|
|
Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
#401
|
||||
|
||||
"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.
Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea. Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind… In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec… - "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul. - "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist. Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului… Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani. Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui! Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…" Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire. Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta… Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada. Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui. Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti? Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire. Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara? Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu. In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator… A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina! Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…" Arhim. Siluan Visan
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#402
|
||||
|
||||
Cu ajutorul Sfantului Mucenic Dimitrie,Mircea cel Bătrân, urca pe tron si plin de credinta dă ajutor românilor macedoneni să ridice o biserica Sf. Dimitrie. Tesalonicul cade sub turci in anul 1387,dar sfantul Dumitru nu.i lasa pe crestini la greu .Dupa ce a cucerit totul in cale(Serbia,Bulgaria) Ofensiva lui Baiazid continua cu dorinta de a cucerii Tara Romaneasca, urmeaza Bătălia de la Rovine din 1395 .Aici sfantul Dimitrie face o mare minune si Oastea otomană nu reușește să cucerească Țara Românească, fiind învinsă de Mircea cel Bătrân. Atunci un conducător musulman, auzind de minunile Mucenicului Dimitrie, s-a convertit la creștinism și s-a făcut ucenic al lui Hristos, mai ales când a văzut cum un suferind de oftică și năduf, cu numele de Mavrichie, s-a vindecat, atingându-se de racla cu moastele sfantului.
Însuși Episcopul Tesalonicului a fost scăpat în chip minunat din mâinile osmanlâilor, la intervenția nevăzută a Sfântului. Se istorisește și un moment interesant, când Marele Mucenic ceartă pe un slujitor al bisericii, Onisifor, pentru faptele lui urâte – nu lăsa lumânările să ardă în întregime și nu rostea numele tuturor credincioșilor care dădeau pomelnice și cereau mijlocirea Sfântului.!!!. Se pot înșira alte multe și importante fapte, care, parte sunt moștenite din tradiție prin rugăciunea Acatistului, iar parte sunt consemnate de Sfântul Simion Metafrastul si alții. Moaștele Sfântului Dimitrie au fost readuse după opt sute de ani de la Roma la Salonic, în 1966, cu aprobarea papei Paul VI, unde se găsesc și astăzi, alături de Moaștele Sfântului Grigore Palama și Sf. Simion – noul teolog al Tesalonicului. “Pagini din viețile sfinților”, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamț, 2012
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#403
|
||||
|
||||
În volumul Convorbiri cu Mihai I al României de Mircea Ciobanu găsim un fragment în care Majestatea Sa vorbește despre trei minuni pe care le-a făcut Dumnezeu în viața Sa. Redăm mai jos fragmentul.
Nimic nu este întâmplător în viața unui om. Omul primește mesaje de pretutindeni, semne. Trebuie să înveți să le deslușești. Este ca la învățarea unei limbi. De cele mai multe ori mesajele acestea rămân fără răspuns, nu schimbă nimic în viața omului. De câteva ori, în tinerețe, mi-am dat seama de caracterul necesar al unor întâmplări – și am început să devin atent. Prima oară când am înțeles că tot ce se întâmplă omului seamănă cu o vorbire ascunsă a fost la Florența, când m-am operat de urgență. Eram în spital, asta am mai povestit, și într-o zi mi s-a adus în cameră un pachețel. Cineva mi-l trimisese din America, o fată sau un băiat de vârsta mea care auzise că sunt bolnav. În micul pachet era o sticluță cu apă sfințită. Așa scria pe bilet. Eu eram proaspăt cusut, dar din cauza bronșitei, de care încă nu mă vindecasem, tușeam și aveam niște dureri teribile din pricina efortului. Într-o noapte, obosit de dureri și de nesomn, am luat sticluța și am băut apa, în credința că apa este într-adevăr vindecătoare. Or, s-a întâmplat ceva extraordinar. La