De ce nu traim cu adevarat credinta?

[iosif]

Te-ai intrebat vreodata de ce esti atat de rezervat(a) fata de credinta? Te-ai intrebat vreodata de ce in inima ta credinta nu poate sa dea rod? Te-ai intrebat de ce oare Dumnezeu nu poate locui in inima ta in mod deplin? Daca da, ce raspuns ai gasit?

[iosif]

Eu m-am intrebat de multe ori si am simtit ca Dumnezeu nu poate locui doar intr-un colt al inimii mele. Am simtit ca eu trebuie sa ii daruiesc totul, sa ii daruiesc inima intreaga asa cum si El imi daruieste intotdeauna deplin iubirea Lui. Am invatat ca atunci cand aud glasul lui Dumnezeu si vreau sa ii deschid usa, trebuie sa o deschid larg si sa-L poftesc pe locul in care odinioara nu stateam decat eu insumi. Am inteles ca egoismul meu ma impiedica sa-L las pe Dumnezeu sa fie Domnul inimii mele. Am inteles ca nu vreau sa ma autodepasesc si sa traiesc cea mai frumoasa poveste de iubire. Am inteles ca refuz sa traiesc suprema iubire pentru ca sunt un las, un ignorant, un tradator.

Am inteles ca relativizez prea mult adevarul divin si nu sunt in stare sa risc totul pentru a castiga totul. Am inteles ca pe Dumnezeu nu-L pot castiga decat printr-o vointa puternica si o cautare neobosita, prin increderea pe care trebuie sa I-o acord neconditionat asa cum si El imi daruieste Iubirea Sa.

Am inteles ca n-am reusit niciodata pana acum sa inteleg deplin cat de bine este sa traim pe calea ce duce la mantuire. Am inteles insa ca vreau sa raman pe cale si sa ma straduiesc si mai mult sa spulber orice rezerva, orice neputinta si sa dau rod cat de putin, dar sa fie rod.

Am inteles ca Dumnezeu imi este alaturi si ca prin El si laolalta cu El voi gusta din bucuria biruintei.

Am inteles ca trebuie sa renunt la mine ca sa ma regasesc in Mana lui Dumnezeu asa cum ma vrea El, asa cum m-a chemat El sa fiu dintru inceput. Am inteles ca vreau sa fiu eu cu adevarat si ca sa fiu cu adevarat EU insumi, trebuie sa fiu in ADEVAR. Iar adevarul este Iubirea si Iubirea este Dumnezeu.

Si am inteles ca lupta mea e o lupta pentru adevar si pentru iubire!

[maria55]

Si eu mi-am pus unele intrebari si am gasit raspunsul mai mult in neputinta decat in lipsa de vointa .

De ce nu traim cu adevarat credinta ?
Cred ca exista falsa intelegere ca , a fi crestin inseamna a nu-ti trai viata , a renunta la multe , a fi un marginalizat etc .
Aici cred ca trebuie aduse lamuriri .

Credinta (bine inteleasa )te fereste de extreme ,te ajuta sa-ti pastrezi cumpatul in orice situatie , trebuie sa fie o caracteristica importanta a omului care traieste intr-o societate ,impiedica egoismul si falsa judecata , "totul pentru mine" .

maria

[cristiboss56]

Sintem intr o lupta continua, intre dobindirea celor materiale, si dobindirea celor spirituale intru dragoste pentru EL. Credinta adevarata inseamna multa,multa dragoste si renuntare tot odata. Daca cazi in panta cautarilor celor lumesti, a placerilor imediate si trecatoare, a agoniselii celei de fiecare zi, credinta in sine se pierde, se dilueaza, piere sau ramane un simplu deziderat. Hrana trupeasca este importanta dar are ca unic scop mentinerea noastra in trai si nu invers, dar hrana noastra spirituala, este vitala in legatura noastra cu cel ce ne-a daruit viata si tot ce ne inconjoara. Un trup cu minte si suflet sanatos pune pe prim plan hrana spirituala, desprinderea de cele trecatoare, nu in sensul renuntarii totale la ele, ci a schimbari prioritatiilor. Aici este cheia spre o credinta adevarata spre care ravnim cei cu dragoste de Dumnezeu.

