GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.

Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.

Cei buni

Se arată prin smerenia lor.
Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.
În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.
Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.
Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.
Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

[cristiboss56]

Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.
Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.
Deşertăciunea deşertăciunilor

Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.
Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.
Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are.
Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Si eu ma bucur ca a revenit , dar cred ca mesajele pe privat sunt mult mai de folos decat a folosi Slava Desarta- lingusala omeneasca pe un astfel de thread , si nu numai !
A lingusi sau a osandi sunt pacate capitale , Culai !
Smerenia . . .smerenia . . .

Eu chiar nu stiu la ce anume te referi, Cristi, dar vad la tine o framantare pe care sincer nu ti-o inteleg. Nimeni nu merita, Cristi, crede-ma, atata importanta, cata dai tu uneori anumitor persoane pe care te fixezi dintr-un motiv sau altul. Lasand la o parte faptul ca devii extrem de obositor, pana la urma, omul trebuie sa te ia asa cum esti pentru ca de fapt nimeni nu-i chiar in regula peste tot...
Acum incerc "sa-ti dau raportul", asa, ca sa intelegi cum stau lucrurile de fapt, dupa care ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere sa... "te pot sari"... Cand am deschis astazi calculatorul, am fost atentionat ca am un mesaj de pe forum, iar cand am intrat am fost surprins ca nu de mesaj era vorba ci de intentia de "prietenie" a fratelui Cezar, care revenise. Pana si tu stii bine cat de mult am regretat faptul ca a plecat. Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? O sa-ti fie destul de greu mai ales ca eu chiar mi-am propus sa te las in plata lui Dumnezeu.
Doamne-ajuta!

[cristiboss56]

"Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? "
(aberatii de om "nefericit" )

Spre lectura :
Pacatul cel mare
Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.
Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. De asemenea am intalnit foarte rar pe cineva care nu-i crestin si care sa tolereze cat de cat acest cusur la altii. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.
Defectul de care vorbesc este trufia sau ingamfarea, iar virtutea opusa lui este numita, in morala crestina, umilinta. Potrivit propovaduitorilor crestini, viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.
Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat lucrul acesta? Daca da, mai ganditi-va. Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"
Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei la o petrecere tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata. Ceea ce trebuie bine stiut este ca mandria este esentialmente - este prin insasi natura ei - competitiva, in timp ce alte vicii sunt competitive doar - sa zicem asa - in mod accidental.
Mandria nu-si gaseste satisfactia in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat altul. Spunem ca oamenii sunt mandri pentru ca sunt bogati, sau destepti, sau aratosi, dar nu este adevarat. Sunt mandri pentru ca sunt mai bogati, mai destepti sau mai aratosi decat altii. N-ar mai exista nici un motiv de mandrie daca toti ar deveni la fel de bogati, destepti sau aratosi.
Comparatia este cea care te face sa fii mandru: placerea de a fi deasupra celorlalti. O data ce s-a dus elementul de competitie, se duce si mandria. De aceea spun eu ca mandria este esentialmente competitiva, intr-un fel care lipseste celorlalte vicii.
Impulsul sexual poate aduce in competitie doi barbati daca ei doresc aceeasi femeie. Dar este doar un accident, pentru ca ar fi putut tot atat de bine sa doreasca doua femei diferite. Dar un om trufas iti va lua femeia, nu pentru ca o doreste, ci numai pentru a-si dovedi lui insusi ca este un barbat mai grozav decat tine.
Lacomia poate arunca oamenii in competitie daca nu exista de ajuns pentru fiecare; dar omul mandru, chiar daca are tot ce-si poate dori, va incerca sa obtina inca mai mult decat are, pentru a-si arata puterea. Aproape toate relele din lume care sunt puse pe socoteala lacomiei sau egoismului sunt de fapt mai mult rezultatul trufiei.
De pilda, banii. Lacomia il face cu siguranta pe om sa doreasca bani, pentru a avea o casa mai buna, vacante mai bune, lucruri mai bune de mancat si de baut. Dar numai intr-o anumita masura. Ce-l mana pe omul care castiga 10.000 de lire pe an sa vrea neaparat sa cistige 20.000? Nu este vorba de lacomia care cauta mai multa placere. 10.000 de lire ofera accesul la toate placerile de care se poate bucura un om. Omul acela este manat de trufie - dorinta de a fi mai bogat decat alti oameni bogati, si (inca mai mult) de dorinta de putere. Pentru ca, evident, puterea este ceea ce bucura cu adevarat mandria: nimic nu-l face pe om sa-si simta mai bine superioritatea asupra celorlalti ca puterea de a-i manevra pe ceilalti ca pe niste soldati de plumb.
Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia. Ce indeamna un conducator politic sau o intreaga natiune sa ceara la nesfarsit mai mult si mai mult? Din nou trufia.
Mandria este competitiva de felul ei; de aceea vrea mereu mai mult. Daca sunt un om trufas, orice om de pe lume care este mai puternic, sau mai bogat, sau mai destept decat mine devine rivalul si dusmanul meu.
Crestinii au dreptate: trufia a fost de la inceputul lumii cauza, principala a nefericirii in orice natiune si in orice familie. Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.
In Dumnezeu afli ceva care iti este infinit superior in toate privintele. Daca nu-l cunosti pe Dumnezeu astfel - si ca urmare nu-ti dai seama ca tu nu esti nimic fata de el - nu-l cunosti deloc pe Dumnezeu. Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. Un om mandru se uita intotdeauna de sus la lucruri si la oameni; si, de buna seama, atata timp cat privesti in jos nu poti vedea ceva care este deasupra ta.
De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar. Ei admit in teorie ca nu sunt nimic in prezenta acestui Dumnezeu fantoma, dar de fapt isi inchipuie tot timpul ca el ii aproba si crede ca sunt de departe mai buni decat oamenii de rand.
Cu alte cuvinte, ei ofera un strop de supunere imaginara fata de Dumnezeu si cer in schimb o caldare de mandrie fata de semenii lor. Presupun ca la asemenea oameni se gandea Hristos cand a spus ca unii vor tine predici despre el si vor arunca anateme in numele lui, desi la sfarsitul lumii se va dovedi ca el nu i-a cunoscut niciodata pe acestia.
Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Adevaratul test al prezentei lui Dumnezeu este sa uiti cu totul de tine sau sa te vezi pe tine insuti ca pe un obiect mic si murdar. Cel mai bine este sa uiti cu totul de tine insuti.
Faptul ca cel mai rau dintre toate viciile se poate strecura fraudulos chiar in centrul vietii noastre religioase este ingrozitor. Este lesne de inteles de ce. Celelalte vicii, mai putin rele, vin de la diavol, care lucreaza asupra noastra prin intermediul naturii noastre animale.
Dar trufia nu vine defel din natura noastra animala, ci vine direct din iad. Este un viciu pur spiritual si ca urmare mult mai subtil si ucigator. Din acest motiv, mandria poate fi deseori folosita pentru a combate viciile mai simple. De fapt, invatatorul face de multe ori apel la mandria unui baiat, sau la respectul de sine, cum ii spune el, pentru a-l face sa se poarte cum trebuie; multi oameni au reusit sa-si invinga lasitatea, tafna sau desfraul, convingandu-se ca acestea sunt sub demnitatea lor - adica, folosindu-si mandria.
CITESTE MAI DEPARTE :
http://www.crestinortodox.ro/editori...are-70326.html