o jumătate de oră după aceea, poate mai puțin, poate mai mult, nu-mi aduc bine aminte, mi-au dispărut durerile cu totul. Când s-a întâmplat asta, faptul nu m-a izbit. Mi se părea firesc să nu mă doară nimic. Dar după aceea mi-am adus aminte de durerile grozave dinainte și parcă nu-mi venea a crede. Altădată a fost la Sinaia. Eram după o convorbire foarte încordată cu tatăl meu – a fost ceva apăsător, abia am adormit și, când m-am trezit de dimineață, eram trist, cu o greutate mare pe suflet. În fața Foișorului, în spațiul unui vechi teren de tenis, fusese montată o biserică de lemn trimisă de Maramureș. Cum spuneam, în dimineața aceea mă simțeam trist, dezamăgit, moralmente eram complet la pământ – și mi-am spus că înainte de-a pleca la București, căci urma să plec în câteva ore, să intru în biserică. Mi-aduc aminte că am deschis ușa cu o cheie foarte mare și am intrat acolo. Am stat vreo zece minute așa, liniștit, și în momentul când am ieșit din biserică și am încuiat ușa, chir în momentul acela, mi s-a luat greutatea de pe suflet. Tot răul care simțisem că mă apasă în jos s-a risipit, eram alt om, altul chiar și decât cel care fusesem cu o zi în urmă, înainte de răul ce mi-l provocase discuția cu tatăl meu. Șaptesprezece ani [aveam]. Era prin 1937.... Și celălalt semn că Dumnezeu vorbește omului în felurite chipuri, celălalt mare semn a fost că am scăpat cu viață din mâna comuniștilor. Asta n-a fost o lucrare a oamenilor. Este ceva greu de înțeles, mai presus de toate teoriile. Mulți vorbesc despre Dumnezeu ca despre ceva abstract. Eu mă refer la acel Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor. Notă: Bisericuța de lemn în care s-a rugat Majestatea Sa în 1937 se găsește acum în curtea mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol Anul acesta Regele Mihai ar fi implinit 97 de ani
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#404
|
||||
|
||||
Intr-una dintre chiliile ce se găsesc în împrejurimea Kareii în Muntele Sfânt (Kareia - „capitala” Muntelui Sfânt), ridicată în cinstea Adormirii Maicii Domnului, a sihăstrit la anul 982 un oarecare bătrân cu ucenicul lui.
Într-o sâmbătă seara, pe data de 10 iunie, a plecat bătrânul pentru privegherea bisericii „Începătorului”, punându-l pe ucenic să citească singur slujba. Noaptea, călugărul a auzit o bătaie în ușă. Deschide și vede un oarecare călugăr necunoscut. Vizitatorul a rămas în noaptea aceea la chilie, cântând împreună slujba utreniei. Înainte de oda a noua a cântărilor (cântarea a 9-a), călugărul chiliei a cântat până la cunoscutul imn al Sfântului Cosma Melodul „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii...”, pe când străinul a cântat până la „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru”. Cel dintâi a auzit și a zis cu uimire: - Haide să cântăm numai „Ceea ce ești mai cinstită...”, „Cuvine-se cu adevărat...” ne este necunoscut. Te rog, scrie-mi acest imn ca să-l cânt și eu pentru Născătoarea de Dumnezeu. - Adu-mi cerneală și hârtie și o să ți-l scriu. - Nici cerneală nu am, nici hârtie! - Adu-mi atunci o piatră! Călugărul a adus-o iar străinul a luat-o în mâinile sale și a scris pe ea cu degetul imnul închinat Maicii Domnului. Aceste cuvinte se scrijeliseră atât de adânc în placa cea tare, ca și când ar fi fost lut plămădit atunci. - De acum înainte așa să-l cântați și voi și toți ortodocșii, a zis străinul, făcându-se nevăzut. Era Îngerul Domnului, trimis din cer ca să aducă imnul oamenilor. Când s-a întors bătrânul de la priveghere și a auzit cele legate de imn, a slăvit pe Dumnezeu și a mulțumit Maicii Domnului pentru minunata ei arătare. După aceea a povestit în capitală întâmplarea, iar de acolo placa cu litere îngerești a fost trimisă la rândul ei, împreună cu povestirea scrisă, la patriarh. De atunci, imnul acesta arhanghelic se cântă în sfintele slujbe ortodoxe. Icoana Maicii Domnului în fața căreia s-a întâmplat minunea a fost dusă la biserica unde a avut loc întâmplarea. Chilia aceea, unde s-a auzit pentru prima dată imnul arhanghelic, s-a numit „Cuvine-se cu adevărat”, pe când împrejmuirea s-a numit „Paradis”. În concordanță cu sinaxarul din 11 iunie, îngerul care a învățat pe călugăr imnul era însuși Arhanghelul Gavriil. (Ion Andrei Țârlescu, Minuni ale Sfinților Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 172-173)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#405
|
||||
|
||||
MINUNI ALE SFANTULUI NECTARIE !
