Si Cuvantul s-a facut trup…Si apoi?

[iustin_dumitru]

Intruparea Cuvantului lui Dumnezeu constituie momentul culmninant,nu al omenirii , nu numai,ci si al vietii mele personale, si cred ca si a ta.
Toata viata mea se clasifica in doua ,inainte de auzirea Cuvantului, si apoi.Un apoi care nu se mai termina ,care tinde catre eternitate.
Caci nu se poate sa asculti Cuvantul lui Dumnezeu si sa mai fi la fel. Este ca in pilda cu negutatorul de perle care cunoscand domeniul,cand a intalinit perla cea desavarsita ,a vandut tot ce avea,toate celelalte perle ,pentru a o avea.
Regasirea lui Dumnezeu cel necunoscut, prin cuvintele Sale, prin minuni nu doar relatate ci insotite de pilde ,prin aratarea dragostei extreme in cuvantarea de pe munte , prin cunoasterea deodata a unui Tata care are un Fiu ,deci Fiu si Tata impreuna,prin cunoasterea raporturilor dintre ei ca si ale unui copil cu tatal sau,prin enuntarea vietii vesnice care te face sa iti dai seama ca te obisnuisei cu stapanirea mortii,prin intelepciunea dumnezeiasca a unor judecati de genul “cine e fara gresala sa arunce primul piatra” ,totul in NT respira dumnezeirea.Si nu doar atat, dar este cumva si vocea ta interioara , care simte dintr-o data sensul omului, ca lumea are in sfarsit sens,daca Insusi Dumnezeu are acesta idee nastrusnica de a se face pur si simplu om ca tine. Totul pare posibil , totul explodeaza, fericirea insasi pare matematic posibila,se revarsa ca un ocean de binecuvantrari peste tine, si nu stii ce ai facut sa le meriti.
Mintea ta pare ca se leaga de infinit ,ca nu mai are limite, ca nimic nu va mai fi la fel.Nu mai ai nevoie de tine , ci doar ca El sa fie cu tine,nu te mai supara ochiul tau orb ci doar dorul de lumina care strabate orice neputinta.
Dar inca excursia ta e rationala , inca e doar bucurie mentala , caci totul se termina brusc,in doar 2 zile ,chin si neputinta, “Sa coboare de pe cruce si vom crede in El!” si El nu coboara,nu se apara, nu riposteaza,ba inca si mai striga “De ce M-ai parasit?”
Aici mintea exaltata de bucuria primirii Cuvantului si contemplarii vietii pamantresti a lui Hristos,se pierde putin.
De aici se produce ruptura, esti singur!
Dumnezeu Cuvantul te-a lasat,caci zice “Va spun ca de acum incolo nu ma veti mai vedea pana ce nu veti zice:Binecuvantat este cel ce vine in numele Domnului!”
Si ideea aceea de eternitate de bucurie nesfarsita care o aveai auzind Cuvantul si vazand faptele Sale, se frange brusc ,in cateva pagini si te intrebi de ce.
Si deodata iti vine raspunsul “Mancati,acesta este trupul Meu, care se frange ,spre iertarea pacatelor !”
Nici macar bucuria invierii ,ultima minune vazuta (sau crezuta) , nu te poate rupe de socul ruperii de auzirea Cuvantului ,care parea etern.
Dar raspunsul a venit. Intentionat s-a intamplat moartea Lui,frangerea Trupului , dupa ce ai apucat sa Il vezi si sa Il recunosti ca Dumnezeu, pentru ca Tu sa il mananci, pentru ca pacatele tale sa fie iertate.
Si incepi sa te gandesti ,oare asa importante erau pacatele mele? Oare asta a fost sensul venirii Lui si sensul bucuriei mele,ca brusc sa relevez ca pacatul e de fapt ceea ce ma desparte de El. Deci nu bucuria mentala a auzirii Cuvantului, nu doar auzire vestii vietii vesnice si a milei Judecatorului , nu doar cunoasterea relatiei Fiului cu Tatal, nici macar vestea buna a dragostei , ci pacatul meu, acesta e scopul pentru care le am vazut pe toate acelea, am vazut cu ochii mei dumnezeirea, doar ca El sa moara ,in ultimele 3 pagini ale povestirii, si prin moartea Lui sa moara si exaltarea mea dobandita prin auzire cea minunata, si sa ramana doar fata hida a pacatului, care ma despartea de El, si care chiar si in aceasta ultima petrecere, mi-L rapeste , ma lasa fara auzire, fara eternitate ,doar cu acest mesaj :”Ai fost iertat!”
Si apoi?

