Sfantul Mare Mucenic Eustatie si sotia sa Teopista, cu cei doi fii, Agapie si Teopist

In zilele imparatiei lui Traian (98-117), petrecea in Roma oa-recare dregator, anume Plachida, de neam bun, slavit, mai bogat decat altii si atata de viteaz in razboaie incat chiar si numai numele lui era infricosat vrajmasilor. Acesta a fost ales povatuitor al ostirilor romanilor, atunci cand imparatul Romei, Tit (79-81), a mers cu oaste in pamantul Iudeei, si a aratat multa barbatie in razboaie.

Desi era inchinator de idoli cu credinta, arata in viata sa lucruri crestinesti, hranindu-i pe cei flamanzi, imbracandu-i pe cei goi, ajutandu-le celor cazuti in primejdii, si liberandu-i pe multi din legaturi si din temnite. Si mai mult se bucura de aceasta, cand facand bine cuiva, ii da mana de ajutor fiind in primejdie, decat atunci cand biruia cu mana pe vrajmasi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, in toate lucrurile bune desavarsit, afara numai ca nu avea sfanta credinta, cea in Domnul nostru Iisus Hristos, fara de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Si avea sotie tot asa cu fapte bune, ca si dansul, cu care a nascut doi fii. Plachida si femeia sa erau foarte buni si milostivi spre toti. Ii lipsea aceasta numai, sa cunoasca pe unul, adevaratul Dumnezeu, pe care nestiindu-l, prin lucruri bune Il cinstea.

Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toti sa se mantuiasca si nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest barbat virtuos si nu l-a lasat pe el ca sa piara in intunericul inselaciunii idolesti, ci acela (Care in toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu si face dreptate, este primit) l-a facut pe el primit, si a vrut ca sa-i arate lui calea man-tuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind intr-o zi, dupa obiceiul sau, la vanatoare de fiare cu slugile sale, a gasit o cireada de cerbi, si, randuindu-si calaretii, au inceput a urmari pe cerbi.

Si vazand un cerb mai mare din toata multimea, alerga dupa el. Dupa ce s-a osebit cerbul din gramada, s-a despartit si Plachida de ostasii sai, cu putini tovarasi alergand dupa el; iar slugile cele ce ii urmau lui, obosind, au ramas departe. Plachida singur, avand calul mai iute, a alergat mai departe dupa cerb in pustie. Alergandu-l pe el mult si fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatra inalta, si sta pe dansa; si sosind aproape Plachida singur, cugeta in sine cam cum ar putea sa vaneze cerbul, si privea la el. Iar induratul Dumnezeu, Cel ce randuieste in toate chipurile mantuirea oamenilor, si cu judecatile care stie povatuieste la calea cea adevarata, Acela a vanat pe vana-torul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin aratarea sa. Caci, stand Plachida mult si privind la cerb, i s-a aratat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasa intre coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a vazut asemanarea trupului celui rastignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunandu-se de acea infricosata vedenie, a auzit de acolo un glas zicand catre dan-sul: "De ce ma prigonesti, Plachido?!" Si indata, odata cu acest dumnezeiesc glas, a cazut frica peste el, si cazand de pe cal la pa-mant, zacea ca un mort. Apoi, abia venindu-si in sine, a zis: "Cine esti tu, Doamne, cel ce graiesti cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mantuirea ome-neasca imbracandu-ma in trup, de voie am patimit, si cruce am rab-dat; iar tu, nestiindu-Ma, Ma cinstesti, pentru ca lucrurile tale cele bune, si milosteniile cele multe s-au suit inaintea Mea, si Mi-am adus aminte sa te mantuiesc pe tine. De aceea, M-am aratat tie prin aceasta vietuitoare, ca sa te vanez intru cunostinta Mea, si sa te unesc cu credinciosii robii Mei, pentru ca nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, sa piara incurcandu-se in cursele vrajmasului".

Si sculindu-se Plachida de la pamant, n-a vazut pe nimeni, si a zis: "Acum, Doamne, cred ca Tu esti Dumnezeul cerului si al pamantului, si Facatorul a toate fapturile. Deci, Tie unuia ma in-chin, iar pe alt Dumnezeu, afara de Tine, de acum nu voi sa stiu, ci Tie Doamne ma rog! Povatuieste-ma pe mine, ce sa fac!" Si s-a facut un glas catre dansul, zicandu-i: "Sa mergi la un preot crestin si sa te botezi de catre dansul, si acela te va invata pe tine calea mantuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie si de umilinta, si cazand la pamant, s-a inchinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a aratat lui, si se caia ca pana atunci n-a stiut dreptatea, si n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevarat. Dar se bucura cu duhul ca s-a invrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cu-nostinta, si la calea cea dreapta l-a povatuit. Apoi, incalecand pe cal, s-a intors la ai sai veselindu-se cu duhul, si nespunand nimanui ceea ce se intamplase.

Iar dupa ce s-a intors de la vanat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe sotia sa, si i-a spus ei toate cele ce vazuse. Iar ea a zis: "Eu, in noaptea cea trecuta, am auzit pe oarecare zicand catre mine: "Tu si barbatul tau si fiii tai, maine veti veni la mine, si ma veti cunoaste pe Mine, Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu, Cel ce dau mantuire celor ce ma iubesc pe Mine". Deci, sa nu zabovim, ci degrab sa facem ceea ce ni s-a poruncit noua". Si dupa ce a innoptat, a poruncit Plachida sa caute unde traieste preotul crestin, si instiintandu-se de casa lui unde locuieste si-a luat femeia si copiii si pe oarecare din slujitorii sai cei credinciosi, si au mers la casa unui preot, anume Ioan, caruia i-a spus toate cu deamaruntul, cum li s-a aratat lor Dumnezeu, si au cerut sfantul botez de la dansul. Iar el, auzind acestea, a proslavit pe Dumnezeul cel ce aduna din nea-muri, popor bineplacut Lui si invatandu-i pe ei sfanta credinta, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belsug invatandu-i, si facand rugaciune, i-a botezat pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si s-a dat lui Plachida din sfantul botez, numele Eustatie, si sotiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie si Teopist. Si impartasindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeiesti, le-a dat binecuvantare cu pace, zicandu-le: "Dumnezeu sa fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunostintei Sale, si v-a chemat la mos-tenirea vietii vesnice, intru care de vederea Lui pururea va veti satura. Sa va aduceti aminte si de mine duhovnicul, parintele vos-tru".

