Nedumeriri fata de spovedanie

[costel]

Am intalnit la Avva Moise un cuvant de invatatura care mi-a ridicat niste intrebari. Multi isi spun cand vine vorba de spovedanie, ca nu e important la cine te marturisesti, esential e sa o faci. Din cuvintele Avvei reiese ca e foarte important si la cine mergi pentru marturisire: "Sa nu destainui gandurile oricui ti-ar iesi in cale, ci sa le vestesti batranilor duhovnicesti care au darul deosebirii, si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme. Caci multi, uitandu-se la varsta, si-au marturisit gandurile lor, dar, in loc sa primeasca tamaduire, au cazut in deznadejde pentru neiscusinta batranilor". Din marturia Avvei reiese ca Dumnezeu nu lucreaza prin orice duhovnic, de vreme ce unii nu primesc tamaduire. Si atunci cum ramane cu spovedania in fata unor preoti care nu au darul deosebirii?

Din cuvântul acesta eu înţeleg că e vorba de alegerea duhovnicului, căci de la el aşteptăm pricepere şi tămăduire.

[costel]

Asa este, e vorba de alegerea duhovnicului, dar ce se intampla cu cei dintr-un sat care s-au spovedit la un preot lipsit de darul deosebirii? Nu pot crede ca toti au ramas netamaduiti. Mantuitorul spune ca "Toate cate cereti, cand va rugati, sa credeti ca le veti lua si le veti avea". Daca ne rugam cu credinta primim cuvant de mantuire si prin acesti preoti, iar de aici reiese ca noi suntem cauza netamaduirii si nu preotul. De aici vine nelamurirea mea.

[cristiboss56]

În prealabil postat de costel

Asa este, e vorba de alegerea duhovnicului, dar ce se intampla cu cei dintr-un sat care s-au spovedit la un preot lipsit de darul deosebirii? Nu pot crede ca toti au ramas netamaduiti. Mantuitorul spune ca "Toate cate cereti, cand va rugati, sa credeti ca le veti lua si le veti avea". Daca ne rugam cu credinta primim cuvant de mantuire si prin acesti preoti, iar de aici reiese ca noi suntem cauza netamaduirii si nu preotul. De aici vine nelamurirea mea.

Dupa cum nu toti calugarii incepatori au aceeasi ravna a duhului, nefiind toti invatati cu bunele moravuri si randuielile monahicesti, la fel nu toti batranii au in aceeasi masura desavarsire si iscusinta. Bogatia batranilor nu este parul cel carunt, ci roadele invataturii din anii incepatoriei, roadele ostenelilor castigate in vietuire. Ceea ce nu ai adunat in tineretele tale, zice Scriptura, cum vei afla la batranetele tale (Sirah, 25, 5). Caci batranetele sunt cinstite, nu cele de multi ani, nici cele ce se numara cu numarul anilor; ci caruntetele sunt intelepciunea oamenilor, si varsta batranetelor, viata nespurcata (Int. Sol. 4, 8-9). De aceea noi trebuie sa urmam si sa luam pilda vietuirea, trebuie sa primim si sa ne insusim traditia si povatuirea nu a tuturor batranilor, al caror cap este acoperit cu caruntete, a caror marturie este numai viata cea de multi ani, ci numai a acelora despre care stim cu siguranta ca ei s-au osebit cu o viata vrednica de lauda, ca ci in cultivarea lor au fost indrumati nu de randuiala de sine si de parerea de sine trufasa si desarta, ci au fost invatati dupa traditia parintilor.

Multi - spre parere de rau ei alcatuiesc majoritatea - au imbatranit caldicel (Apoc. 3, 15-16) si in nepasare, insa se bucura de respectul si increderea altora nu din pricina maturitatii morale, ci din pricina anilor multi pe care i-au trait. Pe buna dreptate li se poate adresa mustrarea Domnului cea prin proorocul: Mancat-au strainii taria lui si el nu a cunoscut si caruntetele i-au inflorit, si el nu a cunoscut (Os. 7, 9). Astfel de batrani infatiseaza atentiei celor incepatori nu neprihanirea unei vieti, nu o zidire prin cuvant sau pilda vrednica de urmat, ci numai multimea anilor. Vrajmasul siret, diavolul, intrebuinteaza caruntetele unor astfel de batrani spre inselarea celor tineri, scotand la iveala pentru cei tineri cinstea de care se bucura acesti batrani: cu o siretenie subtire el se sileste prin pilda acestor batrani sa-i insele si sa-i doboare chiar pe acei incepatori care sunt in stare sa ajunga la desavarsire si dupa intocmirea proprie si cu o indrumare cuvenita; sau se sileste sa-i introduca cu ajutorul povetelor date de acesti batrani, in nepasare, in neputinta sufletului, in descurajarea cea aducatoare de moarte. Dorind sa dau o dovada de indreptatire cuvintelor mele, voi expune in fata voastra pe scurt o intamplare care nu s-a petrecut tocmai demult :
CUM NE ALEGEM POVATUITORUL DUHONICESC !

