Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

[andreicosmovici]

În prealabil postat de Cornel Urs

Totusi sunt unii preoti ortodocsi mai ingaduitori in aceasta privinta care permit un rau mai mic pentru a evita un pacat mare

În prealabil postat de ioan cezar

Nu am auzit niciodata de vreo permisiune, cel putin de una publica, pentru prezervativ si contraceptie in Biserica. Dimpotriva. "Cauciucul" si pilula opresc sansa vietii.
Argument: Biserica sprijina dragostea care include si perspectiva nasterii de prunci; nu se opune ei sprijinind, in schimb, (doar - n.r.) unirea sexuala.

Problemă!

Cele două poziţii de mai sus aduc în discuţie o chestiune extrem de nuanţată. Să recapitulăm: (Ioan Cezar) - Biserica nu permite contracepţia, ci doar unirea (aducătoare sau nu, după voia Domnului) de copii, sau abstinenţa totală, dacă nu se poate altfel. Argumentul este frumos şi, cred, în linie cu învăţătura Bisericii şi a lui Dumnezeu, până la urmă. "Ceea ce Domnul a unit, omul să nu despartă" - cred că se referă şi la unirea care poate să aducă viaţă nouă, şi pe care omul este chemat să o respecte în integralitate, deci asumându-şi inclusiv posibilele consecinţe ale unirii trupeşti.

Pe de altă parte, Cornel Urs spune că unii preoţi, (cel puţin) în chestiunea pe care o discutăm noi, sunt mai îngăduitori, permiţând un rău mai mic pentru a evita un păcat mai mare. Am mai multe întrebări legate de această afirmaţie:
1. Concret, ce poate să însemne asta? Preotul va spune: din 10 întâlniri conjugale, 2 pot avea loc cu prezervativul? Rog pe Dl Urs să ne dea câteva scenarii posibile, în ce priveşte îngăduinţa unui rău mai mic.
2. Din câte ştiu eu, cerinţele lui Dumnezeu sunt nediferenţiate. Adică, ni se adresează tuturor (repet, tu tu ror) cu o chemare universală: să vă iubiţi aproapele, fiţi desăvârşiţi precum Eu sunt şamd. Deci, dacă Dumnezeu cheamă pe toţi la starea de sfinţenie, să presupunem (cel puţin) că ştie de ce face acest lucru, ştie de ce creditează orice fiinţă umană cu posibilitatea de a se ridica la înălţimea chemării Sale. În aceste condiţii, ca principiu, de ce mai vorbim de "căi diferite" care, mai grav, presupun înfăptuirea unui rău mai mic pentru a evita un păcat mai mare?
3. Legat de punctul 2, există - din câte-mi amintesc - un principiu simplu şi larg recunoscut în logica elementară, care spune că un scop bun nu este niciodată justificat printr-o acţiune rea. Exemplu: fur de la cineva ca să dau la altcineva mai sărac. La fel şi în cazul nostru: ca să ajung la un anumit grad de înălţare sufletească, preotul îmi permite să înfăptuiesc un rău mai mic, ca să nu înfăptuiesc unul mai mare. Oare acest principiu de viaţă spirituală nu este complet greşit? Cu alte cuvinte, în rândul tuturor duhovnicilor (cel puţin la capitolul de care vorbim noi), nu ar trebui să găsim o poziţie unanimă şi fermă, care să spună "nu contracepţiei", indiferent de situaţie? Nu putem spune că ceva este rău într-un anumit context, şi mai puţin rău în alt context. Dacă ceva este rău, atunci este rău de la început la sfârşit, şi pentru toată lumea. Sau nu este aşa?

Tind să cred, mai degrabă, că permisivitatea duhovnicului nu se referă la acceptarea unui rău mai mic pentru evitarea unui păcat mai mare, ci la paşii care trebuie parcurşi pentru a atinge cel mai înalt grad de calitate spirituală şi sufletească pe care o anumită persoană o poate atinge. Dar asta este o altă chestiune.

Extrapolând, eu văd rolul duhovnicului în acest sens: este un îndrumător, este o persoană cu experienţă pe drumul de creştere spirituală. Ca un ghid de munte, care spune: acum ia-o mai încet, acum te odihneşti, acum porneşti din nou. Dar asta nu are nimic de-a face cu regulile de bază pentru urcarea muntelui: trebuie să ai rucsac, trebuie să ai bocanci, trebuie să ai pelerină de ploaie. Dacă vrei să urci. Dar nu cred că poţi păcăli pe cineva şi, ca să aibe un rucsac mai uşor cu 2 kg, îi spui: da, poţi lăsa la bază pelerina, lasă la bază şi cortul, că dacă văd că-ţi doreşti aşa mult să urci acest munte, atunci am găsit soluţia asta. Nu e bine aşa, fiindcă va veni momentul când drumeţul va avea nevoie de acele instrumente şi, mergând pe ideea lui Cornel Urs că este admisibil un rău mai mic pentru a evita un păcat mai mare, drumeţul va avea un rucsac mai uşor, dar nu va avea elemente cu care să se adăpostească de ploaie, vânt şi vijelie. Se va îmbolnăvi, şi va rata întâlnirea cu ceilalţi pe vârful muntelui.

Învăţătura Bisericii trebuie să fie aceeaşi, după opinia mea, indiferent de duhovnic. Modul în care aplici şi tinzi către acea învăţătură - iată marele merit şi rol al duhovnicilor. Cum se mai împacă ideea acceptării unui rău mai mic pentru a evita un păcat mai mare, cu toate cele spuse mai sus? Dacă s-ar întâmpla asta în realitate, cred că s-ar ajunge la migraţii de la un duhovnic nepermisiv la unul permisiv, dar asta înseamnă, cum am spus mai sus prin analogia cu urcarea muntelui, să ne furăm căciula reciproc. Spuneţi-mi, vă rog, se întâmplă astfel de lucruri în BOR? Dacă se întâmplă, este ok să se aplice ideea de rău mai mic pentru a evita un păcat mai mare? Credeţi că chemarea lui Dumnezeu face diferenţă între unii şi alţii? Sau se referă, mai degrabă, la metoda de a urca drumul spiritual? În acest ultim caz, învăţătura Bisericii despre viaţa conjugală ar trebui să fie una. Care este aceasta? Există un document comun al Bisericii, sau sunt doar păreri diferite, la diverşi Sfinţi Părinţi, pe această temă? În acest caz, ce repere mai pot avea cuplurile creştine? Adică, pe cine să creadă (dacă-mi permiteţi această formulare)? Din moment ce există mai multe poziţii oficiale pe un subiect?