Sa ne impartasim saptamanal

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Am transformat Sf. Liturghie într-un ritual, spunem una şi facem alta. Ori Sf. Liturghie NU este un ritual (un joc de de teatru), ci este un mod de viaţă de zi cu zi, nu doar duminica când suntem în biserică.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea trupului lui Hristos...

Un clivaj, o alunecare de la un punct încolo... Un fel de uitare bruscă sau în trepte... O risipire...
O trecere din lumină în ceaţă, negură, beznă... Ca o îndepărtare.

De obicei alunecăm pe gheaţă. Dar unii au învăţat să patineze admirabil, vai!... Artistic, chiar.

*
A spune una şi a face alta, dincolo de cazul intenţiei viclene, e fie o răzgândire (necomunicată şi ca urmare surprinzătoare), fie o trecere de pe un întreg montaj sufletesc pe un altul cu totul diferit, chiar opus uneori.
În acest ultim caz cred că putem vorbi de nesimplitate. Un suflet compus, neunitar, conflictual - puterea de control asupra funcţionării sufleteşti şi organice părînd a comuta de la o instanţă la alta, de la un conducător la altul... Aşa sunt(em) majoritatea oamenilor sufleteşti, adică a nevroticului comun, a oamenilor de pretutindeni, azi şi nu doar azi...
Omul simplu, unitar, nu desparte vorba de faptă. Energia lui e unitară (precum razele soarelui adunate de o lupă într-un singur punct) şi, poate nu întâmplător, are putere... Cât chiar să mute munţii din loc!...:) Sau încât să ia foc (i se vede lumina focului pe chip).
Poate tocmai de aceea nouă, copiilor, nu ni se dau prea des chibritele pe mână..:)

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Poate părea surprinzător (iar pe mine m-a surprins când am citit) că mult îndrăgitul şi "popularul" Cuviosul Paisie Aghioritul ţinea ca oamenii să se spovedească mai întâi şi apoi să vină pentru a discuta cu el chestiuni "teologice". Ca şi cum a vorbi e tot una cu a te împărtăşi...:)
Mă gândeam de nu cumva starea de spirit a unuia plin de bune (sau rele) intenţii înainte de spovedanie e diferită de a aceluiaşi om după spovedanie. Să fie vreo diferenţă semnificativă între cel spovedit şi cel nespovedit? Dar între cel îmbunătăţit şi acelaşi om înainte de pocăinţă?

*
Oare o rază de lumină care se refractă în apă îşi schimbă direcţia la trecerea dintr-un mediu în altul independent de indicele de refracţie al apei? Direcţia luminii prin apă să fie aceeaşi şi când apa e limpede şi când apa e plină de murdărie?
Dar cu apa sufletească oare cum o fi? Lumina neînserată ajunge în acelaşi loc indiferent de starea de curăţie a acestei ape?
Oare cel străveziu (prin nevoinţă şi har) e la fel de opac cum este omul gros/grosolan prin păcatele lui constitutive?
(Păcatul şi virtutea au obiceiul de a ne alcătui, nerămînînd exterioare nouă.)

Cred ca e compicat sa primesti un raspuns si probabil ca nici nu-l asteptai. In fond fiecare ne punem uneori intrebari, la care stim ca nu primim niciun raspuns...

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Unuia îi ajunge doar să îl priveşti o clipă şi a priceput tot, e receptiv şi se pune (deîndată! - "iată-mă, Doamne!") în mişcare la modul adecvat mesajului, de parcă ar fi doar un alt trup al aceluiaşi duh comun;
altuia îi citezi tomuri şi nu se clinteşte, fiind un caz abordabil cu macaraua, excavatorul ori, poate, cu rotopercutorul...:)