Si se dusera la casa lor, nascuti din scaldatoarea botezului, si plini de negraita bucurie, pentru ca a luminat darul lui Dumnezeu sufletele si le-a indulcit inimile, incat li se parea ca sunt in cer, nu pe pamant.

A doua zi, Eustatie incalecand pe cal si luand cateva slugi, s-au dus la locul de vanat, acolo unde a vazut pe Domnul, ca sa-i dea multumita pentru nespusele Lui daruri. Si sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicandu-le: "Sa cautati vanat". Iar el, desca-lecand de pe cal, a cazut cu fata la pamant rugandu-se cu lacrimi, si multumind lui Dumnezeu pentru o mila negraita ca aceea a lui, ca bine a voit a-l lumina pe el impreuna cu toata casa sa, cu lumina credintei. Deci, de aci inainte, se incredinta in mainile Domnului sau, punandu-si nadejdea in voia Lui cea buna si desavarsita, ca dupa a Sa bunatate, pe toate cele pentru dansul sa le randuiasca spre folos, precum stie si vrea. Si i s-a facut acolo descoperire de ispitele si de necazurile cele ce erau sa vina asupra lui. Pentru ca a auzit pe Domnul graind catre dansul: "Eustatie, se cade tie sa-ti arati faptele credintei tale, neindoirea nadejdii si osardia dragostei tale cea catre mine; dar acestea se cunosc nu in vremelnicele bo-gatii si in norocirea cea desarta, ci in saracie si in ispite. Pentru acestea ai sa ajungi in multe necazuri, si o sa fii ispitit in primejdii ca un alt Iov, ca (r)lamurit fiind ca aurul in ulceaZ, vrednic Mie sa te afli, si sa primesti cununa din mainile Mele". Iar Eustatie a zis: "Doamne, iata inaintea Ta sunt, fa cu mine ceea ce voiesti, sunt gata ca sa primesc cu multumire orice din mainile Tale. Ca Tu bun si milostiv esti; pedepsesti cu mila ca un Tata, si oare sa nu primesc parinteasca invatatura din indurate mainile Tale? Cu adevarat sunt gata a suferi ca un rob si a rabda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tau cel atotputernic sa fie cu mine". Si iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca sa primesti necazul, sau in zilele cele mai de pe urma in ale vietii tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca sa treaca ispitele, apoi da-mi-le acum ca sa rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tau, ca sa nu ma biruiasca rautatea, si sa nu ma smulga pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Indrazneste Eustatie, caci darul meu va fi cu tine, pazindu-te! Apoi cand in adancul smereniei vei veni, Eu te voi inalta pe tine si te voi proslavi, nu numai la cer inaintea ingerilor Mei, dar si inaintea oamenilor te voi cinsti, pentru ca, dupa acele multe necazuri, iar te voi mangaia pe tine, si in dregatoria ta cea dintai te voi randui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnica sa te ve-selesti, ci de aceea ca numele tau este scris in cartile celor vii". Asa, sfantul Eustatie vorbind impreuna cu nevazutul Dumnezeu, si din descoperirile lui scotand, s-a umplut de multa duhovniceasca bucurie si de dumnezeiesc dar la acel loc si s-a intors la casa sa, aprinzandu-se de dumnezeiasca dragoste.

Nu a tainuit aceasta nici de cinstita sa sotie, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le stia, ca adica vor veni asupra lor multe ispite si necazuri, pe care se cuvine sa le rabde cu barbatie pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor rabda, bine le va intoarce lor Domnul intru vesnica veselie si bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu buna intelegere femeie, a zis: "Voia Domnului sa fie cu noi, fara numai ca dinadinsul sa rugam bunatatea Lui, ca sa ne dea noua rabdare". Si vietuiau in toata dreapta-credinta si cinste, nevoindu-se in post si in rugaciuni, facand milostenii la saraci mai multe decat in trecut si petrecand in toate faptele bune cu osardie, mai mult decat in cea dintai viata buna a lor.

Iar nu dupa multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala si moartea in casa lui, in oameni si in dobitoace, si se imbolnavira toti cei ce petreceau in curtea lui. Si dupa putina vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele si toate animalele de casa. Inca au furat si tilharii averile lor noaptea, intrand in camari, care atunci nu mai erau pazite. Si chiar daca vreuna din slugi mai era inca in viata, fiind cuprinsa de boala, zacea in pat. Si in putina vreme, slavitul acela si bogatul dregator a saracit. Dar nu s-a mahnit de aceasta, nici s-a necajit. In toate acestea ce i s-a intamplat Eustatie n-a cazut in gresala, ci multumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov graia: "Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, asa a facut. Fie numele Domnului binecuvantat (in veac)" (Iov 1,21). Si incuraja pe sotia sa, ca sa nu se necajeasca de cele ce se intamplau. Iar ea il incuraja pe el, si amandoi rabdau cu multumire, incre-dintandu-se voii Domnului lor, si se mangaiau cu nadejdea milei lui Dumnezeu. Deci, vazandu-se pe sine Eustatie saracit, a gandit sa se tainuiasca de toti cunoscutii si sa petreaca intr-o departata tara in-tre poporul cel de rand, ascunzandu-si neamul cel bun al sau si dre-gatoria cea mare, in saracie si in smerenie, ca asa, fara vreo piedica sau gilceava, sa slujeasca Celui ce a saracit si s-a smerit pentru mantuirea noastra, lui Hristos Domnul.