1.Întâmplându-se, într-un an, a fi mare se*cetă în Eghina, oamenii au venit la Sfântul Nectarie cu lacrimi, cerându-i să mijlo*cească, prin rugăciunile sale, ier*tarea po*porului și mi*lostivirea lui Dumnezeu. Sfântul n-a așteptat să fie chemat de două ori. Intrând împreună cu maicile în biserica închinată Sfântului Dionisie, a început a sluji Sfânta Liturghie, în timpul căreia s-a rugat neîncetat ca Domnul să aibă milă de insulă. Nici nu se terminase încă Sfânta Li*tur*ghie, când o ploaie îmbelșugată a început să se reverse din cer, spre folosul întregii făp*turi, spre slava lui Dumnezeu, Cel „minu*nat întru sfinții Săi“. 2.O călugăriță ce suferea de multă vreme de o boală gravă a vrut să-l vadă pe Sfân*tul Nec*tarie, pentru a-i cere să se roage pentru însă*nătoșirea ei. L-a găsit slujind Sfânta Liturghie. Privind în altar, l-a văzut pe Sfânt încon*jurat de o lumină dumnezeiască ce stră*lucea mai tare ca soarele. Înfricoșată de această priveliște, n-a mai îndrăznit să se apropie și a făcut câțiva pași înapoi. Sfântul însă s-a întors spre ea și i-a vorbit: - De ce nu te apropii? Vino! Călugărița a ascultat, s-a apropiat și s-a împărtășit, după care s-a tămăduit în*dată de boala de care suferea. 3.O fetiță de șapte ani din satul Ha*lasmeni, care de mult timp avea febră mare, a fost adusă de părinții ei la Sfântul Nectarie și a fost vindecată. O altă tânără care înnebunise din cauza unor far*mece, venind la Sfântul Nec*tarie și spo*ve*dindu-se, s-a vindecat, după ce Cuvi*osul i-a citit câteva rugăciuni pentru însă*nătoșire. O femeie care avea mari dureri de cap și care nu putea fi vindecată de doctori, venind la Sfântul Nectarie, a fost tămăduită. Altă dată, a venit la Sfântul Nectarie un om care de multă vreme era lunatic. După ce Sfântul Nectarie i-a citit rugă*ciunile de exor*cizare, bolnavul s-a vin*decat imediat și s-a în*tors acasă sănătos, slăvind pe Dumnezeu. Astfel, s-a dus pretudindeni vestea despre harul Sfântului Nectarie, făcător de minuni încă din timpul vieții sale pământești. 4.În anii vitregi ai primului război mondial, maicile de la mănăstirea din Eghina, înfri*co*șate de perspectivele sum*bre ce se întrezăreau în privința hranei zilnice, au vrut să pună deoparte, în ham*bare, cantități mai mari de grâu, ca să le ajungă pentru o mai lungă pe*rioadă de timp, mai bine zis, pentru cât pre*vedeau dânsele că avea să țină războiul. Sfântul, aflând de intenția lor, le-a chemat și le-a spus îndată, cu tărie: – Să nu faceți asta! Să nu adunați nici un fel de provizii! Iar dacă totuși stăruiți să adu*nați, să știți că nu vă veți putea hrăni din acel grâu; el va fi insuficient, iar voi veți flămânzi. Vă sfătuiesc să nu adunați defel grâu în plus și nici un fel de alte provizii! Maicile au ascultat sfatul părintelui lor, care voia să le învețe a-și lăsa întreaga viață în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu. Așadar, în hambar n-a rămas decât o can*titate mică de grâu, cea care făcea față, de obi*cei, cerințelor mănăstirii. Dar, minune, din acea cantitate neîn*sem*nată de grâu ele s-au hrănit pe toată perioada războiului, și nu numai ele, ci toți oaspeții care poposeau la mănăstire! Profund impresionate, monahiile au dat slavă lui Dumnezeu, Care le hrănise în chip minunat, datorită rugă*ciunilor cuviosului Său, Nectarie.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#406
|
||||
|
||||
Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Aghiasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din mașina care îl transporta și se pregătește să sfințească casele. O oră și un sfert au mers cu mașina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe niște munți frumoși, însă drumul până acolo este abrupt și primejdios. Mașina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat și fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenți ca să ajute la strană și să transporte cele necesare pentru a fi săvârșite slujbele bisericești în satele dimprejur și oriunde mai era nevoie.
Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o priveliște dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar ușa zăvorâtă. Nici un semn de viață. Ai fi spus că fusese părăsită și lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la ușile caselor și să anunțe venirea noului preot. Peste puțin s-au adunat toți sătenii. Femeile își dădeau una alteia vestea cea mare: − Pentru prima oară după atâția ani a venit preotul ca să ne sfințească! Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toții așteptau în poartă. Până și câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie. „În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenților s-au umplut și ei de noroi, dar cu toate acestea cu toții se bucurau. Au trecut trei ore și jumătate până ce a sfințit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă și la acea casă aghiasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână și fiica ei, îl așteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toți însoțitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat. − Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu. Mama ei se afla alături de ea și plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar șovăiau. − Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care ați stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci postește aspru și nu mănâncă carne. Miercurea și vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă și așteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtășească. Ne gândeam dacă ați putea s-o împărtășiți mâine. − Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăși, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înțelegeți că vom întârzia mult. − Nu contează, părinte. Vom aștepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească și nici apă nu va bea. Aceasta este dorința ei fierbinte. Așadar, ce spuneți? A doua zi, pe la amiază, aceeași mașină cu aceiași oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbește pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În față merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a și exprima recunoștința lor. Își fac amândouă în tăcere semnul Crucii și-l conduc pe preot în camera fetei. − Se împărtășește roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul și Sângele lui… Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Își închide ochii, și-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat lingurița în Sfântul Potir, și-a frecat ochii, care în acea clipă i se încețoșaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau ațintiți la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creștea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simțea că acea lumină îl învăluie și-i simțea chiar și căldura. S-a înfricoșat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea fața și gura ei. Fiind copleșit de uimire și străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtășanie având în minte chipul ei. Și-a dat seama că a împărtășit-o doar când a simțit că lingurița a atins dinții ei. − Vă mulțumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile. Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputință. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenților care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ține strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir și se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă și cugetă la cele petrecute și consumă în grabă Sfintele Taine. − Părinte, vă simțiți bine? îl întreabă studenții. − Da. Să mergem, căci am întârziat. Sursa: marturieathonita.ro
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#407
|
||||
|
||||
Atunci când la Schitul Rarău slujea părintele Ioil, acesta a transmis părintelui Cleopa că i se întâmplă ceva neobișnuit la slujbă. În timp ce dădea binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie, îngerii îi aprindeau lumânările din sfeșnicele aflate pe Sfânta Masă.
Auzind cele întâmplate, părintele Cleopa a spus ca Ioil să coboare în vale, la Slatina. Cu multă blândețe, starețul i-a spus: „Știți, părinte, a început treaba la vie, la Cotnari. Muncitorii trebuie supravegheați de un părinte de la mănăstire. Așa că ne-am gândit la sfinția ta să mergi vara asta acolo ca lucrurile să se facă după rânduială.” Părintele Ioil, auzind noua ascultare pe care i-o dăduse părintele Cleopa, s-a răzvrătit și a început să cârtească, spunând că nu-i este respectată preoția. S-a întrunit consiliul mănăstirii din care făceau parte și părintele Petroniu Tănase, și alți părinți și au hotărât: „Ioil fie merge de ascultare la via din Cotnari, fie e oprit de la slujire”. Nemulțumit, părintele Ioil a spus că mai degrabă pleacă în lume. Zis și făcut. Părintele și-a lăsat hainele călugărești și a părăsit mănăstirea. Obștea întreagă s-a tulburat de atitudinea tranșantă a părintelui Cleopa, care nu l-a lăsat pe Ioil să se întoarcă la slujire pe Rarău. Dar starețul a răspuns: „Decât un Ioil mândru, mai degrabă un Ion smerit”. După anii 1989, într-o seară, a venit la părintele Cleopa un bătrân care l-a întrebat: „Mă cunoști?” „Nu”, a spus duhovnicul. Atunci, bătrânul a început să plângă și a zis: „Eu sunt Ioil de la Rarău, care n-a vrut să facă ascultare și căruia dracii îi aprindeau lumânările pe Sfânta Masă când începea Sfânta Liturghie”. Părintele Ioil plecase în lume, se făcuse taxator pe tramvai și toată viața umblase chinuit, fără liniște și așezare sufletească.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|