Cred ca aici diferentele intre unii si ceilalti le facem noi, uneori, fiindca suntem sau NU suntem pe aceeasi lungime de unda. Asta pe de o parte. Iar pe de alta, in orice fiinta omeneasca rationala sta un potential sfant. Fara nicio exceptie. Niciodata nu putem sti ce aduce ziua de maine si ce poate declansa smerenia sau nebunia in Hristos, si dintr-un pacatos osandit la iad, sa fii in stare intr-un caz extrem sa-ti pui viata "la bataie". Sunt convins ca avem cunostinta de multe cazuri. Frate Cezar, chiar daca noi (eu in primul rand) avem tendinta sa taxam fara menajamente anumite lucruri care ni se par "scapatari" din buna oranduiala, sa nu ne inchipuim ca suntem deosebiti prin ceva si in principiu, tot flecareala se numeste, din moment ce nu suntem convingatori nici pe departe!
Cat despre cei la care dai sentinta finala, tu ar trebui sa stii mai bine: tocmai ei sunt cei ce au nevoie mai mare de ajutor si nici pe departe nu pot fi judecati la fel ca ceilalti care, de bine de rau, fac dovada clara ca au inteles, dar fac slalom printre interese. Sa cautam sa evitam cu toata fiinta noastra (nu e cazul tau) sa Il rastignim iarasi si iarasi pe Mantuitor, numai fiindca ne consideram deja "alesi" (precum iudeii, odinioara), daca suntem botezati, spovediti si impartasiti. "Daca dragoste nu am, nimic nu sunt!" - Sf ap. Pavel. Sa sesizam greseala (daca este), dar omul sa-l lasam sa mearga pe drumul lui, fie el ateu, pagan, sectar, etc. Daca vrea sa vina spre ortodoxie, sa fie ca o optiune libera, din convingere, iar asta nu poate veni din moment ce noi "ii executam" cu orice prilej. Singurul Dumnezeu poate schimba drumul unui suflet. Noi doar ne pretindem "in lucrare", dar suntem praf si cenusa. Si nici nu cred ca se afla pe-aici cineva care sa fi primit bincuvantare de la duhovnic, sau chiar canon, sa faca aici apologia credintei. Iar daca cineva chiar a primit o astfel de binecuvantare, bietul Parinte habar nu are la cata sminteala se supune fiecare.
Asadar, unele din acele cazuri la care faci tu aluzie posibil sa fie "speciale" si atunci nu ei ci noi ne facem vinovati in acest caz. Un pas folositor, deja l-ai numit: "Iarta-ma, Doamne!" Iar celalalt, daca chiar nu e cazul sa mai intervenim, dintr-un motiv sau altul: "Iarta-l, Doamne, ca nu stie ce face!" Evident ca si eu am nevoie de rugaciunile celorlalti din ce in ce mai des in ultimul timp!...

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Chiar daca vor fi voci care sa conteste sau macar sa nu fie deacord cu acest punct de vedere, este foarte clar ca noi chiar ne incadram in grupul celor vizati. Poate chiar sunt prin manastiri monahi induhovniciti carora li se da dezlegare temporara pentru Sf Impartasanie, si numai daca isi simt sufletul incarcat cu ceva, trebuie sa mearga sa se spovedeasca, dar noi, cei ce traim in lume, printre atatea ispite si proaste obiceiuri, printre slabiciuni dintre cele mai pestrite si prietenii care ne trag in jos din toate partile, trebuie sa fim cuprinsi in totalitate de mandrie ca sa nu realizam in ce haos sufletesc suntem!...

Multumesc pentru citate! Chiar se simtea nevoia...

Moshu-le nu ai să găseşti duhovnic să spună altfel...când vorbeşte unei mulţimi sau unui necunoscut. Acele citate sunt rupte din convorbirea acelor duhovnici cu mirenii. Apoi, să fie mântuitoare numai "şcoala" părintelui Cleopa? Oare să nu fie mîntuitoare "şcoala" Sf. Ion de Kronstadt şi a celorlaltţi duvonici care sunt pentru împărtăşania des? Se pare că nu ai înţeles mesajul părintelui Rafail despre cele două "şcoli". Dacă ai bunăvoinţă citeşte cu multă atenţie cuvântul părintelui: http://acvila30.ro/pr-rafail-noica-n...artasania-des/

Cei ce vă împărtăşiţi des nu mai judecaţi pe cei ce împărtăşesc rar şi invers. Nu vă mai craponaţi în "reguli" şi "norme" ce nu ţin de noi. Grecii se împărtăşesc des şi nu obligatoriu cu spovedanie, cu precădere în Sf. Munte...şi mă refer la mireni, nu la monahi. La monahi nici nu se pune această problemă ei împărăşindu-se aproape la fiecare Sf. Liturghie.

