Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta

[Eugen7]

Pr. Prof. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Continuare...
Pr.Prof. C-tin Coman: "Istoria care confirmă devierile noastre de la duhul Evangheliei dumnezeieşti, este pentru noi o judecată foarte aspră, pentru noi preoţii, în special. Cred că într-o lume în care se foloseşte instrumentul ameninţării legii, al tribunalelor, noi trebuie să venim cu alternativa iertării fără limite şi a iubirii necondiţionate. Biserica aşa funcţionează în sinea ei, dincolo de „ieşirile” din peisaj ale unor slujitori ai ei. Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica bineves*teşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.

Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi. Am văzut, acum câteva duminici, cum S-a comportat Dumnezeu cu datornicul, şi cum s-a comportat respectivul datornic cu datornicul său. Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr, cum spuneam. Predica noastră, Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este cel mai dătător de speranţă mesaj. Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu! De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!

A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!"


De ce devierea de la esenţa teologică a realităţilor? De unde vine neputinţa aceasta?

Pr. Prof. C-tin Coman: "Din necredinţa şi întunecimea mintii noastre! Din încrederea prostească a omului în mintea sa şi din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. Din persistenta grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. Ce să ceri, însă, celorlalţi, când şcolile teologice, chiar şi la nivel universitar, operează insistent cu această pedagogie simplistă a sancţiunii. Îşi mai poate cineva închipui că studenţii teologi sunt aduşi la biserică pe baza unor programări riguroase şi a consemnării prezenţei, ca instrument de presiune!?! Şi că, în ciuda ineficientei totale, manifestată în faptul că biserica este mai mereu goală, se insistă orbeşte pe această metodă?! Dramatic este că nimeni nu pare dispus să analizeze onest lucrurile şi nici să ia în discuţie discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească! Mai este şi trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi. Ca şi când ar spune lui Dumnezeu: „Ce tot spui, Doamne, nu vezi că nu merge cu blândeţea şi cu bunătatea şi cu iertarea! Biciul! Aceasta este soluţia!!” Sancta simplicitas! Oamenii Bisericii au căzut, uneori, în ispita de a folosi instrumentul ameninţării, pentru a-i ţine pe oameni aproape…”

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisu Hristos.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Eugen7

Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Osea 1, 2-3

2. Începutul cuvântului Domnului către Osea. Şi a grăit Domnul către Osea: "Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul".
3. Atunci s-a dus el şi şi-a luat de soţie pe Gomer, fiica lui Diblaim, şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu.

[cristiboss56]

Cel ce este cazut si stapanit de pacat este un om bolnav duhovniceste, care s-a îndepartat de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat sa fie. Pentru a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu si cunoaşterea Lui mantuitoare (In 17, 3) principala noastra preocupare trebuie sa fie aceea de a nu pacatui. Acest imperativ este exprimat de rugaciunea care insoceste slujbele fiecărei zile: "Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fara de pacat să ne pazim noi".
Omului singur ii este cu neputinta a nu pacatui: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea pacatelor si puterea de a nu mai pcatui: "Si voi stiti caEl S-a aratat ca sa ridice pacatele şi pacat întru El nu este. Oricine ramane întru El nu pacatuieste; oricine pacatuieste nu L-a vazut nici nu L-a cunoscut" (I Ioan 3, 5-6).
Pentru a ramane in Hristos, dupa unirea cu El prin Sfintele Taine, este nevoie sa implinim poruncile Lui: "Hristos e ascuns in poruncile Sale si îl gasim pe masura implinirii lor" (Sfantul Marcu Ascetul). "Daca paziti poruncile Mele, veti ramane întru iubirea mea"(In 15, 30). "Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci" (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 166).

Iata ce ne sune P. Rafail Noica:
Pentru a conştientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depăşim înţelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul "fărădelege" (I In 3, 4), "nedreptate" (I In 5, 17), "cădere", termeni care presupun o stare primordială dreaptă şi bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlineşte.
Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El

Va propun sa cititi si un articol scurt , dar de folos , publicat pe acest site si semnat de Adrian Cocosila:
http://www.crestinortodox.ro/editori...tul-97109.html
Doamne ajuta !

[Eugen7]

O alta lucrare de referita in asentimentul postarilor si referintelor anterioare (care sublinieaza inechivoc diferenta intre antropologia ortodoxa pe de o parte si cea romano-catolica, precum si cea protestanta si neoprotestanta pe de alta parte) este urmatoarea:

MEYENDORFF John, Teologia bizantină. Bucureşti: IBMBOR, 1996.
http://www.nemira.ro/byzantivm/teolo...ctrinare--1879

Antropologia este baza notiunilor de: pacat stramosesc, mantuire, desavarsire, sfintire (hristificare).
Ortodoxia afirma: Adam, prin neascultare, pierzand conlucrarea fireasca (ontologica antropologic) cu harul lui Dumnezeu, nu mai este "intreg" din punct de vedere ontologic... si asfel devine muritor (duhovniceste si apoi biologic). Astfel mantuirea este o tamaduire, ce implica atat refacerea acestei acestei legaturi ontologice de conlucrare a omului cu harul lui Dumnezeu dar si indumnezeirea prin har (deplinatatea hristificarii... care inseamna un "salt" ontologic, o desavarsire ontologica antropologica umana in Hristos Iisus. Astfel Hristos Iisus este inceputul si sfarsitul atat al creatiei universului cat si al creatiei omului.)