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia.

Referitor la teoriile atribuirii (atribuim o explicatie sau alta unui fenomen, unei intamplari etc.), exista in literatura de specialitate a analizei tranzactionale un caz celebru pe care gasesc folositor sa il evoc aici. (Cu scuzele de rigoare ca prin aceasta prelungesc, cu un ultim gest sper eu, lungul periplu offtopic al ultimelor zile. Si rog cu aceasta ocazie sa revenim, pe cat este posibil, la frumosul si folositorul topic deschis de Pelerin cu ceva vreme in urma.)
Intr-unul din articolele sale, analistul tranzactional Eric Berne prezinta povestea (scenariul de viata si decizia) unei tinere care solicita terapie psihologica pentru urmatoarea situatie: desi dotata intelectual si cu studii avansate in plan academic, tanara si frumoasa femeie isi petrecea timpul liber prin baruri, imbatindu-se crita si ademenind barbati necunoscuti - "ca sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale".
Din pacate, nu numai alcoolismul, timpul si energia si banii cheltuiti etc. etc. erau problema ei ci, pe langa aceste neajunsuri serioase, tanara solicita terapie pentru faptul ca nu reusea sub nici o forma sa infiripeze o relatie stabila cu un barbat. Nu reusea sa iubeasca si sa se lase iubita cu adevarat. Ea practica un joc dubios si complex in care i se parea ca obtine satisfactie (morbida, desigur) umilindu-i pe barbatii care o placeau si/sau o doreau. Desi era atrasa de unii barbati, pe care i-ar fi dorit eventual ca sot si tata al copiilor lor, tanara facea ce facea si sfarsea inevitabil in postura femeii frumoase care te-a sedus si ti-a tras clapa...
Incepuse sa se gandeasca la casatorie, tot mai insistent, insa realiza tot mai clar ca mariajul devine o problema care o depaseste, parind imposibil de solutionat.
Ce era de facut?

(Fac o paranteza acum si afirm ca, dupa opinia mea, in aceasta poveste de viata gasim un bun prilej pentru a vedea o alternativa explicativa si curativa la demersul terapeutic duhovnicesc. Nu pentru a minimaliza in vreun fel terapia duhovniceasca, pe care o consider fara egal, si nici pentru a pune semnul de echivalenta intre mantuire si corelatele ei (credinta, practica unei vieti crestine, spovedanie, post si rugaciune etc.), pe de o parte, respectiv depasirea unei grave problematici psihologice abordabile prin psihoterapie, pe de alta parte. Spun doar ca acest caz ilustreaza bine alternativa explicatiilor si interventiilor cu mult folos sufletesc, care se pot conjuga la momentul potrivit cu indreptarea deplina a vietii prin terapie duhovniceasca in Sfanta Biserica.)

Deocamdata tanara femeie solicita ajutor terapeutic iar analiza, diagnoza si terapia sufleteasca nu se fac prin raportare la mandrie, aroganta, trufie si orice altceva de acest fel, ci prin apelul la o serie de fapte, de intamplari si de ecouri sufletesti: rana, durerea insuportabila, teroarea, precum si solutia de salvare in extremis a unui copil torturat de parintii sai, in speta de tata.
Cu finetea, blandetea si priceperea terapeutului de mare clasa (in fond un om care se pricepe sa si practice ajutorul sufletesc, nu doar sa il declare), Eric Berne (parintele analizei tranzactionale) reuseste in colaborare cu tanara femeie sa dea la o parte valul sau zidurile succesive ale autoapararii pe care le ridicase fetita abuzata si traumatizata.

