II. IN LUME EVANGHELOS BAIRAKTARIS

• « Inapoi
• Inainte »

"cersetorul" lui Hristos

...inainte de a fi zamislit in pantece, te-am cunoscut, si inainte de a iesi din pantece, te-am sfintit.

(Ieremia 1,5).

...cei ce au pazit cu sfintenie cele sfinte se vor sfinti.

(Intelepciunea lui Solomon 6,10).

Parintele Porfirie, in lume Evanghelos Bairaktaris, se tragea din Evvia. S-a nascut in anul 1906, in satul Sfantul Ioan din Karystia, din parinti saraci. De la varsta de zece ani a fost nevoit sa lucreze la o bacanie din Piure. Pe cand avea doisprezece-paisprezece ani, a citit cu mare atentie viata Sfantului Ioan Kalivitul si, fiind atras de invataturile sale, a incercat sa le urmeze in viata. Astfel s-a incredintat iubirii lui Hristos si, parasindu-si pe ascuns satul, s-a dus in Kafsokalivia la Sfantul Munte, pentru a-si pune in aplicare inaltele idealuri.

Legat de acest moment, noteaza urmatoarele in "testamentul duhovnicesc": "De mic copil ma aflat tot in pacate. Cand m-a trimis mama sa pazesc vitele la munte, caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America, sa lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii sai, pe cand pasteam vitele, citeam silabisit viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit foarte mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Si, vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia in Sfantul Munte si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult si simteam o mare iubire si pentru Dumnezeu".

Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a inceput sa impodobeasca aceasta figura adolescentina, aprinsa de dragostea pentru Hristos, daruind-o cu harisme inalte si cu cele mai alese calitati duhovnicesti. Dumnezeu deschisese un drum luminos inaintea acestui smerit si neinsemnat tanar, pe care il harazise a deveni unul dintre cei mai mari parinti duhovnicesti ai secolului nostru. Astfel, in anul 1923, pe cand avea 17 ani, intr-o Duminica dupa Sfanta Liturghie, indata dupa ce se impartasise, pe cand se plimba prin padure plin de bucurie, a simtit cum se revarsa in el Harul Dumnezeiesc. O lume noua i se deschidea inainte. In ziua aceea Dumnezeu i-a daruit darul stravederii. Este vorba de o harisma despre care vom vorbi mai pe larg in continuare. Acest dar l-a folosit cat a trait, cu intelepciune si cu frica de Dumnezeu, asa cum vedem din toata invatatura sa.

Cand, odata, discutand cu unul dintre fiii sai duhovnicesti (18.06.1986), a fost intrebat: "Parinte, nu i-ati cerut niciodata lui dumnezeu sa va dea vreun dar?", el a raspuns: "Niciodata. Nici macar nu mi-a trecut prin minte. Si totusi, asta s-a petrecut datorita Harului dumnezeiesc. Nu poti sa ceri. Pregateste-te duhovniceste si Dumnezeu iti va da, daca esti vrednic".

In scurt timp s-a imbolnavit grav, iar Batranii sai l-au trimis inapoi la parintii sai sa-si trateze boala. Odata intors acasa, s-a intalnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care i-a intuit de indata nivelul moral, sfintele harisme si, mai ales, darul stravederii. Astfel, in anul 1927, desi parintele avea atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punandu-i numele de Porfirie.

In anii ce au urmat, pana in 1940, batranul Porfirie a slujit ca parinte duhovnicesc, spovedind si sfatuind in diverse probleme de viata, la sfanta Manastire a Sfantului Haralambie din Lefka. Acolo, timp de 13 ani, ore in sir a ascultat spovedania a mii de credinciosi, in special a locuitorilor din regiunile dimprejur, din Evvia, Kymi, Karystos, Aliveri, Vathia, dar si din alte regiuni. Pe toti care veneau al el ii ajuta sa gaseasca drumul drept in viata si sa-si rezolve cu intelepciune problemele care ii impovarau. Cu darul discernamantului si, mai ales, cu acela al stravederii, lumina unele aspecte din viata oamenilor, adancite in bezna subconstientului, deschizandu-le astfel cai de autocunoastere si de pocainta. Cei care au avut folos duhovnicesc din acest dar al sau, il numeau "parintele-profet".