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.

[Eugen7]

O esenta a invataturii filocalice gasim si la Sfantul Isaac Sirul:

"Moartea nu este rodul pacatului, ci mai de graba premisa si cauza ei.
In Capitolele despre cunoastere Isaac o spune lapidar:
<<Nu suntem muritori pentru ca pacatuim, ci suntem impinsi spre pacat pentru ca suntem muritori. Puterea libertatii care a intervenit intre timp s-a folosit de acest lucru pentru viata sau pentru moarte>>
La originea raului ar sta deci moartea unita cu libertatea; si indeosebi frica de moarte."
CHIALA Sabino, Isaac Sirianul — asceza singuratica si mila fără sfârșit, trad. Maria-Cornelia si diac. Ioan I. Ica jr, Sibiu: Deisis 2012., p. 221

Astfel este inechivoca deosebirea intre ortodoxie pe de o parte si romano-catolicism si protestantism pe de alta parte, in ceea ce priveste cauza pacatului, matuirea, antropologia (soteriologia...):
a) ortodoxia afrima: "pacatuim pentru ca murim". "Moartea este cauza pacatului". "Mantuirea este tamadauitoare cu implicatii antropologice directe (in ceea ce priveste hristificarea, conlucrarea cu harul Duhului Sfant)."
b) romano-catilicismul si protestantismul afrima: "murim pentru ca pacatuim". "Cauza mortii este pacatul". "Mantuirea este juridica, fara implicatii antropologice."

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.

[Eugen7]

Pentru a intelege subiectul discutat, recomand aceasta lucrare in primul rand pentru fratii ortodocsi cat si pentru colegii romano-catolici si protestanti, inclusiv neoprotestanti:

Christos Yannaras, Abecedar al credintei – Introducere în teologia ortodoxa ( Editura Bizantina, Bucuresti, 2007)
http://www.libris.ro/carte-ortodoxa/...--p316218.html

Doamne ajuta.

[florin.oltean75]

Pacat

Definitie: Orice stare mentala (pacatosenie), implicit actiune mentala-corporala (pacat), care nu-L percepe in mod perfect pe Dumnezeu.


Mintea omului este impartita in fenomene in care Dumnezeu pare sa lipseasca cu desavarsire.

Lipsa perceptiei Lui Dumnezeu este definitia cea mai profunda a pacatului.

O minte care nu-L vede pe Dumnezeu este in pacat tot timpul, indiferent de continutul actiunilor.

Actiunile virtuoase permit mintii sa-L intrezareasca pe Dumnezeu, mai mult sau mai putin.

Cand totul se preface in Dumnezeu, mintea devine unitara si libera.

Doar atunci starile si actiunile mentale vor fi pe deplin curate, fara pacat.

[AlinB]

Asta de unde e?

Ca in Budhism nu exista Dumnezeu.

În prealabil postat de AlinB

Asta de unde e?

Ca in Budhism nu exista Dumnezeu.

Un Budism adaptat pentru creștini. Cum crezi că poți ”pescui” creștini spunându-le că nu există Dumnezeu?

Avand in vedere recomandarea de a-l citi pe Yannaras:
"Toţi cei care au citit scrierile cunoscutului scriitor şi profesor Christos Yannaras şi, derutaţi de ele, au întrebat despre acestea pe fericitul Stareţ Paisie, au auzit şi mărturisesc desprepoziţia lui vădit potrivnică faţă de concepţiile acestuia. Stareţul înfiera îndeosebi învăţăturile lui legate de dragoste, precum şi criticile lui raţionaliste, ajunse până la hulă, făcute la adresa sfinţilor. Părintele Paisie suferea mai ales atunci când vedea stricăciunea cu neputinţă de îndreptat, pe care scriitorul mai-sus amintit o pricinuia tinerilor. „Ne-a târât în păcat fără să ne dăm seama şi ne-a distrus, iar acum nu ne mai putem îndrepta“, mărturiseau ei înşişi. Suferea însă şi pentru clevetirile pe care acest profesor le îndrepta împotriva Sfinţilor Părinţi."
Restul articolului poate fi citit pe :
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...-si-pe-la-noi/

Eu cand citesc asa ceva, iau distanta. Ma iertati.