[Fani71]

Stiu mai multe cazuri de influenta rea sau problematica a unui duhovnic.
Cred ca asta ne arata pericolele absolutizarii duhovnicului ca autoritate.
El nu este un guru, ci un frate mai mae intru Hristos, care ne indruma, ne ajuta, ne sfatuieste, ne mai si struneste poate.
Cred si ca ceea ce e bun pentru monahi, o stare de ascultare foarte mare, nu este in aceeasi masura bun pentru mireni. Ei nu au facut legamant de ascultare.
Problema provine din situatia ortodocsilor dupa caderea imperiului bizantin. Atunci, calugarii au fost cei care au salvat ortodoxia, dar in acelasi timp multe din traditiile pentru calugari au inghitit traditiile pentru mireni (incepand cu formele liturgice; am invatat la liturgica ca pana atunci existau alte slujbe pentru mireni, mai adaptate vietii lor, si mai scurte).
La fel si spovedania: se pare (am aflat-o de curand de la profesorul de drept canonic de la institutul de la Bruxelles) ca pana pe la acea epoca nu exista spovedania pentru mireni in forma pe care o stim astazi. Trebuie aprofundat acest subiect. Nu inseamna ca trebuie sa ne intoarcem in urma, dar poate putem corecta niste lucruri.

[cristiboss56]

În prealabil postat de costel

Daca ne rugam cu credinta primim cuvant de mantuire si prin acesti preoti, iar de aici reiese ca noi suntem cauza netamaduirii si nu preotul.

Pregatirea noastra inaintea acestei Sfinte Taine , este extrem de importanta , caci fara cainta adevarata si fara durerea sufletului pentru pierderea comuniunii cu Dumnezeu , cu Biserica , nu ne putem tamadui cu adevarat.
Sa nu uitam de pilda fiului risipitor sau cea cu vamesul si fariseul, cand in urma framantarilor sufletesti , fiul risipitor a zis in sine :
"Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu, si-i voi spune: tata am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai." (Luca 15, 18-19).
In sinagoga vamesul constient de pacatele sale:"departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicand: Dumnezeule milostiv fii mie, pacatosului." (Luca 18, 13). Amandoi au primit tamaduire si iertare si au reintrat in comuniune cu Parintele lor. Iata ce ne indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur :
"Daca lacrimile lui Petru au putut sterge un pacat asa de mare, cum sa nu le stergeti si voi pe ale voastre, prin lacrimile voastre? Caci lepadarea de Domnul nu este ceva neinsemnat, ci dimpotriva foarte insemnat, si totusi lacrimile au sters-o. Plangeti dar si voi pentru pacatele voastre, dar nu faceti aceasta numai de ochii lumii. Plangeti amar, cum a facut Petru. Varsati siroaie de lacrimi din adancutl inimii, ca Domnul sa se milostiveasca spre voi si sa va dea iertare".
Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune ca zdrobirea inimii "este o mahnire si o durere desavarsita a inimii, care se petrece, fiindca omul a suparat, cu pacatele sale, pe Dumnezeu si a incalcat legea dumnezeiasca a Lui".
Pocainta adevarata fara durerea inimii nu poate sa existe , este o mare inselatorie sa credem altfel !
Fara rugaciune , cainta si post , tamaduirea este imposibil de realizat , indiferent de cat de "mare"este duhovnicul nostru .
Deci , adevarat ca daca ne rugam cu credinta primim cuvant de mantuire de la orice preot , iar cauza netamaduirii este numai si numai a noastra , precum si fratele Costel o spune atat de bine .
Doamne ajuta !