Si sfatuindu-se despre aceasta cu sotia sa, au hotarat ca vremea iesirii lor din cetate sa fie noaptea. Si asa au facut. Tai-nuindu-se de casnicii lor, care ramasesera foarte putini si aceia bolnavi, si-au luat pe cei doi fii ai lor, si schimbandu-si hainele cele de mult pret, s-au imbracat in altele rupte; si luand putine din averi, pe cate au putut sa ia, au iesit noaptea din casa lor, lasandu-le pe toate pentru Dumnezeu, slava si cinstea si bogatia, de care desi se lipsise Eustatie, putea cu inlesnire iar sa le castige, fiind de neam mare, cu inalta dregatorie cetateneasca, iubit imparatului, si cinstit de toti.

Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca sa do-bandeasca pe Dumnezeu ajutor siesi. Si umbla prin locuri nestiute, ascunzandu-se de cunoasterea omeneasca; se departa fugind, si se aseza in mijlocul oamenilor celor cu totul de jos si care nu-l cunosteau. Asa iesind din prea luminate palatele lui, se instraina, urmator fiind lui Hristos, neavand unde sa-si plece capul.

Si s-a facut degrab stire imparatului si tuturor celor mari, ca iubitul lor dregator, Plachida, s-a ascuns nu se stie unde. Si se mirau toti de ce i s-o fi intamplat! Oare nu cumva l-a omorat pe el cineva din vrajmasii cei de casa? Sau a pierit singur prin vreo intamplare? Si nu se pricepea nimeni sa spuna ceva in legatura cu dansul. Se ingrijeau toti si se faceau cercetari, dar n-a putut nimeni sa stie tainele lui Dumnezeu care se faceau cu Eustatie. Pentru ca cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine i s-a facut lui sfetnic? Iar traind Eustatie in oarecare loc nestiut, i-a zis femeia lui: "Pana cand sa traim aici? Sa mergem mai bine in tari departate, ca nu cumva sa ne cunoasca pe noi cineva, si sa ne facem de ocara cunoscutilor nostri". Si sculindu-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre partile Egiptului; si mergand cateva zile, au sosit la mare. Aflind in liman o corabie care vrea sa mearga la Egipt, au intrat intr-insa si incepura a merge. Iar stapanul corabiei era barbar foarte. Acela vazand pe femeia lui Eustatie frumoasa, s-a robit spre dansa, si gandea viclesug in inima sa, vrand sa o ia de la acel om sarac. Apoi, sosind in portul la care se cadea sa iasa Eustatie din corabie si sa mearga in calea sa, stapanul corabiei a luat in loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se impotrivea lui si nu vrea sa i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic sa faca. Caci nebunul ace-la si fara de omenie barbar, scotand sabia, vrea sa-l ucida pe el, si sa-l arunce in mare. Si nu era nimeni ca sa ajute lui Eustatie, si a inceput cu plingere a cadea la picioarele omului aceluia, rugandu-l ca sa nu-l desparta de iubita sa sotie. Dar nici asa n-a reusit ceva, ca ii hotarise raspuns desavarsit, zicandu-i: "Sau te du tacand, de vrei sa fii viu, sau vei muri indata aici de sabia aceasta, si marea aceasta va fi tie mormant". Atunci Eustatie cu cei doi fii au iesit din cora-bie, tanguindu-se. Iar cirmaciul acela, departand corabia de la mal, a ridicat panzele si a inceput a merge corabia inainte. Ce despar-tire groaznica era placutului lui Dumnezeu de la sotia sa cea cu-rata si cinstita! Unul pe altul se petreceau, plingand cu ochii si tanguindu-se cu inimile. Se tanguia Eustatie cu fiii, stand pe mal; se tanguia si femeia lui in corabie, rapindu-se de la barbat si ducandu-se in nestiuta tara. Si cine va spune jalea, plingerea si tanguirea lor? Deci, a statut Eustatie pe mal, privind dupa corabie, pana cand a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plingand si ducand cu sine pe copilasii sai cei mititei; si barbatul plingea dupa femeia sa, iar fiii plingeau dupa mama lor.

Numai cu aceea se mangaia pe sine acel fericit suflet, ca unele ca acestea le primea din mana Domnului, fara de a carui voie nimic nu putea sa se faca asupra lor, si ca spre aceasta este chemat in sfanta credinta, ca prin rabdare sa ajunga la cereasca mostenire.

Dar inca nu se sfirsise necazul acela cu rapirea femeii, ca mai mari decat cel dintai, se aratau altele; inca nu uitase pe cel dintai, si iata lipsirea de fii nu era departe. Pentru ca s-a intamplat de a intilnit in calea lui un rau revarsat peste margini si foarte repede, la a carui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci asa prin apa, gol, trebuia sa-l treaca pe el calatorul, si din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putinta ca pe amandoi fiii deodata sa-i treaca de cealalta parte a raului aceluia.

Deci, lasand un copil pe mal, iar pe celalalt luandu-l pe spate, l-a dus peste rau; si trecandu-l pe el, l-a pus pe celalalt mal, si pe cand se intorcea sa ia pe celalalt copil, ca si pe acela asijderea sa-l treaca, fiind el in mijlocul raului, a tipat copilul, si, ridicandu-si ochii Eustatie, a vazut un leu venind spre copil, care, apucandu-l pe copil, a fugit cu el in pustie. Si Eustatie sta privind si cu jale strigand, pana ce n-a putut sa mai vada pe fiara fugind cu copilul cel rapit. Apoi s-a intors inapoi, avand nadejde in celalalt copil. Dar inca nu plinsese de-ajuns pe un copil, si iata ca a sosit vremea sa plinga du-pa celalalt. Caci, cand se intorcea el spre celalalt, iata un lup a alergat ca o naluca, l-a apucat si pe acela, si l-a dus in padure. Acolo aflindu-se, cuprins de necazuri din toate partile, stand in mijlocul raului, omul se ineca in marea lacrimilor sale. Cine va spune dure-rile inimii lui, tanguirea si plingerea cea multa? A fost lipsit mai intai de sotia sa cea curata, de o credinta sfanta, care il mangaia in mahnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea raco-rire in necazurile lui. Este adevarata minune ca omul acesta a ramas viu. Cum n-a cazut in mijlocul apei, slabind de mahnire? Dreapta cea tare a Celui Prea-inalt il intarea pe el in rabdare; pen-tru ca cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat si rabdare.