Astfel, cei doi parteneri ai vindecarii afla/redescopera ca in copilarie fetita asistase de nenumarate ori la intoarcerea tatalui sau acasa, beat crita fiind, care le batea salbatic pe mama si pe fetita apoi o siluia pe mama in fel si chip sub ochii copilei sau in camera invecinata.
Supusa acestui tratament oribil, cosmaresc, fetita de atunci, indurerata peste masura de supliciul indurat de mama ei, hotaraste cu mintea ei de copila ca, atunci cand va deveni femeie, sa se razbune pe tatal ei prin intermediul altor barbati (deveniti un fel de substitut al tatalui). De ce o astfel de "solutie"? Din numeroase motive care tin de puterile limitate ale sufletului unui copil terorizat, dar si pentru ca fetita intelesese ca ceea ce era de fapt rau si chinuitor in viata lor de familie era faptul ca tata era barbat. Adica, in mintea copilei torturate (UNDE GASIM AICI MANDRIA SI CELELALTE?), asa cum vazuse ea in mod practic, barbat e cel care batjocoreste si chinuieste pe copii si pe mame.
Din acest motiv (evident bine pitit in inconstientul chinuit al copilei, intrucat mentinerea in constiinta a episoadelor traumatizante face imposibila supravietuirea) al unei reparatii simbolice a chinului mamei sale si al sau personal, peste ani tanara femeie adopta un comportament adecvat care sa o ajute sa isi atinga tinta: ii batjocoreste pe barbatii intalniti, pedepsindu-i in fel si chip, cu toate consecintele inevitabile (unii dintre ei nu reactionau prea frumos la un astfel de tratament dezamagitor, de genul tras pe sfoara sau inselarea asteptarilor/promisiunilor).
Irationalitatea "solutiei"copilei este evidenta pentru noi acum, insa pentru copilul acela aflat in respectiva situatie de viata, orice altceva nu a parut a fi eficient in planul adaptarii si supravietuirii. In astfel de situatii, consider ca morala, etica si virtutile nu mai sunt operante: cand voim astfel de lucruri minunate trebuie sa avem grija MAI INTAI ca omul de la care le cerem sa nu cumva sa fie un (fost) copil torturat in chip bestial de proprii parinti. Sau un om pe care il terorizam noi insine, fie si din intentii nobile.

Asadar in acest caz atribuirea cauzelor si mecanismelor care au generat comportamentul distructiv si autodistructiv al femeii nu a vizat nici mandria nici suratele ei, ci s-a limitat la "simpla" lume a functionarii afective si volitionale a unui copil traumatizat.
Rezultatul unei astfel de abordari a fost cu totul remarcabil, tanara reusind sa isi depaseasca, treptat, decizia infantila care o insotise ani la rand si descoperind alternative mai mature de a face fata vietii.
Despre relatia ei cu Biserica nu cunosc amanunte.

Am dorit doar sa arat, prin intermediul unei povesti celebre in domeniul analizei tranzactionale, ca noi crestinii putem avea in vedere o bogatie mai mare de alternative interpretative si explicative, care sa ne ajute sa facem loc in viata noastra concreta virtutilor pe care le pretuim si le dorim atat de mult: dragostea, intelepciunea, discernamantul, smerenia...

Iar acum, tot ce imi doresc eu unul, ar fi sa reusim sa ne intoarcem la topicul atat de generos initiat de Pelerinul nostru drag. Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe fiecare in parte si pe toti impreuna! AMIN+

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Intamplator sau nu , mi-a cazut in mana o scriere a Sfantului Ierarh Grigorie Teologul , un text deosebit la Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos , pe care n-am sa-l reproduc , ci am sa extrag cateva idei , cuvinte , indemnuri ale acestui Sfant Ierarh la Venirea lui Dumnezeu la oameni , precum el inasusi o numeste atat de sugestiv : " venirea Lui , ca pe noi sa ne duca la Dumnezeu , au mai bine spus , sa ne readuca la Sine " , lepadand omul vechi in cel nou . Sunt sigur ca si acest cuvant al Sfantului Ierarh Grigorie Teologul , va fi adus in atentie cititorului pe thredurile dedicate Sarbatorii Nasterii Domnului .
Ma gandesc la perioada ce-o sa urmeze , cand industria de profil va profita din plin si va denatura aceasta sarbatoare in reclame , in zgomot si imagini din import . S-a Mai vorbit pe la Generalitati si nu numai , despre "pacatul" impodobirii brazilor , despre cantari straine noua , despre denaturarea voita a Sarbatorii Nasterii Domnului , si nu vreau aici sa zabovesc asupra acestor aspecte , dar reamintesc ca Sfantul Grigorie Teologul ne indeamna in scrierea la care am facut referire la inceput : " Sa nu impodobim cu cununi stalpii portilor , sa nu intindem jocuri , sa nu impodobim drumurile , sa nu desfatam ochii , nici auzul cu cantece , nici sa ne ametim de mirosurile cele femeiesti , nici sa ne desfranam gustul nostru . .. ." , in fine sa fim cu luare aminte la aceste cai usuoare , care duc la intrarea in pacat .
Frumos ne arata in scrierea lui , si ne indeamna cu tot sufletul sa primim impreuna cu el ( Sfantul Grigorie )" purtarea in pantece si nasterea Lui " , sa saltam de bucurie , daca nu" precum Ioan Botezatorul in pantece " , macar precum David cand " a asezat chivotul Legii la locul lui " .
Ne indeamna sa cinstim precum se cuvine micul Betleem , " caci el te duce pe tine omule , iarasi in rai ". Ne indeamna sa ne inchinam si " ieslei sfinte " , precum frumos o numeste, " prin care , nefind tu condus de ratiunea ta , ai fost hranit acum de Cuvantul ( de Logos ).
In viitoarele postari voi insista pe acest cuvant al Sfantului Ierarh Grigorie Teologul la Nasterea Mantuitorului Hristos , caci cuvantul sau este cu adevarat de folos noua mai ales in aceasta perioada , si constituie un adevarat balsam pentru suflet.
Post binecuvantat !