[Mihailc]

Reproduc mai jos o extraordinară învăţătură despre spovedanie, extrasă din volumul "Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate", textul integral al redacţiei Optina, tradus şi prefaţat de către părintele Arhidiacon Ioan Ică jr:

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=105

"După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:
1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.
2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, trebuie numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.
3. Ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, cu alte cuvinte îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.
4. Ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că-l urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele spuse de Cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească şi trupească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.
Auzind aceste cuvinte am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus spus eu, cum s-ar putea oare să nu-l iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! În ce mai putem crede, dacă nu în Cuvântul Domnului, căci în el se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele cele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.
- Iartă-mă, iubitule, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat. Cum să te lămuresc mai bine? Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ce ţi-am spus este adevărat.
Duhovnicul mi-a dat hârtia şi eu am început să o citesc." (Va urma)

[Mihailc]

"Spovedania omului lăuntric sau calea ce duce la smerenie în patru capete

Întorcându-mă cu toată luarea aminte înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, că n-am iubire pentru aproapele, că nu cred nimic din cele ce ţin de propovăduirea Bisericii şi că sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţirile şi faptele mele:

I. Nu-l iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o desfătare deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, pe când cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El care se săvârşeşte în timpul rugăciunii m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă bucur în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog; mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc cu mai multă satisfacţie cu orice alt lucru mai mărunt, numai să amân, să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrările dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cine iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care-i este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gândurile lui. Pe câtă vreme eu, în douăzeci şi patru de ore de-abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, dedicat, iar în discuţiile despre Dumnezeu şi iconomia Lui sunt uscat , plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când uneori sunt atras fără voie spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care-mi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului, evenimentele politice şi uneltirile puternicilor acestei lumi. Sunt biruit de dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe despre ştiinţele lumii, progres şi economie, în timp ce învăţăturile Bisericii, cunoştinţele despre Dumnezeu şi lucrările Lui nu lasă nicio urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică importanţă, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul când n-am altceva mai bun de făcut." (Va urma)

[Tina06]

În prealabil postat de costel

Am intalnit la Avva Moise un cuvant de invatatura care mi-a ridicat niste intrebari. Multi isi spun cand vine vorba de spovedanie, ca nu e important la cine te marturisesti, esential e sa o faci. Din cuvintele Avvei reiese ca e foarte important si la cine mergi pentru marturisire: "Sa nu destainui gandurile oricui ti-ar iesi in cale, ci sa le vestesti batranilor duhovnicesti care au darul deosebirii, si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme. Caci multi, uitandu-se la varsta, si-au marturisit gandurile lor, dar, in loc sa primeasca tamaduire, au cazut in deznadejde pentru neiscusinta batranilor". Din marturia Avvei reiese ca Dumnezeu nu lucreaza prin orice duhovnic, de vreme ce unii nu primesc tamaduire. Si atunci cum ramane cu spovedania in fata unor preoti care nu au darul deosebirii?

Mintea mea ingusta din asta intelege urmatoarele:

"batrani duhovnicesti" - se refera la preoti , calugari. Nu neaparat "batrani" in sensul fizic, ci oameni care au primit harul preotiei si al dezlegarii pacatelor si inainteaza pe calea Domnului Iisus Hristos

Apoi spune "nu celor care nu-s decat albiti de vreme" - daca se referea la Duhovnic, ar fi spus "nu preotilor care nu-s decat albiti de vreme" - dar eu cred ca aici Avva se refera la oamenii mai in varsta in general , mirenii - multi credem ca cineva in varsta, are experienta de viata si ne poate ajuta si tot asa, dar daca nu au harul preotiei destainuirea gandurilor mirenilor ( la asta cred ca se refera) nu aduce folos duhovnicesc, cel mult psihologic, dar nu duhovnicesc, care se obtine in Sfanta Spovedanie prin primirea harului .

minutul 1: 36: 40, întrebare din public: „Daca glasul constiintei imi spune altceva decat duhovnicul, ce sa fac? Merita sa-ti asumi riscul ascultarii pana la capat, ascultare oarba, fara sa iei in seama eventualele semnale de neliniste, impotrivire launtrica? E mai bine sa ma las cu totul in voia lui Dumnezeu, cu credinta ca daca drumul e undeva gresit, Domnul il va corecta pe cale? Nu este posibil ca prin aceasta taiere sa se ciunteasca si un firav glas al lui Dumnezeu in noi?”

Răspunsul îmi pare relevant pt topicul de față.