Moshu-le am şi eu în citat sub mânecă care nu prea bate cu convigerile tale. Ce facem? Ne rupem în două pentru că sunt mai multe "reguli"? Oare de unde vine acest duh al dezbinării?

ps: te bucuri de nişte citate care îţi întăresc convigerile, iar citatele care îţi zdrucină convigerile le cataloghezi drept "neînţelese" de cei pe care le citează. :)) Iartă-mă. :)

Iată şi citatul:

"Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică - Trupul tainic al Său -, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? "Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi", zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos)."

Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: "pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te-ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această "Pâine" când n-ai greşit de moarte!"

[Florin-Ionut]

"Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi"

Mai demult am căutat sursa acestui citat [strict] și nu am găsit-o. Dar poate nu am căutat destul. Știe cineva de unde provine?

[Penticostalul Traditional]

Citatul este folosit de Ieromonah Petru Pruteanu in acest material la pagina 16: http://www.teologie.net/data/carte/PP-impartasire.pdf

Si este luat din Isaia 59:2.
Versiunea BOR 1982 - nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru
Versiunea Cornilescu - nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru

Esenţa ortodoxiei este trăirea Liturghiei, nu Liturghia. Toată teologia şi ascetica ortodoxă este conţinută în Sfânta Liturghie. Ce înseamnă Litughie, Euharistie? Liturghia nu este o slujbă, nu este un ritual. Practic, în modul mai adânc, cum spun cum Chip şi asemănare înseamnă a trăi realmente după modul de viaţă al Sfintei Treimi. Cum e Sfânta Treime? Sunt trei Persoane şi o singură Fiinţă. Tot ce are Tatăl are Fiul tot ce are Fiul are Duhul Sfânt, tot ce are Duhul Sfânt are Fiul şi Tatăl. Adică, ce diferă între Ei? Persoanele. Noi nu putem înţelege cu mintea lucrurile astea. Practic este vorba de unitate şi în acelaşi timp respectând specificul fiecăreia. Ce înseamnă “a face om după chipul şi asemămnarea Noastră”? Înseamnă că Dumnezeu, în veşnicie, l-a gândit pe om ca un singur om. Adică, Dumnezeu a gândit omenirea ca pe unul singur. Cum zice Apostolul Pavel “în Hristos nu mai este bărbat, femeie, rob ,liber, ci toţi şi toate sunt una” (spunem noi), dar în greacă este” unul în Hristos”. Asta e Adamu întreg. Asta e ceea ce zice Hristos “Eu rămân în voi şi voi în Mine”, “mă rog Părinte ca ei să fie una”. Cum “una”? După cum noi suntem “una”. Deci, practic care este gândul lui Dumnezeu pentru om din veşnicie? Ca oamenii să ajungă cunoştinţa reală, lăuntrică că sunt o unitate. O unitate nu înseamnă panteism, amalgam, ghiveci, dar este o unitate care nu poate fi explicată prin minte, prin raţiune, o trăieşti sau nu o trăieşti. Dovadă când l-a făcu Dumnezeu prima dată pe Adam şi apoi pe Eva şi când a dus-o pe Eva la Adam, ce i-a spus Adam? Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea. Deci practic cum o vedea Adam pe Eva? O vedea ca pe sine. Deşi era altă persoană, totuşi, n-a spus ea este luată din mine, ci a spus ea este os din osele mele. Ea este eu, nu ştiu cum să vă zic.

