Inomenirea Fiului lui Dumnezeu, mijloc de infiere si indumnezeire a oamenilor


INOMENIREA FIULUI LUI DUMNEZEU, MIJLOC DE INFIERE I INDUMNEZEIRE A S OAMENILOR. SPIRIT SI MATERIE

Dumnezeu, creand prin Cuvantul si Fiul Sau Unul - Nascut toate (In 1, 3), a creat pe oameni ca chipuri ale Fiului Sau, pent ru a-si extinde iubirea parinteasca si la alti fii, dar nu deofiinta cu Sine si deci nu printr-o lege intrinseca, fiindca aceasta ar relativiza pe Unul-Nascut si L-ar supune pe Dumnezeu unei legi, care nu ar mai mentine o deosebire intre Dumnezeu si lume. Dar voind sa dea fiinta tuturor formelor de existenta, a creat si o ordine materiala si pe oamenii compusi din spirit si trup, deci a creat si materia si lumea materiala ca un mijloc de unire si de manifestare a iubirii lor, dar dependenti in mod accentuat de vointa prin care vor sa-si manifeste iubirea, dar si taria spirituala. Cazand oamenii din relatia iubitoare cu Tatal si cu Fiul, prin nemanifestarea tariei vointei lor fata de materie, Fiul, cu bunavointa Tatalui Care a creat pe om dupa chipul Lui, S-a facut si El om, compus din suflet si materie, dar ramanand si Dumnezeu, ca sa faca nepieritoare unirea umanului, compus din suflet si materie, cu Dumnezei rea.

Faptul acesta, avand la baza constitutia omului din spirit si materie, arata ca materia nu este inapta de-a fi formata prin spirit ca o suma de organe prin care sa se manifeste bogatia de activitati ale spiritului. Dar omul fiind creat ca o astfel de compozi ie prin Fiul t lui Dumnezeu, se poate face si El om, adica a putut sa-si faca El insusi materia, prin sufletul asumat, un trup constituit de organe prin care sa se manifeste El insusi ca Dumnezeu si pe care sa-l elibereze de moartea sub care a cazut prin pacat, ca slabire a spiritului si ca sa-l faca organul unei vieti nemuri toare si deplin indumne zei te. Aceasta inseamna ca materia nu e creata de Dumnezeu ca o forma de existenta incapabila de-a fi facuta organ deplin adecvat al ipostasului dumne zeiesc si deci al insasi Treimii dumnezeiesti.

Dar ca sa facem mai usor de acceptat aceasta suprema taina, e bine sa staruim putin asupra tainei prin care spiritul omenesc, creat dupa chipul Fiului lui Dumnezeu, poate da materiei o forma de trup capabil sa fie organ al functiilor lui multiple. Aceasta inseamna ca materia nu e creata ca o masa condamna ta sa ramana amorfa, sau de-o unica forma. O rugaciune bisericeasca, pe care o vom reda mai tarziu, ne va vorbi despre rolul Duhului Sfant in formarea universului format din astri care se arata oamenilor de pe pamant ca lumina, prin starea aprinsa in care se manifesta materia unora din ei. Faptul ca intreg universul material, cu ordinea lui armonioasa, a fost creat si e sustinut de Dumnezeu, deci prin Duhul Sau cel Sfant, ni-l spun adeseori si Psalmii: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Ps. 18, 1). Pe larg descrie minunata lucrare a lui Dumnezeu in univers, de exemplu, Ps. 135. Dar si la inceputul Genezei ni se spune ca Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, sau a universului si toate le-a organizat Dumnezeu dup treptele in care a cele superioare se puteau folosi de cele inferioare, prin Cuvantul Sau, de Care e nedespartit Duhul Sau. Aceasta inseamna ca chiar in materie sunt niste puteri care pot fi folosite pentru organizarea armonioasa a universului de catre Dumnezeu pentru folosirea lui de catre spiritul omenesc. In acest sens spune Sfantul Apostol Pavel ca ratiunile dumnezeiesti se vad in univers si de ele s-a folosit Dumnezeu chiar in facerea sau organizarea lumii.

"Cele vazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si Dumne zeire"(Rom. 1, 20). Intelepciunea lui Dumnezeu imprimata in univers a cunoscut-o Sfanta Scriptura inainte cu mii de ani. Dar stiinta nu va putea vedea curand aceasta intelepciune in cele materiale. Elinii socoteau ca materia e o masa uniforma, compusa din atomi identici. De-abia chimia mai noua a vazut numarul variat de atomi si molecule variate in care se compun prin energiile ce-i atrag. Iar fizica mai noua a descoperit fortele variate aflate in materie: miscarea, electricitatea, caldura, energia din atomi. Caci cum s-ar fi produs din atomi, uniforma, bogatia de ierburi si de flori, in care Mantuitorul insusi vede lucrarea inteleapta a lui Dumnezeu? "Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati aminte la crinii campului cum cresc... Nici Solomon, in toata slava lui, nu s-a imbracat ca unul dintre ei" (Mt. 6, 28-29).