Cand a izbucnit al doilea razboi mondial, in octombrie 1940, a fost numit paroh al Paraclisului Sfantului Gherasim de la Policlinica din Atena, ce se afla intre strazile Pireos si Sokratous, langa piata Omonia. Aceasta policlinica a fost infiintata in anul 1903 si a fost condusa de doi frati din Lixourios (Kefallinia), si anume de Nicolae Alivizatos (1876-1945), profesor de chirurgie la Universitatea din Atena, si de Amilkas Alivizatos, despre care vom vorbi mai jos.

Timp de treizeci de ani cuviosul Batran a infaptuit aceasta lucrare pastorala de tamaduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, in loc sa se nevoiasca "in pustia de la Sfantul Munte, se nevoia in "pustia" Omoniei". In aceeasi "pustie" din centrul Atenei se nevoia o alta figura a Bisericii, si anume parintele Epifanie Theodoropoulos, ascet al iubirii si Batran plin de discernamant (1930-1989). Acesti doi parinti duhovnicesti erau legati de o stransa legatura duhovniceasca, colaborau si isi impartaseau experienta duhovniceasca si pastorala. Mai ales spre sfarsitul vietii pamantesti a parintelui Epifanie, cand acesta, atins de cancer, indura dureri cumplite, Batranul Porfirie vorbea mereu cu el la telefon, dupa miezul noptii. Astfel, durerea se mai ostoia, in timp ce acesti doi asceti se inaltau duhovniceste in spatii ceresti.

In acest locas sfantul Batran si-a continuat insemnata lucrare duhovniceasca si in momentele dificile ale neamului nostru. Spovedea, sfatuia, incuraja, indruma, tamaduia suflete, asculta durerea de fiecare zi, infrunta moartea, vindecand de multe ori chiar si boli trupesti. Medicii care au lucrat in aceasta policlinica povestesc emotionati multe intamplari din acea perioada. De multe ori, in cazuri foarte dificile si greu de rezolvat, prezenta plina de har a Batranului era singura nadejde a oamenilor.

Insusi parintele povesteste cu emotie cazurile unor bolnavi. Cu mare sensibilitate descrie ultimele clipe din viata pamanteasca a unor grav bolnavi are erau dusi intr-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor intunecat. Rugandu-se, era alaturi de bolnavi, in acele ultime clipe de agonie, de dinaintea mortii, usurandu-le sufletele. Uneori isi intrerupea rugaciunea, cobora in biserica, ingenunchea inaintea Sfintei Mese si plangea; apoi "cu si mai mare staruinta se ruga" (Luca 22, 44). Cand se intorcea in salon, norul se risipise. O lumina blanda se asternuse peste chipul, de-acum impacat, al bolnavului. Sufletul sau, eliberat, calatorea spre ceruri. Medicii care il vedeau adesea la capataiul bolnavului la ceas tarziu, il intrebau: "Bunicutule, tot aici esti?", iar el raspundea: "Ce sa fac, fiii mei? Doar vedeti ca sant singuri si parasiti".

La policlinica era un caine la care Batranul tinea foarte mult, asa cum de altfel tinea la toate celelalte animale, la pasari si la plante. De altminteri, aceasta este caracteristica tuturor sfintilor: ei iubesc natura, o respecta, incercand sa ii descifreze chipul. Sfinti se bazeaza pe teologia Parintilor si pe Traditia Bisericii Ortodoxe si de aceea au creat o morala de profund respect fata de natura si fata de zidirea materiala. Asadar, Bunicutul tinea mult la acel caine, pe care il socotea "prietenul" sau.

La un moment dat a venit in Grecia un grup de oameni de stiinta americani, care, in colaborare cu personalul stiintific al policlinicii, urmau sa faca anumite experimente, in care aveau de gand sa se foloseasca de acel caine, de "prietenul" Batranului. Asadar, in ziua experimentului, Parintele Porfirie a plecat din policlinica. S-a intors abia pe seara si, imediat, s-a indreptat spre laborator. A deschis congelatorul in care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristete si i-a spus: "Ce ti-au facut, bietul de tine?". Atunci, dupa cum parintele insusi ne-a povestit, minunandu-se, cainele a mai dat o data din coada, in semn de salut, asa cum facuse prima data. Dupa cum vedeti, inaintea sfinteniei, chiar si natura se inclina, iar limitele firii dispar!