"să cinsteşti precum se cuvine şi micul Betleem, căci el te duce pe tine, omule, iarăşi în rai; să te închini şi ieslei sfinte prin care, nefiind tu condus de raţiunea ta, ai fost hrănit acum de Cuvântul (de Logos). Cunoaşte-L acum şi tu pe Domnul, precum asinul cunoaşte pe stăpânul său, după cum zice Isaia proorocul (Isaia 1, 3). Şi fie că eşti dintre cei curaţi, care-I cinstesc Legea şi se apleacă cu luare-aminte asupra cuvântului şi sunt gata să se aducă jertfă, sau faci parte din aceia care erau odinioară necuraţi şi opriţi a mânca din cele ce erau jertfite şi făceau parte din cele ce erau ale neamurilor păgâne, aleargă şi tu astăzi cu steaua şi adu şi tu daruri Stăpânului a toate, împreună cu magii: aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu, şi smirnă, ca Unuia Care pentru tine va muri. Preamăreşte şi tu, împreună cu păstorii, laudă să aduci şi tu, împreună cu îngerii, şi saltă de bucurie împreună cu arhanghelii. Să fie o împreună-prăznuire a celor cereşti şi a celor pământeşti, căci astăzi cele din ceruri împreună cu noi se bucură şi prăznuiesc, iubitoare de oameni şi de Dumnezeu fiind acestea, după cum şi David zice (Ps. 23, 7-9), urcând împreună cu Hristos spre pătimirea Sa, şi întâmpinându-L, şi îndemnându-se între ele, ca să se deschidă porţile pentru a intra prin ele Hristos ca Biruitor al morţii şi Împărat al slavei.
Un singur lucru să urăşti din cele ce sunt relatate despre naşterea lui Hristos, şi anume omorârea pruncilor (Matei 2, 16) de către Irod, sau, mai bine spus, cinsteşte şi această jertfă ca una care se aduce lui Hristos, mai înainte de Jertfa cea nouă a Lui Însuşi pentru noi.
Iar dacă acum va fugi în Egipt, să fii şi tu împreună-înstrăinat cu El; căci dacă El este urmărit acolo, să fii şi tu împreună cu El prigonit; iar dacă în Egipt zăboveşte, cheamă-L pe El de acolo închinându-I-te; treci împreună cu El prin toate vârstele creşterii Lui, ca un ucenic credincios lui Hristos. Curăţeşte-te şi taie-te împrejur duhovniceşte, dă la o parte şi leapădă vălul pe care îl ai asupra ta de la zidire; învaţă şi tu apoi în templu, alungă şi tu, precum a făcut-o El, pe cei ce negustoresc casa lui Dumnezeu, lasă-i să te lovească cu pietre, dacă va trebui să treci şi prin aceasta; dar tu vei scăpa, o ştiu asta prea bine, şi vei trece printre ei aşa cum a trecut Dumnezeu. Şi aceasta deoarece Cuvântul (Logosul) nu Se lasă lovit cu pietre. Şi chiar dacă vei fi dus în faţa lui Irod, să nu-i dai nici răspuns, căci va fi respectată mai mult tăcerea ta decât multa vorbire a celorlalţi. Iar dacă te vor lovi cu biciul, să ceri să împlinească şi celelalte ale pedepsei. Să ai grijă să guşti şi tu fiere cu oţet; caută şi tu scuipări, lovituri şi pălmuiri, chiar cunună de spini, după asprimea vieţii celei cuvioase; îmbracă-te şi tu în hlamidă mohorâtă, primeşte băţul de trestie în dreapta şi bătaia de joc a celor care vor râde de tine şi vor nesocoti adevărul. Apoi, împreună răstigneşte-te cu El, fii gata să mori şi să te îngropi şi tu împreună cu El, pentru ca împreună cu El să înviezi şi tu, ca apoi împreună cu El să fii slăvit şi să împărăţeşti şi tu cu El. Şi aşa, văzându-L pe El, atât cât ne e cu putinţă a-L vedea, să-L cinstim pe Cel în Treime închinat şi slăvit, şi Care, fie să ni Se arate şi nouă, celor ţinuţi încă de legăturile acestui trup, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava în veci. Amin!"

[cristiboss56]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Inima este, deci, dupa cum ne spune si Cuviosul Isaia Pusnicul, in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. De noi depinde catre care dintre acestea o indreptam: catre o viata conforma ei si voii lui Dumnezeu sau catre o existenta esuata, decazuta, implinind voia duhului celui rau si strain.Parintii filocalici insista in mod deosebit asupra necesitatii curatirii inimii, pentru desavarsirea umana. De aceea, sintagme pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum "inima curata" sau "inima desavarsita", revin frecvent in scrisul lor. Diadoh vorbeste despre "simtirea mintii " si "simtirea inimii", la care ajunge cel curatit de patimi.