Astronomia mai noua a descoperit un mare numar de corpuri ceresti, constituite in mari unitati planetare, toate miscandu-se unele in jurul altora, deci atragandu-se intre ele, dar intr-un fel care le mentine distincte. E legea gravitatiei, descoperita prima data de Newton. Iar Plank a stabilit prin teoria cuantica marginirea ordinii materiale.

Dar e o minune la fel de mare ca, din multimea variata de molecule, sunt organizate organele variate ale trupului: inima, plamanii, stomacul, organele simturilor, toate legate intre ele intr-un trup si servind scopurilor constiente ale subiectului uman. Si prin toate se manifesta unitatea constienta a aceluiasi subiect.

Cine poate explica aceasta posibilitate a materiei de a fi organizata atat de variat si de a putea servi ca mijloc de manifestare a varietatii faptelor gandite, voite sau simtite ale sufletului omenesc? Tot Dumnezeu trebuie sa fie prezent cu lucrarea Lui si in aceasta legatura dintre sufletul omenesc si materia atat de minunat si de corespunzator cu ele organizata a trupului. Ce mare taina e in puterea sufletului de a aseza intelesuri in ochii organizati pentru aceasta; de a exprima vointa sa prin glasul construit de organul vorbirii etc!

De ce n-ar putea atunci si Fiul lui Dumnezeu, Care a creat pe om dupa chipul Lui, sa organizeze si sa foloseasca intr-un mod si mai intim, si mai direct pent ru El, materia intr-un trup propriu? Caci de unde ar avea sufletul capacitatea de a organiza atat de complex si de unitar materia in organele trupului ce se intregesc, daca nu din bogatia armonioasa a ratiunilor Logosului dumnezeiesc?

Poate fi dintr-o intamplare, lipsit a de constiinta unui sens si scop, intregirea existentei inimii cu plamanii, cu stomacul, cu ficatul, si aceasta pentru a sustine viata constienta a sufletului in trup si in cadrul universului intreg? Nu se dovedeste in aceasta o rationalitate superioara voita, care a cugetat si a organizat intreaga realitate a lumii, avand pe om ca centru constient al ei, indreptat prin aspiratia lui spre legatura cu Creatorul mai presus de lume?

O mare si minunata taina se arata si in faptul ca sufletul simte si el durerile (si placerile) produse de intepaturi, de lovituri, sau placerea mangaierilor, a mancarurilor si a odihnei in trupul material. Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se Subiect al trupului, si-a putut insusi intr-un anumi t fel durerile suferite cu trupul Sau, culminate prin cuiele batute in el prin rastignire. Caci nu cred ca am putea spune ca ipostasul Cel Unul al lui Hristos statea cu o parte a Lui nepasator la durerile ce le patimea. Si astfel a putut ridica materia trupului deasupra mortii, a putut simti El insusi bucuria transparentei Lui prin trupul inviat. Din bunatatea lui Dumnezeu nu lipseste mila.

Iar mila nu exista fara o simtire. Asa cum mama simte in suflet durerea pent ru chinurile copilului, exista o simtire a milei pentru oameni si in Dumnezeu. Fiul Lui Isi traieste rolul de "Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii"( In 1, 29), ce sufera jertfa in locul oamenilor pent ru pacatele lor, ca sa-i elibereze de ele, si cu siguranta ca nici Tatal nu sta nepasator la aceasta durere a Fiului Sau.

Desigur, Fiul lui Dumnezeu nu a organizat El insusi prin suflet trupul Lui din materie si n-a manifestat prin acest trup faptele omenesti unite cu cele dumnezeiesti, si primele ridicate la puritatea deplina prin ultimele, in mod silit, ci a facut acestea si savarsea minunile, in care se manifesta prin faptele trupului, cu precadere lucrarile dumnezeiesti, prin voia Sa. Dar faptul ca si-a putut organiza cu voia Sa un trup omenesc si lucra prin cele omenesti ale Lui, in mod curat si minunat, cele dumnezeiesti, prin mijlocirea unor fapte trupesti, arata ca a creat El insusi pe om cu trupul lui material, si deci materia intreaga in stare de-a fi insusita si folosita ca mediu de manifestare a Persoanei lui dumnezeiesti. Si ridica pe oameni la calitatea de fii prin har ai Tatalui ceresc, prin faptul ca era El insusi Fiul Unul-Nascut al Tatalui ceresc. Daca n-ar fi deci un Dumnezeu treimic, un Dumnezeu care e Tata, Fiu si Duh Sfant, nu s-ar fi putut face aceasta. Ridicarea omului din inchisoarea naturii sale e posibila datorita faptului ca exista un Dumnezeu al Treimii, ca sa nu se reduca totul la o esenta a lumii acesteia, supusa unor legi de origine inexplicabila.