Tot in acea perioada despre care am vorbit, presedintele Policlinicii din Atena era Amilkas Alivizatos (1887-1969), profesor de Drept Canonic si de Pastorala, la Facultatea de Teologie a Universitatii din Atena. Era o personalitate academica cu o bogata activitate stiintifica si sociala. Chiar in vremea aceea era presedinte si al Spitalului Matzavinatio. Trebuie spus ca Amilkas Alivizatos, fire severa si putin ciudata, aprecia in mod deosebit morala, darurile si insemnata activitate pastorala a Parintelui Porfirie. De aceea tinea foarte mult la el si avea mare evlavie pentru sfintia sa, cu atat mai mult cu cat ii era si parinte duhovnic. Este graitor faptul ca in textul testamentului lasat de marele profesor (1969), dupa cum am aratat din surse bisericesti din vremea aceea, isi exprima dorinta sa aiba o inmormantare simpla; sa nu participe arhierei sau alti preoti in afara duhovnicului sau, Parintele Porfirie, care sa slujeasca si slujba de inmormantare.

Batranul s-a legat duhovniceste, dar si sufleteste de policlinica si, mai ales, de bisericuta Sfantului Gherasim. Sunt semnificative unele intamplari petrecute in aceste locuri, povestite de insusi batranul Porfirie. Redam in continuare una dintre povestirile sale, pastrata inregistrata, din care putem invata multe lucruri:

"Odata, povesteste Parintele Porfirie, m-am lovit la piciorul stang. Mi-am rupt tibia si peroneul - asa se numesc acele oase ce sunt pana aici sus, la genunchi, iar in jos, pana la glezna. Mi-am rupt piciorul la mijloc si-a troznit ca o sticla. M-au dus la spital, in timp ce strigam intruna de durere... Au venit de indata profesorul de chirurgie si toti de la sala de operatie si mi-au pus piciorul in ghips. Dupa ce au trecut vreo zece zile, am inceput sa-mi privesc piciorul si, cu Harul cel dumnezeiesc, am vazut ca nu il pusesera bine. Tare m-am speriat, asa ca am inceput sa ma rog. Cum puteam sa le spun unor medici atat de mari ca au gresit? M-am gandit sa-i vorbesc domnului K., un medic mai mic, foarte bland la vorba si binevoitor. Asadar, i-am spus ca nu au pus bine piciorul in ghips! "Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atatia medici si am vazut totul la radiografie". Intr-adevar imi facusera radiografie. In timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au vazut ca l-au fixat bine si apoi l-au pus in ghips. Se pare insa ca in momentul in care l-au miscat ca sa-l puna in ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus in ghips asa stramb. I-am spus asadar medicului K. Ca au pus piciorul stramb, iar el le-a transmis celorlalti. "Spune-i sa-si vada de sfintenia lui, iar noi ne vedem de ale noastre", i-au raspuns.

Atunci am inceput sa strig. A venit alt medic, un specialist, caruia i-am zis:

- Spune-i profesorului ca vreau sa mai faceti o radiografie.
- Dar ne jignesti, zise el.
- Va rog sa-mi faceti pe plac, caci sunt om batran.
- In fine, hai sa-l ducem jos, sa-i facem voia, dar ne cicaleste degeaba, zise profesorul. Nu stim noi cum e bine? De atatia ani tot asta facem.

In cele din urma m-au dus jos. Acolo au constatat ca intr-adevar piciorul alunecase din pozitia initiala si incepuse sa se sudeze stramb.

- Vai, parinte, tare esti pacatos, imi zise.
- Stiu si eu asta, domnule profesor, i-am spus.
- Acum sa vezi ce vom face! Trebuie sa-l rupem iar, fiindca s-a sudat!
- Faceti cum stiti, i-am raspuns.

Asadar au adus doctorii din nou ca sa-mi traga de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injectie impotriva durerii nu mi-au facut. Asadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar profesorul la mijloc si, tot tragand asa, in cele din urma au reusit sa il rupa! Eu spuneam neincetat "Doamne, Iisuse Hristoase". Durerile erau cumplite! Mi-au apucat asadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au facut la loc.