În momentul în care cad în păcat, Adam şi Eva, ce întâmplă cu ei? Mai au conştiinţa asta? Păi nu mai au conştiinţa asta, pentru că primul lucru după ce cade în păcat, ce face Adam cu Eva? Zice “a cunoascut-o pe Eva şi a născut fii.” Adică, observaţi, în monetul în care şi-a pierdut prezenţa lăuntrică a căutat prezenţa dinafară. Ei, Adam şi Eva traiu altă realitate, lăuntric erau unul în celălalt înainte de cădere.

După cadere apare această scindare în care oamenii se rup unii ce alţii, fiecare începe să traiască individual, autonom, legea supravieţuirii – lasă să trăiesc şi să moară celalalt, nu mai contează dacă celalalt este sau nu înalăuntrul meu. Ce face de fapt Hristos când vine? Vine Hristos şi ne iartă păcatele, dar vă spun, Sf. Isaac Sirul şi Părinţii spun că e prea puţin lucru dacă gândim că mântuirea înseamnă doar iertarea păcatelor. Mântuirea înseamnă mult mai mult. Hristos a întemeiat Biserica. Noi spunem în Biserică ne mântuim. Da ce-i Biserica până la urmă? E Trupul lui Hristos . Deci, practic, noi nu ne mântuim prin prin virtuţile noastre , faptele noastre. Ca faci milostenie nu trebuie să fii ortodox. Ca să te rogi nu trebuie să fii ortodox. Ca să ţii post nu trebuie să fii ortodox. Ca să fii blând nu trebuuie să fii ortodox. Fac şi budiştii şi yoghinii lucrul ăsta, nici măcar nu trebuie să fiii religios pentru asta.
Mântuirea înseamnă a intra într-o comuniune atât de adâncă cu Hristos încât nimeni şi nimic din lumea asta, nici o virtute nu poate să-ţi dea lucrul ăsta. Practic ştiţi care e prima Biserică? Cum zice Părintele Porfirie, Sfânta Treime, asta e prima Biserică. Ce trăia Adam şi Eva? Trăiau viaţa Sfintei Treimi. Dumnezeu ne-a dat această lume ca dar. Iar noi ce spunem? Mulţumesc. Ce vrea să ne spună Dumnezeu că ne dă ceva în dar? Că ne iubeşte. Noi când spunem mulţumesc ne deschidem inima, să primim? Nu darul, ci pe Cel care ne dăruieşte. Deci, practic care era rostul acestui lumi? Ca omul şi Dumnezeu să trăiască o relaţie lăutrică, adâncă, de dăruire reciprocă. Ce se întâmplă când omul cade în păcat? Se leagă cu mintea de ce? De creaţia asta. Îi spune dracul vezi că e frumos la vedere, e bun la gust, asta mănâncă că îţi dă ştiinţă. Ce fac Adam şi Eva? Se lipesc cu mintea, cu dorirea de lumea asta şi uită de Dumnezeu. Practic autonomizează creaţia asta, o folosesc în chip utilitarist. Recunoaşteţi că aşa trăim noi astăzi. Tot timpul ne întrebăm: da ce câştig din asta, da folos am din asta, da la ce foloseşte ailaltă? Mă la nimic nu foloseşte, pur şi simplu la nimic, ci doar asculţi de Dumnezeu că te iubeşte.

