Crucea - paradigma a fericirii

[petrescu_dan]

An după an, în ziua aceasta, întreaga omenire se deşteaptă din somnul său greu ca plumbul, stând faţă în faţă cu toate cele care au fost şi îndreptându-şi privirile către Muntele Căpăţânii (Golgota), spre a-l zări pe Iisus Nazarineanul ţintuit în piroane pe vârful Crucii...

La ceasul când soarele amurgeşte în ziua de mâine, creştinii din toate ţinuturile şi ţările lumii stau în rugă la picioarele statuilor ridicate pe fiecare spinare de deal şi pe acoperişurile tuturor munţilor, spre a purcede, apoi, călăuziţi de Memorie, către zidurile Ierusalimului, rânduri-rânduri, bătându-se cu pumnii în piept şi ridicându-şi ochii către o fantomă încununată cu spini, cu mâinile deschise către eternitate, privind dincolo de giulgiul morţii spre nesfârşitele adâncimi ale vieţii.Iar când perdelele nopţii abia prind să lase loc celui dintâi licăr al zilei, aceşti creştini se întorc pâlcuri-pâlcuri gălăgioase, către umbra uitării, îmbrăcând iarăşi obişnuitul strai al neştiinţei şi nepăsării.

An după an, într-o asemenea zi, filosofii îşi părăsesc adăposturile întunecoase, gânditorii îşi lasă singure chiliile reci,
poeţii pleacă din văile lor himerice, adunându-se, toţi, pe creasta unui munte înalt, muţi, înfricoşaţi, să asculte glasul tânăr care spune, pentru cei care îi sunt ucigaşi: \"Părinte, iartă-le lor, nu ştiu ce fac!\"


Apoi, când liniştea se lasă din nou peste forfota lumii, filosofii, poeţii şi gânditorii, se întorc la sălaşele lor spre a-şi înmormânta din nou sufletele între filele tomurilor.

Femeile, luate de la bucuriile vieţii, împodobite cu cercei şi inele, ies, în ziua asta, dintre pereţii caselor lor, spre a o vedea pe Femeia îndurerată, încremenită lângă piciorul Crucii, aidoma copacului îndoit dar nebiruit de furtună. Iar femeiele îi aud tânguirea adâncă şi nemângâiata ei plângere.

Fetele şi flăcăii, purtaţi de freamătul zilelor al cărui înţeles încă nu au ajuns a-l pricepe, se cuminţesc, în ziua aceasta, să o vadă pe fecioara de la Magdala spălând cu boabe de lacrimi picioarele bărbatului înălţat între cer şi pământ, apoi, obosiţi de privelişte, se întorc, gureşi, la ale lor.

An după an, în ziua aceasta, umanitatea cunoaşte clipa de trezire a primăverii şi plânge pentru suferinţa Nazarineanului, apoi, uscându-şi lacrimile, pleacă înapoi în somnul netulburat şi profund. Rămâne, surâzătoare şi trează, doar primăvara care se trece în anotimp văratic, cu straie de aur şi miresme în plete.

Oamenilor le place să se tânguie şi să plângă, asemenea femeii, pentru generaţiile şi pentru eroii trecuţi. De-ar fi fost cu toţii bărbaţi, ar fi slăvit gloria şi măreţia acestora.

Asemenea unei copile, oamenii varsă o lacrimă pentru pasărea care a fost ucisă, dar stau nepăsători înaintea furtunilor care mătură, în nestăvilita lor trecere, ramurile uscate şi necurăţeniile putreziciunii.

Oamenii îl ştiu pe Nazarinean născut în sărăcie, crescut sărman, batjocorit ca un răufăcător şi atunci se tânguie, varsă o lacrimă, apoi uită.

De-a lungul a nouăsprezece generaţii, omenirea a venerat neputinţa În chipul Nazarineanului. Iisus a fost tare, dar Înţelesul adevăratei sale puteri rămâne necunoscut.


Iisus nu a trăit ca sărman temător, nu şi-a dat sufletul în plânsete de durere, ci a trăit ca un răsculat, a fost ridicat pe Cruce ca un răzvrătit şi s-a stins asemenea unui titan.

Iisus nu a venit din orizontul azurului spre a face din suferinţă un simbol al vieţii, ci pentru a face din viaţă semn al libertăţii şi adevărului.

Iisus nu s-a înfricoşat înaintea împilatorilor săi, nici nu i-a fost teamă de cei care l-au duşmănit, nu a suferit în faţa ucigaşilor lui, ci a stat liber, mai presus de micimea acuzatorilor, mai presus de nedreptate şi tiranie. A văzut bubele puturoase şi le-a golit de coptură, a auzit glasul răului şi i-a poruncit să tacă, a
întâlnit făţărnicia şi a arătat-o cu degetul.

Iisus nu s-a coborât din cerul înalt al creaţiei pentru a dărâma casele şi a zidi mănăstiri şi chilii din pietrele lor, n-a venit pentru a ispiti pe bărbaţi spre a-i preface în călugări şi popi, ci pentru a răspândi peste lume sufletul nou şi puternic care să zdrobească tronurile înălţate pe munţi de cranii, palatele zidite pe ţărâna mormintelor, zeii ciopliţi din carnea celor neputincioşi şi sărmani.

Iisus nu a venit să-i înveţe pe oameni cum să ridice biserici trufaşe şi sanctuare semeţe alături de bordeie şi cocioabe întunecate şi reci, ci pentru a face lăcaş de smerenie din inima omului, altar din suflet şi preot din raţiune şi judecată.

Acestea le-a împlinit Iisus Nazarineanul şi pentru acestea s-a răstignit cu bună ştiinţă. Dacă toate acestea le-am fi înţeles, astăzi, în ziua aceasta a anului, ne-am fi veselit şi am fi ridicat cântec şi imne de biruinţă.

Uriaşule răstignit, care din vârful Golgotei priveşti cortegiille generaţiilor, care auzi zbaterea şi zarva popoarelor, care înţelegi şi ştii visul eternităţii, tu, pironitul pe lemnul însângerat al Crucii, eşti mai slăvit decât o mie de voievozi, decât o mie de împărăţii şi decât o mie de tronuri.

În mâhnirea ta este bucurie de primăvară şi floare, în suferinţa ta este pace mai adâncă decât seninătatea arhanghelilor, între călăii tăi eşti mai slobod decât razele soarelui.

Coroana de spini care ţi-a împurpurat fruntea este mai majestuoasă decât toate diademele zeilor, piroanele care ţi-au pătruns carnea sunt mai strălucitoare decât sceptrul lui Jupiter, picurii sângelui tău mai curaţi decât giuvaerurile zeiţei Iştar.

Iartă-le, dar, celor care te căinează, căci nu ştiu cum să se căineze pe sine!

Iartă-i, căci nu au aflat că tu ai venit cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte dăruindu-le viaţa