Iesind din rau, a plins la locul acela destul, si s-a dus pe cale tanguindu-se. Cu un gand numai se imbuna, cu mangaietorul Dumne-zeu, in care a crezut, si pentru care pe toate acestea le suferea. In-sa n-a cirtit asupra lui Dumnezeu, si n-a zis: "Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, intr-a Ta cunostinta, ca si de fe-meie si de fii sa ma lipsesti? Oare acesta este folosul credintei, ca mai nevoias decat toti oamenii sa fiu? Oare asa iubesti pe credinciosii Tai, incat sa piara risipiti unul de altul? "Nimic din toate acestea n-a zis dreptul si rabdatorul barbat, ci plecandu-si grumajii cu smerenie, se inchina lui Dumnezeu, multumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, ca pe robii sai nu in norocire lumeasca, nici in mangaiere seaca, ci in necazuri si in primejdii voia sa-i aiba, ca in veacul ce va sa fie sa-i mangaie pe dansii cu cea vesnica bucurie si veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, si ingaduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credinta si barbatia lui, si nu in mahnire, ci in rabdarea lui cea buna binevoind, si multumirile lui ascultandu-i, precum a pazit pe Iona in pantecele chitului nevatamat, asa si pe amandoi fiii lui cei de fiare rapiti, in gurile fiarelor i-a pazit intregi si sanatosi.

Caci leul, inotand pe rau cu copilul, cu nimic nu l-a vatamat pe acesta. Iar cand il ducea pe el in pustie, l-au vazut niste pastori si incepura a alerga dupa dansul chiuind. El, lepadand copilul sanatos, a fugit.

Asijderea si lupul, ducand pe copil viu, l-au vazut niste plugari, si strigand, au alergat dupa dansul; iar acesta le-a lasat copilul intreg. Pastorii si plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii si i-au crescut la ei.

Eustatie, nestiind de aceasta, mergea pe cale, si uneori multumea lui Dumnezeu in rabdare, alteori, biruindu-se de fire, plingea zicand: "Vai mie, cel ce oarecand eram bogat, iar acum sunt sarac si gol. Vai de mine, cel odinioara casnic, iar acum strain. Eram oarecand ca un pom frumos infrunzit si bine rodit, iar acum sunt ca o ramura uscata. Eram inconjurat in casa de prieteni, pe ulite de slugi, in razboaie de ostasi, iar acum am ramas singur in loc pustiu. Nu ma lasa Tu, Doamne, nu ma trece cu vederea Atoate vazatorule, nu ma uita intru tot Bunule! Doamne, nu ma parasi pe mine pana in sfirsit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai aratat mie: "Ai sa iei ispite ca Iov". Acestea mai mult decat la Iov s-au facut cu mine. Pentru ca el, de s-a si lipsit de averea sa si de cinste, dar sedea in gunoiul sau, iar eu in tara straina nu stiu unde ma voi intoarce. El avea prieteni, mangaindu-l pe dansul; iar mangaierea mea, fiii mei cei iubiti, fiarele cele salbatice apucandu-i, i-au mancat in pustia aceea. El, desi era lipsit de fiii sai, de la sotie putea sa aiba oarecare mangaiere si alinare; buna mea impreuna-vietuitoare in mainile nelegiuitului barbat a cazut, iar eu ca o trestie in pustie ma clatin de viforul amarelor mele necazuri.

Doamne, nu te mania asupra mea, cel ce din amaraciunea inimii graiesc; graiesc ca un om, caci in Tine purtatorul meu de grija si indreptatorul cailor mele ma intaresc, si spre Tine nadajduiesc, si cu a ta dragoste ca cu o roua racoroasa si de vant adietoare, raco-resc focul mahnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceata, indulcesc amaraciunea primejdiilor mele. Asa graind el cu suspinuri si cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, si intrand intr-insul, a inceput a sluji, supunandu-se la locuitorii cei de acolo, ca sa se hraneasca din osteneala. Si lucra la lucrul pe care nu-l stia mai inainte, ostenindu-se intru aceea in care nu era obisnuit. Dupa aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca sa-l faca pazitor la tarina lor, si pentru aceea sa-i dea o plata foarte mica. Si asa a petrecut in satul acela cincisprezece ani, in mare saracie si sme-renie si intru osteneli multe, pentru ca manca paine. Iar faptele lui bune si nevointele cine le va spune? Poate tot omul sa socoteasca ca intr-o saracie ca ceea si strainatate, intru nimic nu se indelet-nicea asa de mult ca in rugaciuni, in posturi, in lacrimi, in prive-gheri si in suspinurile inimii, inaltandu-si spre Dumnezeu ochii, mainile si inima, si de la indurarile Lui asteptand mila. Iar fiii lui, nu departe, intr-un alt sat cresteau. El nu-i stia, si nici ei nu stiau unul de altul, desi vietuiau in acelasi sat.

Iar femeia, ca o alta Sara oarecand, era pazita de catre Dumnezeu de necuratia barbatului aceluia, care in acelasi ceas cand a luat-o pe ea de la adevaratul ei barbat, a fost lovit de oarecare durere, si ajungand la locul lui, a murit si a lasat curata pe cea robi-ta de el, neatingandu-se de dansa.

Asa a pazit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, ca in mijlocul curselor fiind, a ramas nevatamata, si "ca o apasare s-a izbavit din cursa vanatorilor, cursa s-a sfaramat, iar ea s-a izbavit cu ajuto-rul Celui prea inalt". Apoi, dupa moartea barbatului aceluia, acea cinstita femeie a ramas libera, si vietuia in pacea sa fara de ispita, avand hrana din osteneala mainilor sale.