Ei vedeţi, în momentul în care noi am pierdut această stare de mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, practic trăim o stare de egoism oricât l-am îmbrăca noi în altruism. În limba greacă a mulţumi se spune “euharistia”. Deci, care e scopul Sfintei Liturghii? A mulţumi lui Dumnezeu. Ia gândiţi-vă acum cum a mulţumi? A-I reîntoarce creaţia ca dar a lui Dumnezeu şi a spune Doamne nu e a mea, e a ta, dar eu vreau să Te primesc pe Tine. Mulţam de tot ce mi-ai dat, sunt minunate, da eu nu vreau astea, eu Te vreau pe Tine, da Îţi muţumesc pentu ele. Am înţeles că tu Mă iubeşti prin asta. Ce aducem noi lui Dumnezeu la Liturghie? “Ale Tale”? A cui e creaţia, pâinea şi vinul care e de fapt simbolul creaţiei? A cui? Ale Tale dintru ale Tale! Cum îţi aducem? De toate şi pentru toate, adică, practic ce aduc eu la Liturgie când aduc pâinea şi vinul? Aduc toate şi pentru toate, adică, toată creaţia. Şi Dumnezeu ce face atunci? A, Îmi mulţumeşti? Foarte bine. Îţi dau mai mult decât Mi-ai dat pentru faptul că te deschizi Mie. Şi ce face Dumnezeu? Preface, nu-mi ia darul şi spune: mulţam dămi-L că e al Meu. Nici vorbă de asta. Ce spune? A, ai recunoscut că nu e al tău şi că e al Meu? Nu e al Meu, zice Dumnezeu, e al tău. Ţine-l înapoi. Da cum ţine-l înapoi? Tu Îmi aduci Mie pâine şi vin, toată creaţia. Ce îţi dau Eu înapoi? Pe Mine ascuns sub chipul creaţiei pe care tu Mi-ai adus-o. Adică, Dumnezeu spune îţi dau nesfârşit mai mult pentru un singur motiv, că ai vrut să-Mi mulţumeşti, că ai vrut să-ţi deschizi inima Mie. Asta este esenţa Liturghiei.

Şi atunci Îl primesc pe Hristos, nu aşa spiritual coboară din cer, nu, ci simplu, concret, material. De ce material? Pentru că Dumnezeu vrea să salveze împreună cu omul toată creaţia. Sf Apostol Pavel spune”şi făptura toată suspină aşteptând slobozimea fiilor lui Dumnezeu“. Deci practic, nu mă pot mântui singur, ci cu toată creaţia împreună. Asta e esenţa Liturghiei.
Părintele Porfirie spune “Hristos a unit trupul Bisericii cu cerul şi cu pământul, cu îngerii, cu oamenii, cu cu toate făpturile, cu întreaga zidere a lui Dumnezeu, cu animalele, cu păsările, cu fiecare floricică sălbatică, cu fiecare insectă”. Şi atunci întrebarea: ce este Liturghia? Este un mod de a fi care îl trăiesc în tot ceea ce fac, ce sunt, ce doresc. “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.”

Liturghia înseamnă acestă pătrundere exact cum avea Adam comuniune cu Dumnezeu în creaţie. Cum avea Adam comuniune cu Dumnezeu în creaţie? Prin ce? Păi ce i-a spus Dumnezeu lui Adam să facă în Rai? Păi zice să mâncaţi din toţi pomii numai din ăla să nu mâncaţi. Deci cum era Adam în comuniune cu Dumnezeu? Efectiv băga în gură mărul şi când mânca mărul de gustul lui se îndulcea dumnezeieşte, ochii lui se desfătau de frumuseţea mărului, dar se mai întâmpla ceva fundamental pe care noi nu-l trăim. Sunt nişte stihuri înainte de împărtăşire de la Sf. Simeon Metafrastul . Spune acolo dumnezeiască împărtăşanie: „Dumnezeiescul Trup mă îndumnezeieşte şi mă hrăneşte, Îmi îndumnezeieşte sufletul şi-mi hrăneşte minunat mintea.” Deci cum eu bag în mine pâine şi vin şi pracic dacă vinul e dulce îi simt gustul. Dar ce ar trebui să simt o dată cu gustul? Îmi îndumnezeieşte sufletul şi mi hrăneşte minunat mintea. Am avut noi vreodată experineţa asta să simt că mintea mi se hrăneşte? Efectiv că mintea mănâncă. Asta făcea Adam practic.