Daca inima necuratita este "laborator de ganduri rele", inima curata sau curatita este libera de orice gand lumesc si, nefiind legata cu nimic de cele de jos, petrece in contemplarea celor inalte, in al treilea cer si e rapita in rai, facandu-se martorul bunurilor vesnice. Inima curata si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si fara forma"; ea primeste in sine "abis inalt de intelesuri dumnezeiesti de la Cel nesfarsit". Ea insasi, fiind golita in mod desavarsit de inchipuiri, "naste intelesuri dumnezeiesti si tainice".

Este în firea mintii mânia împotriva patimilor. Caci daca nu se mânie omul împotriva tuturor celor semanate de vrajmasul într-însul, nu va vedea nici curatie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrajmasii sai zicând: „Necinstitilor si defaimatilor, lipsiti de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele!” Iar cel ce vrea sa ajunga la mânia cea fireasca taie toate voile sale, pâna când întareste în sine voia cea dupa fire a mintii.(Isaia Pustnicul)3
ˇ Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrajmasilor si o vei vedea ca fuge de la tine slabita, sa nu ti se bucure inima. Caci rautatea duhurilor este în urma lor. Ei pregatesc un razboi si mai rau decât cel dintâi si aduna forte înapoia cetatii, poruncindu-le sa nu se miste din loc. Daca te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slabiciune. Dar daca te vei înalta întru inima ta, pe motiv ca i-ai izgonit si vei parasi cetatea, se vor ridica unii de la spate, altii din fata si bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fara scapare. Cetatea este rugaciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastra este mânia. (Isaia Pustnicul)27
ˇ Sa stam deci, fratilor, întru frica lui Dumnezeu, pazind si supraveghind lucrarea virtutilor. Sa nu dam pricina de sminteala cunostintei noastre, ci sa luam aminte la noi însine întru frica lui Dumnezeu, pâna când se va dezrobi si ea dimpreuna cu noi, ca sa se faca între noi ei ea unire deplina. Ea va fi atunci paznica noastra, aratându-ne fiecare lucru de care trebuie sa ne ferim. Daca însa nu o vom asculta, se va departa de la noi si ne va parasi si vom cadea în mâinile vrajmasilor, care nu vor mai avea mila de noi. Caci iata cum ne-a învatat Stapânul nostru, zicând: „Împaca-te cu pârâsul tau, pâna esti înca pe cale cu el”… si cele urmatoare. Pârâsul este constiinta, fiindca se împotriveste omului ce vrea sa faca voia trupului, iar daca acesta nu vrea sa o asculte îl da pe mâna vrajmasilor sai. (Isaia Pustnicul)33
ˇ Când vede Dumnezeu ca mintea I s-a supus Lui din toata puterea si nu are alt ajutor fara numai pe El singur, o întareste zicând: „Nu te teme, fiul meu Iacob, prea micule la numar Israel”; si iarasi: „Nu te teme ca te-am rascumparat; te-am numit cu numele Meu si al Meu esti tu. De va fi sa treci prin apa, cu tine voi fi si puhoaiele nu te vor înghiti. Iar de va fi sa treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacara nu te va mistui. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfântul lui Israel, cel ce te mântuieste”. De va auzi mintea aceasta încurajare, va îndrazni împotriva vrajmasului, zicând: „Cine vrea sa bata razboi cu mine? Sa vie de fata! Cine este protivnicul meu? Sa se apropie de mine! Iata, Domnul este ajutorul meu, cine ma va asupri? Voi toti ca o haina va veti învechi si veti fi mâncati de molii”.(Isaia Pustnicul)28
ˇ Dracii se învaluie si se acopera pentru o vreme în viclesugul lor, ca doar îsi va lasa omul sloboda inima, socotind ca s-a izbavit de lupta. Iar daca se întâmpla aceasta, sar dintr-o data asupra bietului suflet si îl rapesc ca pe o vrabie. Si daca se afla mai puternici decât bietul suflet, îl pravalesc fara mila în pacate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat sa fie iertat. Sa stam deci cu frica lui Dumnezeu si sa strajuim inima, desavârsind lucrarea noastra. Caci pazind virtutile, împiedicam rautatea vrajmasilor. Iisus Hristos, învatatorul nostru, stiind vrajmasa lor neîndurare si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit sa pazim inima cu strictete, zicând: „Fiti gata în tot ceasul, ca nu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind sa va gaseasca dormind”; si iarasi: „Vedeti sa nu se îngreuieze inima voastra întru desfrânare, betie si griji lumesti si sa vie peste voi fara de veste ceasul acela”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si daca se va întovarasi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te prada de ea. Caci cel ce se deprinde sa deosebeasca precis gândurile recunoaste pe cele ce vor sa intre si sa-l spurce, fiindca acestea tulbura mintea ca sa se faca mândra si trândava. Dar cei ce cunosc rautatea lor ramân netulburati, rugându-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27
ˇ Rogu-te, câta vreme esti în trup, sa nu lasi sloboda inima ta. Caci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roada ce se arata în tarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindca nu stie ce i se poate întâmpla, tot asa nu poate omul da drumul inimii sale „câta vreme are suflare în narile sale”. Si precum omul nu stie ce patima îl va întâmpina pâna la cea din urma suflare, tot asa nu poate slobozi inima sa pâna are rasuflare; ci trebuie sa strige totdeauna catre Dumnezeu, dupa ajutorul si mila Lui. (Isaia Pustnicul)28
ˇ Cerceteaza-te, frate, în fiecare zi, ca sa-ti cunosti inima si sa vezi ce patimi se afla în ea înaintea lui Dumnezeu; si leapada-le din inima ta, ca sa nu vie osânda rea asupra ta. (Isaia Pustnicul)28
ˇ Împrejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer cârmaci. Caci suntem supusi la atacul gândurilor, atât ale virtutii, cât si ale pacatului. Iar stapân peste patimi se zice ca este gândul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce râvnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu întelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam când sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram când suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mândria, mintea, din care se iveste lacomia pântecelui. Caci datori suntem sa curatim gândurile, precum si orice înaltare ce ar creste împotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10
ˇ Cea dintâi virtute este nepurtarea de grija, adica moartea fata de orice om si de orice lucru. Din aceasta se naste dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naste mânia cea dupa fire, care se împotriveste oricarui atac încercat de vrajmasul. Atunci gaseste salas în om frica lui Dumnezeu, iar prin frica se face aratata dragostea. (Isaia Pustnicul)22
ˇ Trebuie sa alungam din inima momeala gândului, prin împotrivire cucernica în vremea rugaciunii, ca sa nu ne aflam cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Caci nu primeste Dumnezeu rugaciune tulbure dispretuitoare de la cel ce se îndeletniceste cu linistea. Scriptura ne îndeamna pretutindeni sa pazim simturile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu si dupa legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înteleg toate miscarile sufletului, dar mai ales mânia si pofta, caci acestea sunt supuse puterii ratiunii), am savârsit virtutea si am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu si voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului si a pacatului. Spre ce lucrare nazuim prin urmare? Spre meditatia cea ascunsa. (Isaia Pustnicul)23
ˇ De se va semana vreun gând urât în inima ta, sezând în chilia ta priveste si împotriveste-te pacatului, ca nu cumva sa te biruie. Sârguieste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu, gândind ca îti poarta de grija si ca cele ce le graiesti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tau: Daca te temi ca pacatosii, cari-s ca si tine, sa nu vada pacatele tale, cu cât mai mult trebuie sa te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfatuirea aceasta cu tine însuti vine în sufletul tau frica lui Dumnezeu. Si daca ramâi în ea, ramâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nadajduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clati în veac cel ce locuieste în Ierusalim”. Si la tot lucrul pe care-l faci, sa ai pe Dumnezeu înainte si sa cugeti ca vede orice gând al tau, si nu vei pacatui niciodata. (Isaia Pustnicul)