[iustin_dumitru]

Intrebarea e ce facem singuri. Stramosii au avut sansa Bisericii, care era mult mai puternica si plina de har. Noi am debarcat in rationalismul acesta exacerbat ,si farmecul progresului cu orice pret, incat am ucis flacara plapanda a harului.
Stim care e calea, Biserica, dar o refuzam cu indaratnicie. Stim ca suntem asteptati la pocainta, la descatusarea sufletului si la fapte bune, si ne consumam viata in meschinatatea eului nostru. E bine sa iti pui probleme, e rau sa nu te mai poti opri din ele.

Pare incredibil ca Dumnezeu s-a aratat, ca toti nihilistii si scepticii au putut vedea lumina adevarului, si inca ratacim si ne purtam ca niste orbi din nastere. Ca nu profitam de acest mare dar al vederii lui Dumnezeu intrupat ,al citirii Cuvantului Sau , si care nu reusim sa il tinem in noi. Citim si ne pierdem, vorbim si ne ratacim, deschidem gura si nu mai stim ce sa zicem, ca sufletul ni se zbate in rautate,pana ne scarbim si noi de noi insine.
Dar El este cu noi, chiar daca nu L-am vazut cand era in trup, chiar daca Il citim azi si nu Il auzim.Acesta a fost sensul mortii sale , moartea Cuvantului ,ca sa duca unirea noastra cu El dincolo de copertile cartii, in viata si moarte, sa nu mai avem unde fugii de El.

[Andrew]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Intrebarea e ce facem singuri. Stramosii au avut sansa Bisericii, care era mult mai puternica si plina de har. Noi am debarcat in rationalismul acesta exacerbat ,si farmecul progresului cu orice pret, incat am ucis flacara plapanda a harului.
Stim care e calea, Biserica, dar o refuzam cu indaratnicie. Stim ca suntem asteptati la pocainta, la descatusarea sufletului si la fapte bune, si ne consumam viata in meschinatatea eului nostru. E bine sa iti pui probleme, e rau sa nu te mai poti opri din ele.

Pare incredibil ca Dumnezeu s-a aratat, ca toti nihilistii si scepticii au putut vedea lumina adevarului, si inca ratacim si ne purtam ca niste orbi din nastere. Ca nu profitam de acest mare dar al vederii lui Dumnezeu intrupat ,al citirii Cuvantului Sau , si care nu reusim sa il tinem in noi. Citim si ne pierdem, vorbim si ne ratacim, deschidem gura si nu mai stim ce sa zicem, ca sufletul ni se zbate in rautate,pana ne scarbim si noi de noi insine.
Dar El este cu noi, chiar daca nu L-am vazut cand era in trup, chiar daca Il citim azi si nu Il auzim.Acesta a fost sensul mortii sale , moartea Cuvantului ,ca sa duca unirea noastra cu El dincolo de copertile cartii, in viata si moarte, sa nu mai avem unde fugii de El.

Sufletul nostru al tuturor se zbate uneori in răutate pana ne scârbim de noi, firește. Dar acela este cel mai grav grad la care se poate ajunge.

Important este ca omul sa conștientizeze cat mai mult posibil ca ce face este greșit si sa isi revină prin calea cea dreapta.