In acea vreme, au facut razboi cei de alta semintie asupra romanilor si i-au batut mult, luand unele cetati si robind tari. Atunci Traian imparatul a fost in mare mahnire si, aducandu-si el aminte de viteazul sau dregator Plachida, zicea: "De ar fi fost Plachida al nostru, nu si-ar fi ris de noi vrajmasii nostri, ca era infricosat vraj-masilor, si de numele lui se temeau potrivnicii, ca era viteaz si no-rocos in razboaie". Si se mira imparatul cu toti dregatorii sai de acest minunat lucru, ca nu se stia unde s-a ascuns Plachida cu fe-meia si cu copiii. Sfatuindu-se sa trimita spre cautarea lui prin toata imparatia sa, a zis catre cei ce stateau de fata: "Daca cineva imi va afla pe Plachida al meu, il voi cinsti pe dansul cu mare cinste, si ii voi da lui daruri multe". Si iata doi buni ostasi, Antioh si Acachie, care au fost oarecand credinciosi prieteni lui Plachida si vietuiau in curtea lui, zisera: "Stapanitorule imparate, noua sa ne poruncesti sa cautam pe omul acela care este de foarte buna trebuinta la toata imparatia romanilor. Caci chiar pana la marginea pamantului de l-am cauta pe el, la aceasta ne vom sargui in tot chipul". Si bucurandu-se imparatul de o sarguinta ca aceea a lor, i-au trimis pe dansii indata. Iar ei, iesind, au strabatut toate provinciile imparatiei, prin cetati si prin sate cautand pe iubitul lor conducator, si pe oricine intilneau, il intrebau: "Nu cumva au vazut undeva pe un om ca acela?" Apoi, se apropiara de satul acela in care Eustatie isi traia viata. Iar Eustatie atunci pazea tarina in cimp si vazand pe ostasii cei ce veneau in sat, privea la dansii.

Si i-a cunoscut pe ei de departe, caci erau ostasi ai lui, si s-a bucurat, incat de bucurie plingea, si in taina inimii sale catre Dumnezeu striga din adancul suspinarii si sta linga cale, pe unde ostasii aveau voie sa treaca. Iar ei ajungand la Eustatie, si urandu-i de sanatate dupa obicei, l-au intrebat: "Ce sat este acesta si cine il stapaneste pe el?" Apoi incepura a-l intreba: "Nu cumva este aici vreun om strain, al carui stat este asa si fata in acest chip, si se numeste Plachida?" Iar Eustatie le-a zis: "Pentru ce pricina il cautati pe el?" Iar ei au zis: "Prieten ne este noua, si de multa vreme nu l-am vazut pe el, si nu stim unde se afla cu femeia si cu cei doi fii si de ne-ar spune noua cineva de dansul, mult aur i-am da omului aceluia". Iar Eustatie le-a zis: "Nu-l stiu pe el, nici n-am auzit candva de Plachida; poate stapanii mei. Rogu-va pe voi sa veniti in sat, si sa va odihniti in casuta mea, ca va vad pe voi si caii vostri osteniti de drum, deci sa va odihniti la mine, si va fi voua cu putinta ca si pentru cel cautat sa intrebati pe cineva din cei ce il stiu. Iar ei, ascultandu-l pe el, au mers impreuna in sat, insa nu-l cunosteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dansii si lacrimi din ochii lui voiau sa iasa, insa le oprea, ca sa nu fie cunoscut. Si era in satul acela un om bun, la care isi avea Eustatie adapostirea. La acel om a dus pe ostasii aceia, rugandu-l sa-i odihneasca pe dansii si sa puna inaintea lor cate ceva de ospat. Iar el zicea: "Iti voi plati tie cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospatul lor, pentru ca imi sunt mie cunoscuti". Iar omul acela, din obiceiul cel bun al sau si din rugamintea lui Eustatie, care avea sa-i rasplateasca lui cu slujba, ii ospata pe strainii aceia din belsug. Iar Eustatie le slujea lor, aducand si punand bucate inaintea lor si-si aducea aminte de viata lui cea dintai, cand asa ii slujeau lui aceia carora el le slujeste acum. Si se biruia de fire spre lacrimi, insa se ascundea ca sa nu fie cunoscut si iesind afara din casa, plingand putin si stergandu-si lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul si fiind sateanul cel mai de jos. Iar ostasii aceia, cautand adeseori la fata lui, incepura cate putin a-l cunoaste si a grai incet in sine: "Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevarat sigur el este", si zisera: "Ne aducem a-minte de o rana adanca de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la razboi, drept aceea, de este la dansul rana aceea, cu adevarat el este Plachida". Vazandu-i rana aceea, au sarit indata de la masa si au cazut la picioarele lui, si sculindu-se i-au cuprins grumajii si au plins mult de bucurie, zicandu-i: "Tu esti Plachida, pe care noi te cautam! Tu esti iubitul imparatului, pentru care imparatul atata vre-me se mahneste. Tu esti renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toti ostasii se tanguiesc".

Atunci Eustatie cunoscand ca a venit vremea aceea, in care i-a fagaduit lui Domnul sa-l randuiasca, in dregatoria si in cinstea lui cea dintai, le-a zis: "Eu sunt, fratilor, cel pe care voi il cautati. Eu sunt Plachida, cu care voi v-ati luptat multa vreme impreuna. Eu sunt cel slavit oarecand in Roma, celor de alt neam infricosat, voua bun prieten, iar acum sarac, si netrebnic si nestiut". Si s-a facut intre dansii bucurie mare, si din bucurie lacrimi.

Apoi, l-au imbracat pe el in haine de mult pret, ca pe un mare dregator, si i-au dat lui scrisorile imparatesti si cu insistenta il rugau sa mearga fara zabava la imparat, zicand: "Iata si-a ridicat cornul sau vrajmasul, si nu este altul asa de viteaz ca tine, ca sa biruiasca si sa alunge pe potrivnici". Iar stapanul casei aceleia si toti casnicii lui, auzind acestea se mirau, si se uimeau si a strabatut vestea in tot satul zicand: "Mare om s-a aflat in satul nostru". Si alergau toti ca la o mare minune, si se mirau vazand pe Eustatie imbracat ca un comandant de osti si cinstit de ostasi. Iar Antioh si Acachie spuneau la oameni faptele si vitejia barbatului, bogatia si bunul lui neam.