Acum profesorul se tot minuna de intamplare! "N-am mai vazut si n-am intalnit asa ceva in toata cariera mea. Sa-mi spuna bolnavul ca nu i-am pus bine piciorul in ghips. Si inca dupa cincisprezece zile dupa ce l-am pus in ghips".

Apoi am stat cam trei luni cu piciorul in ghips. Si trebuie sa va spun ca ghipsul este foarte greu. Asadar, mai apoi, dupa ce m-am facut bine, mi-au dat niste carje si am coborat la biserica. Dupa cateva zile i-am spus Haricleei sa imi aduca un baston, iar ea mi-a spus ca se va duce sa imi aduca. A doua zi dimineata, cam pe la orele 11, am coborat in biserica si m-am asezat in strana. In fata mea erau o maica si sora mea Harikleea, careia i-am spus sa se duca sa imi aduca un baston. "Ei, m-oi duce mai tarziu", zise ea. Asadar nu i-am mai spus nimic. In scurt timp intra in biserica o doamna avand in mana un baston, pe care il tinea in sus. Indata ce a intrat, s-a indreptat spre noi, spunand:

- Aici este Sfantul Gherasim?
- Da, fiica mea, zise maica.

Atunci s-a apropiat sa vada mai bine icoana.

- Da, el este, el este, ii zise maicii si se apleca sa se inchine sfantului. Apoi continua:
- Am fost in pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, asa ca am cumparat si eu unul. Noaptea trecuta, imi apare in vis acest sfant din icoana. Eu nu stiam ce Sfant este. Asadar imi spuse sfantul in vis: "Vreau sa imi aduci mie bastonul pe care l-ai cumparat de la Ierusalim". Iata ca l-am adus. Unde sa il pun?

Ia ganditi-va. Biata de ea nici nu stia de Sfantul Gherasim! Asa ca, intreband ea pe unul si pe altul, i-au spus: "Du-te in Omonia. Mai intreaba acolo si iti vor spune unde il gasesti pe Sfantul Gherasim".

Atunci i-am spus: "Vino aici sa iti spun ceva. Sfantul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfantului si slujesc in aceasta biserica de treizeci de ani. Ieri am cerut sa mi se cumpere un baston si sora mea Harikleea urma sa se duca sa imi cumpere unul. Sfantul ti-a spus sa aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul sau, iar bastonul l-a comandat pentru mine". Atunci femeia s-a indreptat spre icoana sfantului Gherasim. A luat bastonul, a sarutat icoana, apoi a pus bastonul alaturi si, intorcandu-se spre icoana, a spus: "Sfinte, ti-am adus bastonul. Acum il voi da slujitorului tau". Apoi s-a intors, a luat iar bastonul si, venind langa mine, mi-a sarutat mana si apoi mi l-a dat.

Ce lucru frumos! Iti poti explica aceasta intamplare? Pe mine m-a emotionat foarte tare. Asta e! Acum vad insa ca nu mai e cauciucul care se afla la capatul bastonului. Unde o fi disparut? L-or fi taiat? Poate l-au luat ca amintire".

Pe ce treceau anii, Batranul Porfirie a organizat o noua vatra de lucrare duhovniceasca si pastorala in mica biserica a Sfantului Nicolae in Kallisia, din Pendeli. Acolo a slujit parintele cu ravna mare din 1955 pana in 1978.

La inceputul anului 1980 a mutat centrul acestei lucrari duhovnicesti la Oporos, in regiunea Aghia Sotira, in Milesi. La inceput chilia sa era o simpla rulota. Astazi, dupa indelungata si foarte ostenitoarea lucrare a Batranului Porfirie si a fiilor sai duhovnicesti, sub neincetata sa indrumare si supraveghere, in acea regiune s-a ridicat un urias complex de cladiri cu o preafrumoasa biserica cu mai multe nivele, in centrul celorlalte cladiri. Tot efortul de ridicare a acestor constructii se desavarseste prin prinoasele si jertfele a mii de oameni si, mai ales prin pronia lui Dumnezeu. Aceste constructii, conform planurilor inaintevazatorului Parintele Porfirie, au fost ridicate pentru a deveni in urmatoarele decenii, un important centru de spiritualitate ortodoxa.