Pentru cei pierduți, spovedania ajuta la mărturisirea intinaciunii si, în funcție de caz iertarea imediata sau tinerea unui canon pentru curățire, iar dupa, împărtășirea cu Sfintele Taine ajuta la restabilirea legăturii cu Cuvântul si cu Adevărul, cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de Andrew

Sufletul nostru al tuturor se zbate uneori in răutate pana ne scârbim de noi, firește. Dar acela este cel mai grav grad la care se poate ajunge.

Important este ca omul sa conștientizeze cat mai mult posibil ca ce face este greșit si sa isi revină prin calea cea dreapta.

Pentru cei pierduți, spovedania ajuta la mărturisirea intinaciunii si, în funcție de caz iertarea imediata sau tinerea unui canon pentru curățire, iar dupa, împărtășirea cu Sfintele Taine ajuta la restabilirea legăturii cu Cuvântul si cu Adevărul, cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos

Postarea ta constituie o intarire a faptului ca lupta cu pacatul este de fapt si ramane ocupatia centrala inca de la cadere. De aceea si cred ca Hristos ne-a rezervat aceasta susrpriza in ultima noapte cand a stat cu ucenicii ,chiar inaintea declinului (dupa logica umana) activitatii Sale, adica chinurile,moartea si Invierea ....si apoi aparenta tacere.
El ne-a marturisit ultimul sau cadou catre noi,,de parca cele de pana atunci nu erau de ajuns, si anume iertarea pacatelor. Si nu oricum, ci prin suferinta si moarte,si inca moarte nedreapta. Deci dupa ce am vazut minunata intruparea a Cuvantului si toate minunile,descoperirile si mintea noastra s-a inaltat, la sfarsit vine si testamentul a ce avem de facut, si anume sa luptam cu pacatul.Adica ce a fost de la inceput in sufletul omului ,cunoasterea binelui si raului, ascultarea constiintei, tot cu aceea se si incheie. Dar nu prin puterile omului se biruieste in final pacatul ci prin osandirea lui Dumnezeu Fiul pe cruce. Dumnezeiasca dreptate. Daca ne ar fi zis de la inceput ca a venit doar pentru a ne scapa de pacat ni s-ar fi parut banal ,sau asupritor , caci cumva ni se tot repetase ca suntem pacatosi si devenisem insensibili la asta. Dar El nu ne-a zis, a mancat cu cei pacatosi, ne a atras atentia in alta parte,ne a vindecat,nu ne -a dojenit, ne -a aratat slava si dumnezeire, si doar intr-un final ne spune ,asa ca de desparitre, sa stiti ca va iert de pacate.

Si referirea la spovedanie si impartasire e bine venita, pentru ca modul in care se face iertarea pacatelor,pe cat de simplu pare, adica spui ce ai gresit si inghiti o bucata de paine, pe atat de mult ne arata ca iertarea nu e doar teoretica, o dogma, ci practica ,materiala,prin rostirea cu gura si mancarea trupului Prietenului omului.
Iertarea si lupta cu pacatul nu constau deci in cuvinte si in teorie, ci este forma concreta prin care,rupand cu pacatul , il descoperim in sfarsit pe Dumnezeu Omul.
Aceasta e intradevar urmarea intruparii : insotirea cu Fiul lui Dumnezeu deplina,prin moarte fata de pacat ,prin unire ca intr-o casnicie, prin fapte, prin deschiderea sufletului.
Astfel ca ,Cuvantul nu mai este o simpla vorba care trrebuie analizata de noi, si sa ne purtam conform ei, devine moarte si viata , dragoste si lupta, descatusare si iesirea din tine, cu masura aproapelui.