[cristiboss56]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

CAPITOLUL V (IV)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoar*cerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.

Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.

Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.

Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigore Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita."(Georgios Mantzaridis)

Conceptul crestin de indumnezeire a parcurs o dezvoltare lunga inainte de Sfantul Maxim si pozitia sa ar trebui inteleasa pe fondul acesta. Pentru scopul urmarit de noi, nu este necesara o prezentare mai elaborata a acestei istorii. Curentul general este coerent, iar ideea de indumnezeire la Sfintii Parinti greci a fost tratata destul de bine intr-un numar de monografii.

Conceptul de indumnezeire in traditia crestina de dinaintea Sfantului Maxim

Parintii greci timpurii, ca Sfantul Irineu, Sfantul Clement al Alexandriei si Origen, au avut cu siguranta un concept de indumnezeire legat in special de ideea chipului lui Dumnezeu in om si a infierii omului in Hristos, dar o teologie a indumnezeirii nu a fost dezvoltata decat incepand de la Sfantul Atanasie. Se poate spune ca aceasta teologie a avut ca punct de plecare binecunoscutul dicton: "Logosul S-a facut om pentru ca noi sa ne facem dumnezei..."

Aceasta afirmatie - pe care ar trebui sa o remarcam, pentru ca ea cuprinde aspectul reciprocitatii in Hristos, aflat la radacina formulei tantum-quantum, de exemplu, asa cum o gasim la Sfantul Maxim - a fost elaborata in doua idei integrate, ambele bazate pe intruparea lui Hristos: 1) comunicarea cunostintei despre Dumnezeu prin revelatia lui Hristos si 2) patimirea lui Hristos pentru a obtine nemurirea pentru oameni. Adoptarea oamenilor in filiatia divina se identifica mai departe cu indumnezeirea la Sfantul Atanasie, dupa cum a fost si in traditia anterioara, desi, in acelasi timp, se specifica faptul ca acest fel de asimilare in Dumnezeu nu trebuie inteles ca identificare. Filiatia divina este chiar scopul intruparii. Desigur ca exista in final un accent puternic pe Botez si pe Sfantul Duh, ca agent ultim al indumnezeirii.

Parintii capadocieni, in general, il urmeaza pe Sfantul Atanasie. Atat Sfantul Vasile cel Mare, cat si Sfantul Grigorie de Nazianz ofera o descriere explicita a ideii de indumnezeire, cu toate ca atitudinea lor este restrictiva pentru a evita posibilele interpretari gresite. Unele perspective noi au fost adaugate de Sfantul Grigorie de Nyssa, care a fost totusi destul de retinut. El a pus un accent puternic pe distanta care exista intre Dumnezeu si om si, de asemenea, pe diferenta dintre caracterul imuabil al lui Dumnezeu si caracterul pururea miscator al omului. Acceptand liber acest caracter miscator Hristos a eliberat omul din robia mortii - aspect important al indumnezeirii, de la bun inceput. El adauga la importanta Botezului, primit prin credinta, o intelegere a Sfintei Euharistii ca unificare a trupului indumnezeit al lui Hristos cu al nostru. Asadar, indumnezeirea este inteleasa explicit pe baza unirii Logosului cu omul intreg, unire prin care natura umana se indumnezeieste in El.