Iar ei auzind ca Eustatie este un om de atata pret, mare comandant al romanilor, se mirau zicand: "O, cum barbatul acesta mare si strain a fost la noi!" Si cadeau la dansul si i se inchinau zicandu-i: "Pentru ce nu ne-ai spus noua, stapane, neamul cel mare si dre-gatoria ta?" Si cadea la dansul si stapanul lui la care traise Eustatie, rugandu-l sa nu se manie pe dansul, pentru ca nu il cinstea pe el. Si toti oamenii se rusinau de aceasta, ca pe un om ca acesta l-au socotit dansii ca pe un rob.

Apoi, l-au incalecat pe el ostasii pe cal, si au plecat intor-candu-se la Roma, iar toti oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei pana departe cu cinste multa. Mergand pe cale si vorbind, il intrebau de femeia lui si de fii, iar el le-a spus pe rand toate cele ce i se intamplasera si ostasii plingeau, auzind de reaua intamplare a lui. Asijderea si ei ii spuneau cum imparatul a fost in mare supa-rare pentru dansul. Inca nu numai imparatul, ziceau ei, ci si tot sfa-tul ostasesc si ostasii se intristau pentru schimbarea lui. Si vorbind asa, nu dupa multe zile, au ajuns la Roma, si au spus ostasii aceia imparatului ca au aflat pe Plachida, precum si modul cum l-au aflat pe el. Iar imparatul l-a primit pe el cu cinste, cu toti cei mari ai sai, si bucurandu-se l-au sarutat pe el, si il intrebau cum a iesit din casa sa, si ce i s-a intamplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au intamplat, si de femeie, si de copii, si toti ascultand se induiosau.

Atunci imparatul a pus pe Eustatie in cea dintai randuiala a lui, si i-a dat lui multe averi, mai mari decat cele dintai, si l-a imbo-gatit pe el foarte, si toata Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el imparatul ca sa mearga la razboi impotriva barbarilor si cu cea dintai vitejie sa apere patria de navalirea lor, si sa izbandeasca robia unor cetati. Iar Eustatie, adunand pe toti osta-sii si vazand ca nu sunt de ajuns la un razboi ca acela, a zis impa-ratului sa trimita porunci in toate hotarele sale, si sa adune si din cetati si din sate tineri placuti si sa-i trimita la Roma, la randuiala ostaseasca. Si s-a facut asa. A trimis imparatul porunci, si s-a adu-nat in Roma multime de oameni tineri si tari, de buna trebuinta la razboi. Intre altii se adusera acolo si cei doi fii ai lui, Agapia si Teopist, care se facusera mari si erau frumosi; la trup mari si tari la putere. Acestia, daca s-au adus in Roma, i-a vazut pe ei comandantul, si i-a iubit foarte. Pentru ca singura firea parintesca spre fiii sai se pleca, si cu dragostea cea catre dansii se biruia. Nestiind Eustatie ca acestia sunt fiii firesti ai lui, insa ii iubea pe dansii ca pe niste fii ai sai si totdeauna stateau inaintea lui, si ii facea pe ei partasi cu sine la masa sa ca ii erau lui placuti.

Deci, a mers Eustatie la razboi si batandu-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dansii. Si nu numai cetatile si tarile cele robite le-a dezrobit, dar si pe tot pamantul vrajmasilor l-a biruit si l-a robit si pe ostasii lor desavarsit i-a nimicit, si in Domnul sau a aratat vitejie si biruinta, mai mare decat cele dintai biruinti, pe care le purta mai inainte.

Sfirsindu-se razboiul, si intorcandu-se cu pace Eustatie la locul sau, i s-a intamplat ca in calatoria sa sa poposeasca intr-un sat care era asezat la un loc frumos linga un rau, unde fiind placut locul pentru repaus, s-a linistit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca in felul acesta sa-l aduca intru cunoastere pe credinciosul sau rob, cu femeia sa si cu fiii si pe cei risipiti sa-i adune la un loc, pentru ca femeia lui vietuia in acel sat avand o gradina si castigandu-si dintr-insa cu multa osteneala hrana cea de toate zilele. Iar dupa Dumnezeiasca randuiala, Agapie si Teopist, nestiind nimic de mama lor, si-au asezat cortul lor linga gradina ei, ca dintr-un sat fi-ind ei, aveau un cort, o viata si o dragoste potrivindu-se intocmai unul cu celalalt in gandire si in cugete, ca fratii cei dintr-un pantece. Ei insa nu stiau ca sunt frati, si nestiind nicidecum stransa legatura de sange dintre ei, se aveau ca fratii. S-au culcat, deci, impreuna linga gradina maicii lor sa se odihneasca. Nu departe era si tabara marelui comandant al lor.