[iustin_dumitru]

Omul statea in cochilia lui , cu tot felul de ganduri ,unele aparent banale ale vietii de zi cu zi, altele filozofice chiar ,in genul filozofiei grecesti, iar altele la nivelul implinirii personale, al cautarii fericirii ca o combinatie de sentiment inaltator dar nu trecator, ci si cu aroma unei tentatii catre eternitate.
Si deodata peste el a rasarit lumina. Nu ca idee, nu ca o teorie noua, ci cu o poveste personala,necunoscuta pana atunci, al unui Dumnezeu parinte, la fel ca si in neamul omenesc, care mai mult de atat , are un Fiu , deci este un Dumnezeu antropomorfic, asemanator cu omul. In evantaiul nostru de idei , de dinainte,noi nici macar nu stiam ca exista ceva absolut, inca mai oscilam intre matrialism, cunoastere ,si sentiment, sau intre metodele de cautare ,de exemplu dialectica si vorbesc iarasi de folozofia greaca. Caci era foarte posibil ca
-sa nu existe un principiu suprem
-sa existe dar sa nu poata sau sa nu vrea sa fie cunoscut
- sa nu aiba asemanare cu omul ,fiind ceva inaccesibil
- sa fiie multiple principii si puteri nu doar una siinmgura
-sa fie total diferit de om
Si cand inca bajbaiam noi iintre una sau alta dintre ipoteze, Dumnezeu s-a aratat El insusi , nu prin intermediari, nu prin icoane, prin nimic altceva , decat intreg si deplin. Si culmea ,ca sa ne fie si mai usor si mai placut sa Il vedem, si sa recunoastem ca un Dumnezeu poate aranja cum sa se prezinte intr-un mod cat se poate de miunat , acest Dumnezeu a imbracat trrup de om. Dar unde mai e slava Lui , macar sa fi fost vreun imparat sau invatat, nimic din toate astea. Coborarea Lui a fost si mai mare, S-a facut om obisnuit , fara ambitie,fara sa caute stralucirea, ci toata slava si stralucirea Lui a fost ascultarea de Tatal , ca sa ne dea pilda si noua ca in golirea de orice mandrie si ambitii, zace adevarata putere, si anume harul lui Dumnezeu. El insusi a fost si purtator de har, si inca harul intreg ,caci Duhul Sfant odinea peste El, dar si exemplu de cum trebuie sa ne golim de noi insine fara a ne considera injositi , si lipsiti de personalitate, cii doar pentru a ne darui fara pacat lui Dumnezeu. Caci vointa noastra este nascatoarea pacatului , dar predarea nadejdii noastre catre Tatal cel iubitor, este inceputul regasirii noastre.

Dar scopul nu este de a zugravi intuitia absolutului pe care ne -a dat-o Hristos prin cuvintele si faptele sale, sau poate si mai mult prin legatura dintre ele , si impreuna legatura cu sensul si cu absolutul (adica ce cautam noi inainte de a veni El)
caci Cuvantul sau desi evident si aflat in oricare Biblie ,parca ne scapa printre degete , nu simtim ca avem nici cunoasterea lui deplina oricat l-am studia, dar nici memoria dinamica si vie a lui,cand inchidem cartea si vrem sa il prelungim in viata noastra. AZtunci parca nu mai tinem minte nimic si ne blocam,si ne simtim secati, desi Cuvantul e la un click distanta si putem sa ne intoarcem oricand la El (de fapt se spune ca este in gura ta si in inima ta)
Dar de ce apare aceasta pustiire, acest vid care incepe dupa ce nu mai citim ?
De ce pare ca Il avem deplin si e raspunsul la toate, si apoi ne simtim ca nu ne da izvorul de apa vie asteptat , carew nu doar potoleste setea, ci are si putrea de a izvori, sens si fericire sufletului.
Dar la acestea o sa incerc sa mai vorbesc in alta postare.
Oricum am indoieli daca am talent la scris, sau daca prin scris putem comunica cu adevarat dezbaterea din sufletul nostru,jocul de idei , si sa mai si fim pe aceiasi lungime de unda cu cititorul