INDUMNEZEIREA - Scopul vietii umane !

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (II)

,,Spre a ajuta intentiei noastre smerite de a-i citi pe Sfintii Parinti, trebuie sa incepem cu cartile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din Gaza a scris odata marelui batran vazator in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul incepatorului ortodox neexperimentat de astazi: „Am carti ale dogmelor si pe cand le citesc, simt ca mintea mi se duce dinspre gandurile patimase catre contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfantul batran i-a raspuns: „N-as vrea sa te ocupi de carti precum acelea, din pricina ca iti inalta mintea; ci este mai bine a cerceta cuvintele Batranilor care iti smeresc mintea, coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cartile dogmatice, ci ti-am dat o povata; caci mancarurile sunt osebite” (Intrebari si raspunsuri, nr. 544).

Sf. Varsanufie indica in alt Raspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfintii Parinti mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de mantuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Batranii, de ex. sa citeasca cartile Patristice] doar pentru dobandirea cunoasterii, caci cunostinta semeteste (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum trebuie cineva sa isi traiasca viata, adica, cum sa se mantuiasca; caci aceasta este trebuincios, si calauzitor spre mantuire”. Prin urmare, nu este potrivit cuiva sa citeasca Sfintii Parinti doar din curiozitate sau ca un exercitiu academic, fara o intentie efectiva de a practica ceea ce invata ei, potrivit propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinta sa ai multa informatie abstracta despre Sfintii Parinti, fara a avea nici o cunoastere duhovniceasca. Despre unii ca acestia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Dupa cum cineva, imbracat fiind saracacios, se viseaza bogat, dar sculandu-se din somn, iarasi se vede sarac si gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvantul duhovnicesc; ei par ca vorbesc in cunostiinta de cauza, desi nu-i asa. Fara sa fi gustat din obiectul cuvintelor lor, raman cu mintea la o oarecare inchipuire.”

O incercare, pentru a afla daca citirea de catre noi a Sfintilor Parinti este academica sau adevarata, este indicata de catre Sf. Varsanufie in raspunsul sau catre un incepator care a descoperit ca a ajuns semet si mandru, atunci cand vorbea despre Sfintii Parinti (Raspunsul nr. 697): „Cand vorbesti despre viata Sfintilor Parinti si despre raspunsurile lor, trebuie sa te osandesti, spunand: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine.

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)

Bogat si minunat cuvantul acesta.
Iar eu as vrea sa impartasesc cateva ganduri iscate de lectura acestor randuri oferite de Pelerin (pe unde o mai peregrina?...). Daca se regaseste cineva, m-ar ajuta si m-ar bucura sa adage si alte impresii ori comentarii.
1) Mai intai pe marginea povetei date incepatorului de Sfantul Varsanufie.
Imi amintesc ce mi s-a intamplat cand am inceput sa citesc serios (adica din adinca nevoie) Scriptura, oarecum in aceeasi perioada cu lectura Filocaliei - Sf. Isaac Sirul. Anume, un lucru curios: in loc sa ma simt atras, precum ucenicul Sfantului Varsanufie, de contemplarea inalta a dogmelor, imi parea dimpotriva ca gasesc in textul sfant nimic altceva decat raspunsul concret la anii de framantari neincetate pe care le purtasem in mine. Cu adevarat simteam ca am ajuns, in sfarsit, la liman, la dezlegare, la pace...
Nesfarsitele descrieri explicative ale mecanismelor sufletesti oferite de Sfantul Isaac, imi pareau pur si simplu o dezlegare si o ordonare a unui morman de impresii/ganduri/trairi/ipoteze traite peste ani, care mocneau viu si dureros in mine dar carora nu le puteam oferi o anumita coerenta, ordine, sens. Cuvantul sfantului a actionat asupra mintii mele precum magnetul asupra piliturii de fier: totul a fost ordonat frumos si a capatat sens, incepind cu primele pagini. Am fost atat de fericit! Evrika!!!
2) Dar era pe de o parte o iluzie, pe undeva, cumva, si in orice caz o etapa trecatoare. Treptat am sesizat ca organizarea/ordonarea mea era in principal intelectuala, folositoare ce-i drept pentru combaterea marii dezordini a santierului meu de lucru subiectiv, insa nimic mai mult. Viata practica ramanea aceeasi, constind in insiruirea aproape mecanica a acelorasi deprinderi si obisnuinte pacatoase. Am realizat ca lectura trebuia musai dublata si de alte demersuri... Cred ca ma aflam in ipostaza descrisa mai sus de Sfantul Macarie. Delicat moment...
3) Astfel am pasit (am fost purtat precum slabanogul pe targa) in comuniunea euharistica. Slava lui Dumnezeu! Am experimentat, treptat, prin Mila Domnului, cele ale Bisericii: Sfintele Taine, slujbele, canonul, etc. Treptat, reintorcindu-ma la textele filocalice si la Scriptura, am simtit ca ele capatau acum un alt inteles, ca devenisera vii, ca ma contineau ele (iar nu eu pe ele, cum se intampla cand le intelegeam doar intelectual). Intr-un fel ma simteam, sa imi fie iertata marturisirea, cumva cosubstantial cu ele... Poate nu ma exprim bine, insa simteam ca devenisem, pe ici-pe colo, una... Ca textul nu era doar text, ci pur si simplu o lume din care faceam parte organica. Nu lecturam, ci deveneam prezent. A mai trait cineva simtamantul acesta?...:) Banuiesc ca da, desigur...
Am sesizat apoi ca oamenii pe care eu ii cunosteam si ii considerasem mereu ca fiind de-ai bisericii ma priveau cu suspiciune cand incercam sa aduc vorba despre aceste simtaminte noi... Dupa o vreme am inceput sa banuiesc un lucru pe care il cred, din pacate, si astazi: inca mai consider ca omul ramane, pe alocuri sau cam peste tot, la coaja tare a lecturii, din varii motive, nefiind una cu textul macar pe alocuri. In acest caz, precum inca mi se intampla si mie adeseori, lectura devine livresca, artificiala, exterioara. Ea nu atinge miezul sufletului, nu preface inima si apucaturile. Cel mult, omul devine bigot.
As zice (precum fratele Zaharia mai demult, in felul sau specific - iar eu voi reformula aceeasi idee insa in felul meu) ca la intalnirea cu textul duhovnicesc (implicit cu toate cele care alcatuiesc viata de credinta in Biserica), omul are doua cai principale din care alege: fie omul transforma textul (si toate ale Bisericii), asimileaza mesajul la ordinea lumii sale launtrice, subiective, reducindu/l la cele familiare, mutilindu/l si schimonosindu/l in propria camara sufleteasca, facindu-l intr-un final sa para de-al sau, ca si cum nu ar fi fost nimic diferit de ceea ce persoana detinea deja; fie omul se lasa transformat de mesaj, se lasa acomodat, remodelat, precum o plastilina moale, de "mana" mesajului. Dar pentru aceasta din urma varianta, va trebui sa suporte uneori durerea modelarii, care nu e alta decat lepadarea de dragostea egofilica fata de propriile convingeri, simtaminte, deprinderi, tendinte ale omului vechi dinlauntrul persoanei proprii. Iar alta cale de crestere sau dezvoltare duhovniceasca, in afara de aceasta mai aspra, a acomodarii, nu cred ca este posibila.