In iarna anului 1988 am vorbit cu Parintele Porfirie, care mi-a infatisat ideile sale privind viitoarele functii ale acestui centru, prevazand faptul ca va veni vremea cand centrul va juca un insemnat rol duhovnicesc in zona Atenei, in cadrul educatiei si al antropologiei teologice ortodoxe, mai ales in momentele grele pentru ortodoxie si elenism. Vorbeam atunci despre contributia psihologiei si a psihanalizei moderne si, in general, a "stiintelor umaniste", la rezolvarea unor probleme ce izvorasc din evolutia personalitatii din evolutia personalitatii omului modern. Parintele Porfirie isi expunea opiniile cu mare usurinta, incat aveam senzatia ca stateam de vorba cu un specialist in domeniu, ce cunostea foarte bine toate problemele, in varietatea lor. Acest om care nu dobandise in scolile din lume nici un fel de cunostinte stiintifice, mi s-a parut atunci a fi un erudit si luminat om de stiinta. Insa Batranul Porfirie nu era un simplu om de stiinta "din aceasta lume" . Cunostintele sale "stiintifice", de psihopedagogie, de medicina, de fiziologie, de anatomie, de fizica si de astronomie, erau urmarea fireasca a intelepciunii "din cele de sus" (Ioan 8, 23).

Intotdeauna Parintele Porfirie a fost retinut in privinta psihanalizei si a diverselor tendinte si metode psihologice contemporane. De fiecare data spunea: "Eu nu le stiu; voi le stiti mai bine". In ziua aceea, dupa ce i-am spus punctul meu de vedere, Batranul a incheiat, spunand "profetic": "De toate aceste probleme psihologice se ocupa parintii neptici in lucrarile lor... Va veni o vreme cand aceste subiecte vor fi predate in cadrul invataturii antropologice a parintilor neptici, chiar in acest loc, de catre parintii de la Muntele Athos, care vor cobori aici tocmai in acest scop".

Incet-incet, cuviosul parinte s-a retras in tacere, plecand din Oropos spre indragitul sau locas duhovnicesc, spre Muntele Athos. Dorea fierbinte sa-si dea ultima suflare in locul unde fusese tuns monah. Ca toti sfintii si el s-a invrednicit de un sfarsit cuvios. Cu voia lui Dumnezeu si-a stiut dinainte ceasul mortii. I-a rugat asadar pe fiii sai duhovnicesti, pe calugari, sa privegheze toata noaptea, sa se impartaseasca si astfel sa se pregateasca a-l petrece pe ultimul drum. Totodata a poruncit sa nu dea de veste despre toate acestea nici unuia dintre fiii sai duhovnicesti din Atena. In zorii zilei de " decembrie 1991, pe cand furtuna bantuia Marea Egee, sufletul i s-a inaltat la ceruri. Trupul sau bolnav si mult incercat a fost ingropat in pamantul de la Kafsokalivia. Deasupra doar pamant, frunze uscate de castan si o simpla cruce de lemn pe care sta scris: "Ieromonahul Porfirie a adormit intru Domnul in 19 noiembrie 1991".

Privindu-i mormantul imi vin in minte versurile unei poezii pe care Batranul o indragea foarte mult si pe care o recita astfel incat aveam impresia ca in acea clipa traia toate cele exprimate in poezie.

Brazii

De brazii de pe coasta mi-ar da
o stiva din crengile lor nesfarsite
mi-as incropi la o margine, langa ei,
o micuta si-nsingurata coliba.

De-ar fi vara, mi-ar da
Sa ma-ntind pe-ale lor frunze uscate
Impreuna cu ei sa cant cantarea,
Impreuna cu ei, murmurul din zori.

Si-apoi, nimic altceva. Iar cand s-ar stinge
Astfel viata-mi de bucurie plina,
Cateva crengi de mi-ar mai da,
Sa-mi fie ultim locas, de odihna...

Astfel, Parintele Porfirie, Batranul "milostivirii si al dragostei", cum i se spunea, a trait smerit precum un "cersetor al lui Hristos" si tot smerit a adormit intru Domnul. In cele din urma, a fost inmormantat printre brazi si castani, incredintandu-se nesfarsitei iubiri a lui Hristos, departe de lumea zgomotoasei Atene, pe care insa a indragit-o, a pastorit-o si careia i-a facut numai bine.

• « Inapoi
• Inainte »