Intr-una din zilele acelea, lucrand ceva maica lor in gradina sa, in ceasul de amiaza-zi, auzi vorba ostasilor celor ce se odihneau aproape in cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: intreba unul pe al-tul, care de ce neam este. Si a zis cel mai mare: "Eu foarte putin imi aduc aminte ca tatal meu era comandant de osti in Roma si nu stiu de ce a iesit din Roma cu mama, luandu-ma pe mine si pe un alt frate al meu mai mic, pentru ca noi doi eram la dansii, si am mers pana la mare, unde am intrat intr-o corabie, cu care mergand peste mare, cand am sosit la mal, a iesit tata din corabie, si cu dansul eu cu fratele meu, iar maica nu stiu de ce a ramas in cora-bie. Numai aceasta imi aduc aminte, ca plingea foarte mult dupa dansa tatal meu si noi asemenea, si mergeam pe cale plingand. Iar dupa ce am ajuns la un rau, tatal m-a lasat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luandu-l pe umere l-a dus de cealalta parte a raului, si dupa ce l-a trecut pe el si venea la mine, un leu alergand m-a rapit pe mine si m-a dus in pustie, iar niste pastori m-au scos pe mine din gura leului si am fost crescut intr-acel sat, in care tu stii." Atunci cel mai tanar sculindu-se degrab a cazut pe grumajii lui cu bucurie si cu plingere zicand: "Cu adevarat tu esti fratele meu, ca eu de toate acestea, care le spui tu, imi aduc aminte; am vazut cu ochii cand te-a apucat pe tine leul si pe mine in acelasi ceas m-a rapit un lup, dar niste plugari m-au scos din gura lui. Si cunoscandu-se amandoi fratii intre dansii s-au bucurat foarte, cuprinzandu-se si sarutandu-se unul pe altul, si au plins mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, si cu ochii cu suspinuri si cu lacrimi spre cer isi ridica. Caci a cunoscut ca sunt fiii ei cei adevarati, si inima ei indata se racori din cele amare necazuri in care se afla pi-na atunci. Insa fiind femeie inteleapta, n-a cutezat fara de cea mai vrednica credinta de dovada a se arata lor, ca era saraca, si imbra-cata cu haine saracacioase, iar ei erau ostasi alesi si cinstiti. Si au vazut cu cuviinta ca e bine sa mearga la comandantul de osti, pe care sa-l roage ca pe linga oastea lui sa poata a se intoarce la Roma, si acolo mai bine sa faca cunostinta fiilor sai, sa se instiinteze de barbatul sau, de este oare viu sau nu.

Deci, mergand, a stat inaintea comandantului de osti, si i s-a inchinat lui zicandu-i: "Rogu-ma tie, stapane, sa-mi dai voie ca pe linga taberile tale sa merg si eu la Roma, pentru ca eu sunt romana, si am fost luata in robie de barbari in pamantul acesta, de acum sasesprezece ani, si acum fiind sloboda, traiesc in tara straina, indu-rand saracia cea mare". Iar Eustatie fiind de bun neam, indata s-a induiosat la rugaciunea ei, si i-a dat voie ca fara de temere sa se intoarca la mostenirea sa. Atunci femeia stand si privind la comandant, l-a cunoscut ca este barbatul ei, si mirandu-se, sta ca uimita. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Insa ea deodata venindu-i peste bucurie, precum oarecand mahnirea era peste mahnire, inlauntru striga catre Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea sa spuna barbatului sau ca este femeia lui.

Pentru ca il vedea pe el in pompa mare, impunator la fata, si multime de ostasi stand inaintea lui. Pe cand, ea, ca una din cele mai nevoiase femei, era saraca; si s-a dus de la ochii lui atunci, rugandu-se stapanului si Dumnezeului sau, ca numai el sa randuiasca in viitor, cum s-ar putea cunoaste de barbat si de fiii sai. Apoi, gasind vreme cu prilej, a intrat si a stat inaintea comandantului care privind spre dansa, i-a zis: "Ce mai poftesti inca de la mine batrano? " Iar ea inchinandu-se lui pana la pamant, i-a zis: "Rogu-ma tie stapanul meu sa nu te manii pe mine roaba ta ca am sa intreb de un lucru pe inaltimea ta; sa ingadui putin, ascultand pe roaba ta". Iar el i-a zis ei: "Bine, spune!" Iar ea a inceput a grai: "Au nu esti tu Plachida, cel ce din sfantul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai vazut tu pe Hristos pe Cruce, intre coarnele cerbului? Nu ai iesit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia si cu doi fii, Agapie si Teopist? Nu a luat cu sila de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sunt eu cu adevarat? Martor cre-dincios imi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, ca sunt femeia ta, si sunt pazita cu darul lui Hristos de intinaciune. Pentru ca barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca manie, a pierit in acelasi ceas, iar eu am ramas curata, si acum in nevoie dupa cum ma aflu". Auzind acestea Eustatie, s-a desteptat ca din somn, si cunoscand indata pe femeia sa s-a sculat la dansa, si imbratisindu-se amandoi, au plins mult de bucuria cea mare. Apoi a inceput Eustatie: "Sa laudam si sa multumim lui Hristos Mantuitorul nostru, care n-a departat de la noi mila Sa, ci precum a fagaduit ca dupa necazuri sa ne mangaie pe noi, asa a si facut". Si mult bucurandu-se si plingand, au multumit lui Dumnezeu. Dupa aceasta, daca a incetat Eustatie din plins, l-a intrebat pe el femeia: "Dar unde sunt fiii nostri?" Iar el suspinand din adancul inimii a zis: " Fiarele i-au mancat pe dansii". Iar femeia a zis: "Sa nu te intristezi stapanul meu, ca precum ne-a dat noua Dumnezeu ca fara de asteptare sa aflam unul pe altul, asa ne va da noua sa aflam si pe fiii nostri". Iar el a zis: "Au nu ti-am spus ca sunt mancati de fiare!?" Iar ea a inceput a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lu-crand in gradina sa de la cei doi ostasi ai lui, care vorbeau unul cu altul, si a cunoscut ca sunt fiii lor. Iar Eustatie, chemandu-i indata pe dansii, i-a intrebat: "De ce neam sunteti, unde v-ati nascut si unde ati crescut?" - "Noi, stapane al nostru, am ramas foarte mici orfani de parintii nostri si ii tinem minte putin, insa ne aducem aminte ca tatal nostru era comandant de osti al romanilor, precum esti maria-ta, si nu stim din ce imprejurare tatal nostru a iesit din Roma noaptea cu mama noastra si cu noi amandoi si dupa ce am trecut marea in corabie, a ramas acolo mama noastra, nu stim pentru ce, iar tatal nostru, plingand dupa dansa, a mers cu noi la un rau, peste care trecandu-ne pe cate unul, cand era el singur in mijlocul raului, niste fiare ne-au rapit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, si amandoi am fost paziti de mancarea fiarelor, caci pe mine niste pastori, iar pe el niste plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscura pe fiii lor si, cazand pe grumajii lor, au plins mult. Si s-a facut bucurie mare in tabara comandantului precum oarecand in Egipt, cand s-au cunoscut Iosif cu fratii sai. Si a strabatut vestea prin toate taberile de aflarea femeii si a fiilor comandantului lor, si s-au adunat toti bucurandu-se, si au facut veselie mare toata oastea. Pentru ca nu se mangaiau atata de biruinta, cat de aceasta bucurie.