Primul act al Liturghiei nu este „Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor”, nici măcar Proscomidia. Ştiţi care este primul act al Liturghiei? Şi care e Taina? Sf. Dinonisie Areopagitul numeşte Liturghia, în ierarhia bisericească, Taina Adunării, şi aşa era numită în Biserica veche. Practic, ca noi să facem Liturgia, trebuie înainte de toate să ne adunăm împreună. Ştiţi că în Biserica veche nu era preotul la cinci dimineaţa în biserică şi creştinii veneau pe rând agale fiecare când şi-a terminat treburile pe acasă. Nu fraţilor! Când preotul intra în biserică, poporul întreg era în biserică. De ce? Pentru un singur motiv că fără popor nu se putea face Liturghia. Nu cum învăţăm noi astăzi la dogmatică şi ni se spune că nu, că de fapt este nevoie numai de un reprezentant al poporului, poate să fie acolo un cântăreţ sau careva acolo şi dă acolo „Doamne miluşte” şi fiecare vine cântând la biserică. Nu. Pentru fiecare dintre cei care fac parte dintr-o comunitate, dintr-o mănăstire şi merg la biserică este mădular indispensabil pentru acea comunitate, pentru acea mănăstire. Fără tine nu se poate, fără tine este handicapat trupul. De asta în Biserica veche este un canon al Sinodului Trulan care spune farte clar: dacă trei săptămâni la rând lipseşti de la biserică fără motive binecuvântate te excomunicau. Trebuia să faci pocăinţă, da seriosă, dacă vroiai să mai intri în biserică. De ce? Pentru că mutilai Trupul Bisericii, fără tine nu se putea face Liturghia. Preotul nu este un fel de ales, el stă acolo şi ăilalţi mai vin, nu mai vin, pleacă ies când vor. Nu. Fiecare are locul lui şi starea lui, şi de starea duhovniceacă a fiecăruia depinde mersul Liturghiei. De multe ori în timpul Liturghiei simţim tuburare, sâcâială, e greu. Ştiţi de ce? Nu pentru că Dumnezeu nu dă harul, Dumnezeu îşi face treaba. Pentru că noi cu stările noastre lăuntrice suntem bombe atomice, plini de gânduri, tulburări, ne gândim la mai nu ştiu eu ce treburi avem. Fraţilor, acest gând al fiecăruia dintre noi să ştiţi că bruiază toată atmosfera bisericii. De asta nu trăim Liturghia, pentru că noi nu suntem ceea ce trebuie. Deci, primul act, taina adunării, este venirea la biserică cu conştiinţa că fără mine nu se poate Liturghia. Asta nu e mândrie.

Un cuvânt din Constituţiile Apostolice: „Când înveţi, episcope, porunceşte şi îndeamnă poporul să vină în continuu la biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi şi să nu lipsească deloc, ci să vină permanent în adunare şi să nu mutileze Biserica amputând de un membru trupul lui Hristos. Căci nu numai cu privire la preoţi s-a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”, ci fiecare dintre laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul cu privire la el însuşi. Fiind, aşadar, mădulare ale lui Hristos, nu vă risipiţi neadunându-vă, având cap pe Hristos care, potrivit făgăduinţei, este cu voi şi are comuniune cu voi. Nu fiţi nepăsători faţă de voi înşivă. Nu-L lipsiţi pe Hristos de mădularele Lui. Nu divizaţi trupul Lui. Nu risipiţi mădularele Lui. Nu preferaţi cuvântului dumnezeiesc nevoilor vieţii, ci adunaţi-vă în fiecare dimineaţă şi seară în casele Domnului.”E clar? Asta era conştiinţa Bisericii.