[sofiaiuga]

Foarte frumos gindit si scris IOSIF;da,pacatele noastre proprii ,egoismul din fiecare ,mindria slava desarta si MAI ALES LIPSA SMERENIEI .eSTE O LUPTA DE O VIATA CARE NU POATE FI DUSA DECIT CERIND AJUTORUL DOMNULUI,si mai ales incepind cu eliminarea lacomiei pintecelui,adica cu postul.In acest fel speram fiecare sa eliminam lipsa de vointa si lenea [pe care acum o numim comoditate],dar nu in ultimul rind pt reusita este nevoie de trait in aceasta lume ca si cum n-ai trai in ea ,adica sa nu ne afecteze prea multe[vezi filmul ostrovul]ci sa ne preocupe pe fiecare propriile pacate,nu ale altora ,decit in masura in care putem da sfat ca sa ajutam pe semenul nstru;dar asta inseamna SA NU JUDECAM,ORI AM OBSERVAT CA ASTA SE FACE CEL MAI MULT PE FORUM. DUMNEZEU SA NE AJUTE PE FIECAR DINTRE NOI SA PUNEM INCEPUT BUN,pt.mintuirea sufletuui nostru, caci iubirea pt DUMNEZEU totEL ne-o daruieste dc ne lupam cu eliminarea pacatelor noastre ,adica ne SILIM spre aceasta,caci Raiulse obtine prin silinta si acolo nu intra decit cei care iubesc mult [dar nu iubire patimasa sau pacatoasa,alterta,cum inteleg unii,facind o grava confuzie!].

[silvimiha]

Eu cred ca totul se invata si totul e o lupta ...pentru a ajunge la desavarsire! Invatam sa ne rugam,invatam sa intelegem Cuvantul Domnului,invatam sa-L cautam pe EL in tot ce facem! Prin urmare,ne straduim ...si Dzeu raspunde mereu vointei noastre!
Tot asa cum pt. a obtine rezultate scolare bune e nevoie de pregatire si de "sudoarea mintii",sau pt.a arata bine(ca tot e la moda), e nevoie de efort fizic,bani,etc....la fel stau lucrurile si cu credinta! Pentru a trai cu adevarat credinta,e nevoie de multa "munca" duhovniceasca:dragoste,rabdare,smerenie,nadejde!
"Cautati mai intai imparatia lui Dzeu,si toate celelalte se vor adauga voua!"...toate celelalte incluzand si credinta cea adevarata care uneori slabeste din cauza pacatelor noastre!

[cristiboss56]

In drumul nostru spre pocainta, caderile sunt inevitabile. Cel putin pentru mine de multe ori am cazut, dar am stiut sa ma ridic si sa o iau de la capat. Traim intr o lume plina de ispite si multe dintre ele perfide , nedindu-ti seama de iminenta cadere in pacat. Virtejul vietii te ia, te duce de multe ori in locuri periculoase care aparent sint normale, placute si fara de pericol. Vrajmasul si-a perfectionat tactica si de aceea caderile apar tocmai cind te asteptai cel mai putin. Drumul spre pocainta este un drum greu si presupune multe renuntari la cele lumesti ce mi se pareau normale, firesti la un moment dat. Eu cel putin pe Dumnezeu il consider ca cel mai bun prieten al meu, iar atunci cind gresesc in fata Lui, remuscarile sunt foarte mari. Sint remuscari pornite nu de frica consecintelor imediate ci a unei vinovati fata de cineva foarte drag si a faptului ca munca mea s-a naruit intr o clipa. Ma "pedepsesc" intarindu-mi rugciunile care ma readuc la starea initiala de intarire a legaturii cu El , ma trezesc din starea de cadere , imi transforma remuscarile in lupta cu mine insumi si ma pun in acea stare de veghe in lupta cu ispita si pacatul in sine. E greu ,dar nu imposibil atunci cind dragostea si binele invinge raul .

[iosif]

Ne indoim prea mult si de aici toata neputinta noastra. Evanghelia e plina de exemple de oameni valorosi prin simplitatea lor, prin naturaletea credintei lor, prin smerenia lor. De la smerenie pleaca totul, smerenia este calea, adevarul si viata. Smerenia ne invata iubirea! Smerenia nu ne va lasa niciodata sa ne situam deasupra altora, ci va face din noi niste rugatori pentru intreaga lume.

Cred ca nu traim cu adevarat credinta pentru ca NU cerem lui Dumnezeu mai multa credinta. E minunat atunci cand din rugaciunea zilnica nu lipseste aceasta cerinta: Da-mi, Doamne, credinta care muta muntii!

[iosif]

Si oare faptul ca nu vrem sa renuntam la patimile noastre nu tot piedica in calea credintei este?

[iosif]

Cred ca foarte multi dintre noi dam o marturie gresita a credintei: ori ne ascundem sub falsa smerenie, crezand ca e bine sa-L tinem pe Dumnezeu doar pentru noi, ori ne consideram un fel de trimisii lui Dumnezeu pe pamant care au menirea de a racola suflete pentru a le mantui, uitand ca de fapt Dumnezeu este Cel care lucreaza. Iata doua extreme!

Care e de fapt atitudinea crestina a marturisirii?