Asa a mangaiat Dumnezeu pe credinciosii sai robi. Pentru ca el omoara si face viu, face sarac si imbogateste, pogoara in necazuri si ridica spre bucurie si veselie. Si putea atunci Eustatie ca sa zica ca David: "Veniti si auziti, si voi povesti voua tuturor celor ce va temeti de Dumnezeu cate a facut sufletului meu. Adusu-si-a aminte sa faca mila cu mine. Dreapta Domnului m-a inaltat. Dreapta Domnului a facut putere" (Psalm 117,16).

Iar cand Eustatie se intorcea de la razboi, bucurandu-se pentru doua lucruri: adica pentru biruinta, si pentru aflarea femeii si a fiilor sai, atunci mai inainte de mergerea lui in Roma, a murit Traian imparatul, iar in locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rau, urand pe cei buni, si alungand pe cei binecredinciosi. Intrand Eustatie in cetate cu veselie si pompa mare, precum se obisnuia la marii comandanti ai romanilor, si ducand cu sine multi robi si fara de numar trofee scumpe, a fost primit cu cinste de imparatul si de toti romanii si i s-a rasplatit vitejia lui mai mult decat cea dintai, fiindca acum era cinstit de toti mai mult decat inainte. Insa Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui in lumea aceasta, prea scurta si nestatornica, sa fie cinstiti si slaviti pana in sfirsit, prin cinstirea cea desarta si vremelnica, le-a gatit la ceruri cinstea si slava cea vesnic neschimbata.

Acela, prin aducerea in cea dintai a lui cinstire, numai o racorire de necazurile lui i-a facut lui Eustatie, iar calea lui cea muceniceasca spre cer i-a insemnat-o mai inainte. Caci nu dupa multa vreme, iar l-a intors la necinste si la necaz, pe care el le-a rabdat cu dulceata pentru Hristos. Pentru ca rau-credinciosul Adrian a vrut sa faca jertfa zeilor, multumindu-le pentru biruinta cea asupra vrajmasilor, si intrand el in capistea idoleasca cu mai marii ostilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a ramas afara. L-a intrebat atunci pe el imparatul: "De ce nu vrei sa intri cu noi in capiste si sa multumesti zeilor? Tie ti se cade mai intai sa dai multumire idolilor, ca nu numai in razboaie te-au pazit intreg si sanatos, si ti-a dat biruinta asupra vrajmasilor, ba inca pe femeia ta si pe fiii tai ti-au aratat tie!" Raspuns-a Eustatie: "Crestin sunt si pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos il tin, pe Acela Il cinstesc si-I multumesc si Lui ma inchin, pentru ca El pe toate acestea: sanatatea, biruinta, pe sotia si pe fiii mei mi i-a daruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucratori, nu ma voi inchina". Si s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Imparatul maniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar rasplati lui necinstirea zeilor sai. Si mai intai, dupa putina vreme, a luat de la dansul dregatoria lui, si ca unui om de rand i-a poruncit sa stea inaintea lui; apoi pe femeia si pe fiii sai de fata punandu-i, ii indemna pe ei cu cuvintele, ca sa jertfeasca idolilor. Si neputand sa-i intoarca pe dansii de la Hristos, i-a osandit la mancarea fiarelor.

Si mergea sfantul Eustatie, sarbatoritul acela si viteazul ostas de odinioara, la locul cel de priveliste, cu ai sai osanditi la moarte si nu se rusinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Caruia precum a inceput a-I sluji cu credinta, asa si sfirseau cu credinta cea cu osardie si bine placuta supunere, marturisind numele Lui cel sfant inaintea tuturor. Si intarea pe sotia sa cea cinstita, si pe iubitii sai fii, ca sa nu se teama de moartea cea datatoare de viata pentru Domnul tuturor. Asemenea si ei, intru dansii unul pe altul se intareau cu cuvintele si cu nadejdea rasplatirii celei ce va sa fie, si mergeau la moarte ca la ospat.

Dar, dand drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vatamat pe ei. Caci, oarecare fiara alerga la dansii, indata inchinandu-se, se intorcea inapoi. Fiarele isi imblinzeau mania lor, iar imparatul mai mult se mania, si a poruncit ca, ducandu-i pe dansii de la locul acela, sa-i arunce in temnita. Iar a doua zi a poruncit ca sa arda un bou de arama si sa arunce intr-insul pe sfantul Eustatie cu femeia si amandoi fiii. Si a fost sfintilor mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de roua racorit, si intru acel bou rugandu-se sfintii mucenici, si-au dat in mainile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, si au trecut la cereasca imparatie. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrand sa vada praful mucenicilor celor arsi. Dar deschizand usa a aflat trupurile lor cele sfinte intregi si nevatamate, si nici un par din capul lor n-a ars, ci ca niste vii si dormind se aratau fetele lor, pline de o frumusete prea minunata, mai presus de fire, si tot poporul cel ce era acolo a strigat: "Mare este Dumnezeul crestinilor".

Iar imparatul s-a intors cu rusine la palatul sau, si tot poporul ocara pe imparatul pentru rautatea lui, ca pe unul ca acesta, la toata imparatia mai mare comandant, de buna trebuinta, l-a pierdut in zadar. Deci, crestinii luand cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au facut cuviincioase ingropari slavind pe Dumnezeul cel minunat intru sfintii sai: pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Caruia cinste, slava si inchinaciune toti sa-I fie de la noi, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.