Pentru om insa materia trupului, fiind inzest rata cu o sensibilitate, poate reprezenta si un prilej de sensibilitate placuta, deci o atractie contrara bucuriei spiritului de Dumnezeu, Care e Spirit pur. Numai o intarire a legaturii spiritului uman cu Dumnezeu poate sa faca si din trup un mijloc de bucurie spirituala curata. Aceasta a facut-o Fiul lui Dumnezeu, Spiritul divin intarind legatura spiritului uman cu El. Iar putinta acestei caderi a omului de la stramutarea in iubirea lui Dumnezeu nu poate fi vazuta intr-o neputinta a lui Dumnezeu de a-l face pe om incapabil de ea. Aceasta e facuta posibila pe de o parte prin limitarea lui prin nemarginire, crezand ca poate dezvolta marginirea din sine si din univers. Omul, slabind in stapanirea materiei de catre spirit, materia trupului intra astfel intr-un proces de descompune re, ajungand la moarte. Fiul lui Dumnezeu, luand trupul, Isi insuseste suferintele la care e supus trupul omului, dar, rabdandu-le fara sa le desparta de Dumnezeu, face din rabdarea lor, inclusiv a mortii, o forma de manifestare a puterii spiritului si prin aceasta poate ridica trupul din moar te. El ia astfel asupra Sa urmarile pacatelor noastre, sufera pentru ele pana si moartea, dar invinge aceasta slabiciune a materiei, inclusiv moartea. Astfel, se implineste marginirea cu setea de nemarginire a omului in voia lui Dumnezeu de a crea toate formele de existenta - deci si cea compusa din spirit si materie-pentru a le atrage pe toate in spiritualitatea Sa. Dumnezeu voieste sa se vada frumusetea iubirii sufletului creat fata de El, datorata primirii puterii dumne zeiesti in el, si in formele si simtirile aratate in materie.

Dar si calitatea Fiului de Cuvant ne poate deschide unele intelesuri ale inaltarii omului, aduse de intruparea Lui. Expresia Sfantului Evanghelist Ioan: "La inceput era Cuvantul" inseamna nu numai ca Fiul lui Dumnezeu e fara inceput si Persoana dumne zeiasca asemenea Tatalui, in dialog iubitor cu Tatal, ci si ca El este inainte de tot ce are un inceput si ca toate cele ce au un inceput au venit la existenta prin El, toate sunt organizate s a dupa un cuvant sau o ratiune a Lui, aflandu-se toate intr-o armonie asa cum sunt ratiunile lor din El, dar si ca El-ca Cuvant al Tatalui-este angajat intr-un raspuns etern iubitor fata de Tatal si ca atare angajeaza impreuna cu El fata de Tatal si pe oamenii creati dupa chipul Lui ca cuvinte sau prin cuvintele lor. Si de aceea, cand ei isi slabesc acest angajament fata de Tatal, se face El insusi si om, deplin angajat fata de Tatal, ca sa le comunice si lor aceasta angajare.

El insusi traieste in Sine puternic, ca Fiu dumnezeiesc, angajarea perfecta fata de Tatal si o intipareste aceasta si umanitatii Sale; iar angajarea aceasta se intinde si la ceilalti oameni care cred in El ca in Fiul lui Dumnezeu. Asa sunt atrasi si oamenii in relatia iubitoare a Treimii. Dar, fiind atrasi in angajarea Fiului fata de Tatal, sunt uniti si intre ei. Caci asa cum Fiul traieste in Sine cererea de angajare a Tatalui, care implica asigurarea pretuirii si iubirii Tatalui si raspunsul angajator sau asigurator al iubirii Fiului, El extinde cererea de angajare si a oamenilor, ceea ce inseamna asigurari reciproce ale iubirii. Deci inseamna ca fiecare are in cuvantul sau o cerere, implicand si o asigurare a iubirii Sale de angajare iubitoare fata de altul si trebuinta raspunsului angajant al celuilalt, bazat pe trairea de catre Fiul intrupat a cererii de angajare a Lui, din partea Tatalui, ca asigurare a iubirii Lui si pe raspunsul asigurator al Lui, extins si in umanitatea Lui. Fara relatia interpersonala n-ar exista aceasta cerere de angajare si raspunsul la ea prin asigurarea proprie. Iar supremul izvor al acestei cereri angajatoare si ra spunsul angajator este in Treime. Treimea este existenta supremei asigurari a iubirii, asigurare pornind de la Tatal si raspunzand prin Fiul.