Liturghia trebuie să mă schimbe pe mine ca mod de fi din cap până în picioare toată fiinţa mea trebuie să fiu un om liturgic, euharistic şi ăsta e rolul împărtăşaniei şi a Liturghiei.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea truplui lui Hristos, nu este o slujbă. E foarte complicat înţelegem acest lucru, pentru că neavând experinţa a ce înseamnă a fi mădular a trupului lui Hristos. A simţi lăuntric, e ca o celulă care are acelaşi ADN ca oricare altă celulă din organism, deşi are funcţia propie fiecare celulă (celule hepatice fac ceva, celulele nervoase fac altceva, celule stem altceva), totuşi fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui trup şi formează un singur organim. Practic, asta trebuie să facă Liturghia, să mă aducă la conştiinţa a unui singur organism, realmente să-l simt pe celălat mădular al meu, dar lăutrinc. O simţire mult, mult mai adâncă decât ar avea nişte fani a unui star de muzică la un concert. Acolo 70.000 de oameni pulsează la unison, şi trăiesc la unison, şi pentru ei idolul e viaţa lor, şi se înţeleg unii cu alţii, şi simt unii pe alţii, şi se unesc unii pe alţii, şi se iartă unii pe alţii. Întrebarea este: trăim noi la Liturghie, ca stare lăutrică, măcar zece la sută din intesitatea pe care o trăiesc rockerii la un concert rock sau microbiştii la un meci de fotbal când se ridică zeci de mii de oameni şi urlă la unison "hai Dinamo!" Păi e clar atunci că Liturghia nu există ca stare lăuntrică şi ca conştiinţă ca apartenenţă a Trupului. Dacă eşti fan nu ştiu care, ăia se simt una. Ei vreau să spun că acea simţire deşi, este destul de lăuntrică că nu-i chiar numai superficială când mergi la un concert sau la un meci de fotbal, este atât de departe de unirea în Biserică încât nici nu există termen de comparaţie. Deci, dacă nu trăim exterior cât trăiesc ceilalţi vă daţi seama unde ar trebui să fim noi de fapt în Sfânta Liturghie? Asta este problema. Şi atunci, practic, primul lucru esenţial la Sfânta Liturghie este că dacă noi suntem trupul...Cum este un trup fără o mână sau un picior? E frumos sau spunem că e handicapat? Ei problema este foarte simplă.

Liturghia este o împreună slujire, nu preotul este slujitorul. Din însăşi cunvintele noastre noi ne osândim. Noi suntem împreună slujitori cu preotul. Dovadă, toate rugăciunile, în afară de una singură din timpul Heruvicului care îl priveşte strict pe preot ca slujitor, sunt la plural şi la toate rugăciunile răspundem Amin. Ce înseamnă Amin? Aşa să fie? Nu! Înseamnă altceva, mult mai adânc, mult mai dinamic. Înseamnă că eu îmi împropiez şi îmi fac al meu tot ceea ce preotul spune. Preotul este capul adunării, el nu este altceva decât parte din trupul Bisericii. Deci, preotul nu spune ceva ca un mijlocitor rupt de oameni. Şi eu când eu spun Amin am osândă. Când preotul spune "luaţi mâncaţi ...beţi dintru acesta toţi", noi ce spunem fiecare? Amin. Minţim în faţa lui Dumnezeu. Noi ne jucăm cu cuvintele în Sfânta Liturghie, pur şi simplu ne jucăm cu cuvintele. Nici măcar nu ne gândim, de fapt că noi ne jucăm cu vorbele. Nici nu ne gândim de fapt că a spus Hristos că pentru fiecare cuvânt deşert vom da seama. Înţelegeţi? Ştiţi ce afcem noi? Noi chiar facem ritual, dar Liturghia nu este un ritual. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta foarte clară. Din păcate, noi am pierdut această conştiinţă.

[Florin-Ionut]

Mulțumesc P. T., așa e.

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=43&cap=59

Ovidiu,

De ce te consumi? Degeaba scrii și dai citate, nu le va pune nimeni la inimă.

Am observat că mai înțeleaptă e metoda Lui Hristos de mărturisire / propovăduire, adică o dată le-a dat oamenilor informația și apoi fiecare decide pentru sine. Crezi? Foarte bine. Nu crezi? Succes în continuare!

Și eu am avut impresia că rezolv nu știu ce, că poate măcar un cititor își va pune problema să mediteze și să discute asta mai departe cu duhovnicul lui... Dar teama de osîndă e tare mare, nu? Cumva, cred că e corelată în subconștient cu frica de Dumnezeu. Sau poate că nu.