POEZIE CRESTINA

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie

[IOLANDA]

vai....ce poezii frumoase si impresionante!!!!!!!!mi-ar place sa am o carte cu astfel de poezii...o sa caut,poate o sa gasesc.Doamne Ajuta!!!!!!

cu adâncă plecăciune şi sărutarea dreptei
părintelui meu duhovnic

privesc plângând
icoana ta şi-aştept
cu ochii tăi Lumina
să mi-o cobori în piept...

ochii tăi sunt Mamă
sfântă călătorie
a sufletului spre
senina curăţie

privirea ta
nu judecă niciodată
eşti numai mântuire
Preacurată

în ochii tăi se străvede
inima Pustiei
şi-n ea licăre tainic
fântâna isihiei

lăcrămile de acolo
îşi iau uimirea
şi dezmărginirile sale
liniştirea...

20 de ani am căutat
fără să ştiu ce caut


am căutat printre oameni
şi în oameni

răscolind colbul drumurilor
şi al cărţilor


în muzee
spitale
şi cimitire...


după 20 de ani
am înţeles totuşi ce caut:

UN OM LIBER!
un om cu adevărat liber...


căci zadarnic vorbim despre libertate
deşertăciune sunt
toate războaiele revoluţiile eroismele
mincinoase până la demenţa absolută
câmpurile de luptă
monumentele bibliotecile şi medaliile


mai ales
cele ale iubirii
care fără libertate
e
cel mai cinic
travesti
cea mai tristă
farsă...


dacă în toată istoria Pământului
n-a existat nici un om liber
atunci nu există libertate
atunci tot rostul culturii rămâne
acela de a ne duce unii pe alţii cu vorba
până murim
sau până suntem destul de ramoliţi
ca să uităm libertatea

asemenea rostul muncii
de a fi prea obosiţi
ca s-o mai dorim...


aşa aş fi făcut şi eu
aş fi căutat o formă cât mai spectaculoasă
mai profitabilă
de a muri


dacă nu aş fi aflat
atunci când renunţasem să caut
un om liber

pe unicul om liber din istorie
pe Cel datorită căruia există totuşi libertate


pe Cel Care
ucis pe nedrept
cu cea mai înjositoare şi chinuitoare moarte
îi ierta pe toţi
din toată inima....


în desăvârşita Lui iertare
am aflat libertatea

căci pe cel care iartă totul
nimic nu-l poate înlănţui


cel ce are puterea de a ierta totul
cutreierând lumea şi istoria ei
umblând printre oameni

are tot mai mult de iertat



e


din ce în ce


mai liber...

Aceasta e porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.(IOAN 15,12)

creştin
e cel ce a primit
durerea Iubirii
în fiinţa sa

care a acceptat
să se fisureze să se sfărâme
să se macine
sub presiunea setei lui Dumnezeu
de noi...

căci inima fiecărui om e
o cărămidă din zidul
ce desparte lumea
de Iubirea care
a creat-o...

a fi creştin
înseamnă a deveni tot mai mult
o spărtură un gol o absenţă o lipsă
a lumii

ca o gaură în acoperişul
unei case dintr-un ţinut ploios
ca o crăpătură în geamul
unei ferestre prin care trage curentul

a fi
pricina îmbolnăvirii tuturor
de un fel de intratabilă nesfârşită
înduioşare...

a fi creştin
înseamnă a fi agentul
unei tuberculoze sufleteşti
ce te face să nu mai poţi
respira
aerul de celulă niciodată aerisită
al acestei vieţi

o boală ce-ţi împinge inima
rugându-se cu o încordare
de răstignit

să expectoreze
cu sângele tău

tot
întunericul şi frigul
în care tremură

sufletul
celuilalt...

[tigerAvalo9]

SARA PE DEAL
Mihai Eminescu

Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine.



Luna pe cer trece-asa sfânta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.



Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.







Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.



Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga,
Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga.



Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. � Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

De la Vaţa-n Sibii, din Prislop la Sinaia,
munţii îi ştiu pe de rost vîlvătaia,
şi-n Sîmbăta lui de de-a pururea Sus
lumina mai are atîtea de spus!


Sîn Zianul Arsenie e mai viu decît noi
şi în veacul de-acum, şi în veacul de-apoi;
e viaţă de taină şi clară-vedere
iar neamul prin el după Cruce se cere.


Sîn Zianul Arsenie e darul tîrziu
a tot ce-a rămas din Valahii mai viu,
şi-oricît pasul vremii de tare ne-ar bate,
nu-i nimeni să-l poată goni din cetate.


Sîn Zianul Arsenie e temeiul prin care
iubirea se-ntoarce-napoi la izvoare,
şi nu-şi mai e sieşi făptura măsură,
ci Duhul ce-n ea zămisleşte şi-ndură.


Sîn Zianul Arsenie e mai multul ce stie
că nu-i plinătate de nu e pustie,
iar tîlc de rîvnim, să-l cătăm se cuvine
în gura de rai a uitării de sine.


Sîn Zianul Arsenie e visul frumos
pe care-l visează pe lume Hristos,
şi-n umbra lui moartea, din cruntă ce este,
se face, cu iadul cu tot, de poveste...


De la Vaţa-n Sibii, din Prislop la Sinaia,
munţii îi ştiu pe de rost vîlvătaia,
şi-n Sîmbăta lui de de-a pururea Sus
lumina mai are atîtea de spus!

Doamne, învaţă-mă iubirea Ta sfântăpentru toţi semenii mei
Vreau să iubesc, Iisuse, vreau pururi să iubesc...chiar dacă toţi aceia ce-n inimă-i primesc vedea-voi că-n necazuri şi-n greu mă părăsesc...eu vreau... eu vreau, Iisuse, de-a pururi să iubesc
Vreau să-i iubesc, Iisuse, pe toţi pân-la sfârşit...chiar dacă şi aceia ce-odată m-au iubit călca-vor prin noroaie pe sufletu-mi zdrobit vreau să iubesc, Iisuse, vreau... până la sfârşit.
Vreau pururi fraţi şi prieteni pe toţi să mi-i socot,din inima întreagă şi sufletul meu tot,chiar când zdrobit pe drumuri nici plânge n-o să pot,vreau fraţi, vreau fraţi, Iisuse, şi prieteni să-i socot.
Ajută-mă, Iisuse, să pot iubi oricând pe duşmani, pe prieteni, pe oamenii de rând,pe toţi, pe toţi, Iisuse, un singur dor avândsă pot, să pot, Iisuse, să pot iubi oricând...