Cat priveste bucuria care insoteste lectura cartilor duhovnicesti, ea se asaza pur si simplu, sub puterea cuvantului sfantului, in fiinta mea si ramane ca o stare de spirit, ca un nor fin, ca o campie pe care rodesc, nu stiu cum, ici si colo, uneori cateva fire verzi si proaspete de iarba... Iar uneori, ca prin minune, si cate un ghiocel. Pentru care multumesc lui Dumnezeu!

[cezar_ioan]

Permiteti-mi sa exprim o dilema: lauda de sine sau marturisire spre slava lui Dumnezeu?
Alegerea si expunerea selectiilor din cartile duhovnicesti in leaganul discutiilor dintre frati, poate fi un lucru foarte bun, macar pana la o vreme.
Uneori vin firesc si ecouri din partea cititorului, care este miscat de un cuvant sau altul si resimte dorinta de a rosti la randul sau o opinie personala, de a povesti sau de a intreba etc.
Dar cand ecoul unui text duhovnicesc este exprimat de o persoana pe forum, am sesizat ca uneori fratii ii reproseaza marturisitorului ca se umfla in pene, ca se lauda, ca cerseste stima s.a.m.d.
Multi s-au retras in carapace din pricina asta, pana au devenit purici sau umbre ale trecutului forumistic. Threadul risca uneori sa devina un perete gol pe care se lipesc afise frumos colorate la care nu ne ramane decat sa admiram designul. Bun si asta, dar ucenicia trece prin dialog, mai mereu.
Avem, din cate stiu, chiar porunca bisericeasca sa nu tinem ascuns un lucru frumos pe care l-am trait, prin mila Domnului. Cautarea Adevarului, pe de alta parte, trece si prin riscul marturisirii propriilor ganduri. Inchipuirea de sine creste mai ales pe terenul prielnic al ascunzisului launtric. Si dimpotriva, se trezeste retezata atunci cand este scoasa la lumina, ca orice alta inselaciune, dealtfel.
Nici ucenicii n-au tacut, nici leprosii miluiti de Domnul si nici orbii. Cu totii L-au marturisit pe Hristos. Intrucat cel care iubeste, simte mare bucurie sa pomeneasca numele celui iubit si, uneori, sa impartaseasca din facerea de bine.
M-as bucura ca impartasirile mele sa fie considerate ca preocupare serioasa si sincera pentru aprofundarea textelor oferite de Pelerin, mai nou de CristiBoss s.a.m.d.
Daca ies uneori din peisaj, ori pur si simplu nimeresc ca nuca-n perete, va rog sa imi atrageti atentia. Va sunt de pe acum recunoscator.
Raman fidel convingerii ca materialul care s-a adunat deja aici, in cantitate mare si de o calitate exceptionala, merita dezbatut intr-un fel sau altul, pentru a nu ramane la suprafata lucioasa a impresiior de lectura.
In ce ma priveste, am oferit deocamdata o marturisire. Voi mai posta si cateva intrebari, dileme, solicitari de lamuriri suplimentare, toate spre clarificarea textelor postate si, prin aceasta, spre lauda Domnului.
Va multumesc pentru ingaduinta!