o lumina mare. Spera sa-si opreasca la urma atata foc din toata lemnaria ce ardea, cat sa-l ajute sa-si aiba macar focul mai departe, pentru ca chibrituri nu mai avea de mult.

Se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute sa-si salveze macar atata. Dar spre nenorocirea lui, vantul fu urmat de o ploaie torentiala extraordinara care ii stinsese pana la ultimul carbune aprins lasandu-l in intuneric si disperare. Nu mai stia ce i se va intampla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugaciunile nu-i fusesera ascultate. Dupa ce statu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii in lacrimi.

Dimineata se petrecu insa un fapt cu totul neasteptat. Il trezira din somn voci de oameni care strigau: "E cineva pe aici?" Se ridica si raspunse strigand cat il tinea vocea: "Da. Aici!" Se intalnira. Erau niste marinari. "Am vazut focul pe care l-ai aprins asta-noapte. Ne-am imaginat ca e un apei. Am lasat vaporul in apele navigabile si am venit cu o salupa. Esti desigur un naufragiat. Stiam ca insula e nelocuita".

Omul izbucni in lacrimi. El crezuse ca focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, si iata ca Dumnezeu ii aprinsese focul ca sa poata fi vazut si sa fie salvat!"

[ory]

Nu stiu de ce avem, uneori, tendinta de-a cauta minuni, de-a palpa aceste minuni si-a le privi fantasticul, de parca ele ar reusi sa ne clinteasca din instinctivul egoism si forta extraordinara pe care o detinem in pofida acestui egoism.
Daca ceea ce ni se intampla deja cu fiecare zi nu ne face sa intelegem cate minuni traim si simtim prin insasi natura ce ne-a fost data, atunci nici o imagine exploziv de luciotare si super intelept de graitoare nu ne-ar putea face sa intelegem.
Nici nu stiu daca este nevoie sa ne graiasca Dumnezeu in chip, sa intervina intre noi ca sa imparta binele si raul prin adevar, ca sa credem, a facut-o iar noroadele s-au razvratit in fel si chip., deja era prea mult pentru nimicnicia lor pamanteana.
Seara, cand ochii iti pica in gura de somn, cand hormonii melatoninei tresar pentru marsul firesc si ametindu-te iti induc intr-un mod formidabil, ca un drog, starea de repaos pentru odihna atat de binecuvantata si de folositoare...ASTA NUMESC EU MINUNE !
Cand stomacul iti semnaleaza senzatia de foame, fiindca are nevoie de resurse pentru supravietuirea trupului ce il detine, trimitandu-te involuntar spre alimentarea cea necesara....ASTA NUMESC EU MINUNE !
Cand inima este capabila sa faca atata fitness, ba chiar este dependenta de el, transportand sangele in colo si in coace prin tot trupul asigurandu-i oxigenul si substantele pe care, prin alimentatie le conferim sangelui. Cum poate oare, biata inimioara sa bata si o suta de ani, nu stiu .
Cum poate sufletul, nevazut, neauzit si nepalpat sa intruneasca atatea simtiri, nu stiu, dar stiu ca ele pot dobora orice imaginatie si incertitudine lumeasca.
Si cel mai important dintre cele mai importante ; CREIERUL ! Cum este acesta capabil sa dea sens tuturor lucrurilor fizice, psihice si spirituale de pe acest pamant ? !
Multe minuni se mai intampla cu noi si in jurul nostru, iar daca nu le-ar infaptui pe acestea un Dumnezeu atat de complex ca si lucrul Mainilor Sale, atunci nu stiu ce teorie tipica, infima si mereu ambigua, L-ar putea contesta.

[costel]

Ory, omul nu mai vede minunile zilnice, le considera ca facand parte din categoria "firescului". Vrea ceva ce depaseste acest firesc. Insa, eu cred ca cel care nu simte imbratisarea de la omul cu mainile existente, va fi insensibil si la o imbratisare de la cineva cu maini de alte dimensiuni.

În prealabil postat de ory

Nu stiu de ce avem, uneori, tendinta de-a cauta minuni, de-a palpa aceste minuni si-a le privi fantasticul, de parca ele ar reusi sa ne clinteasca din instinctivul egoism si forta extraordinara pe care o detinem in pofida acestui egoism.
Daca ceea ce ni se intampla deja cu fiecare zi nu ne face sa intelegem cate minuni traim si simtim prin insasi natura ce ne-a fost data, atunci nici o imagine exploziv de luciotare si super intelept de graitoare nu ne-ar putea face sa intelegem.
Nici nu stiu daca este nevoie sa ne graiasca Dumnezeu in chip, sa intervina intre noi ca sa imparta binele si raul prin adevar, ca sa credem, a facut-o iar noroadele s-au razvratit in fel si chip., deja era prea mult pentru nimicnicia lor pamanteana.
Seara, cand ochii iti pica in gura de somn, cand hormonii melatoninei tresar pentru marsul firesc si ametindu-te iti induc intr-un mod formidabil, ca un drog, starea de repaos pentru odihna atat de binecuvantata si de folositoare...ASTA NUMESC EU MINUNE !
Cand stomacul iti semnaleaza senzatia de foame, fiindca are nevoie de resurse pentru supravietuirea trupului ce il detine, trimitandu-te involuntar spre alimentarea cea necesara....ASTA NUMESC EU MINUNE !
Cand inima este capabila sa faca atata fitness, ba chiar este dependenta de el, transportand sangele in colo si in coace prin tot trupul asigurandu-i oxigenul si substantele pe care, prin alimentatie le conferim sangelui. Cum poate oare, biata inimioara sa bata si o suta de ani, nu stiu .
Cum poate sufletul, nevazut, neauzit si nepalpat sa intruneasca atatea simtiri, nu stiu, dar stiu ca ele pot dobora orice imaginatie si incertitudine lumeasca.
Si cel mai important dintre cele mai importante ; CREIERUL ! Cum este acesta capabil sa dea sens tuturor lucrurilor fizice, psihice si spirituale de pe acest pamant ? !
Multe minuni se mai intampla cu noi si in jurul nostru, iar daca nu le-ar infaptui pe acestea un Dumnezeu atat de complex ca si lucrul Mainilor Sale, atunci nu stiu ce teorie tipica, infima si mereu ambigua, L-ar putea contesta.

Faptul ca o bila lasata din mina cade pe Pamint e tot o minune?

[ory]

Da, este minunea magnetismului si a fortei gravitationale dintre lucrurile existente...
Nu inteleg de ce oamenii departajeaza lucrurile stiintifice de Dumnezeu, Dumnezeu Insusi a creat aceste lucruri si le-a promovat prin acesti oameni. Oamneii nu au inventat nimic, doar s-au folosit de ceea ce exista deja si au incercat sa defineasca in fel si chip acestea, de forta complexa a existentei materiei si spiritului.

[ory]

În prealabil postat de costel

Ory, omul nu mai vede minunile zilnice, le considera ca facand parte din categoria "firescului". Vrea ceva ce depaseste acest firesc. Insa, eu cred ca cel care nu simte imbratisarea de la omul cu mainile existente, va fi insensibil si la o imbratisare de la cineva cu maini de alte dimensiuni.

Da, foarte adevarat, si-mi amintesc de faptul minunat ca ; " tot ceea ce este mai important pe pamant, tot ceea ce este mai scump ne este dat gratis...sanatatea, iubirea ", perpetuatrea...

[geo.nektarios]

Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinta oamenilor spre Care nu cuteaza a cauta puterile ingeresti...