Numita in popor si Ispas, Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a dupa Pasti. Praznicul Inaltarii Domnului reprezinta momentul final al activitatii pamantesti a Mantuitorului Iisus Hristos, fiind conditia trimiterii in lume a Duhului Sfant, prin intermediul caruia Hristos este prezent in mijlocul crestinilor pana la sfarsitul veacurilor.
Inaltarea Domnului era sarbatorita in primele secole odata cu Rusaliile, la 50 de zile de la Invierea Sa. Spre sfarsitul secolului IV sau inceputul secolului V, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile).
In Biserica Ortodoxa Romana, sarbatoarea Inaltarii Domnului este si ziua dedicata pomenirii eroilor neamului.
In aceasta zi, abunda obiceiurile si practicile magice legate de cultul mortilor. Se credea ca, in drumul catre cer, sufletele mortilor puteau ramane pe pamant, transformandu-se in strigoi ce provocau neajunsuri oamenilor si animalelor. De aceea in ziua de Ispas se practica, si astazi, ritualuri magice de aparare: sunt culese si sfintite plante despre care se crede ca au proprietati apotropaice (leustean, alun, paltin); oamenii si animalele se ating cu ramuri de leustean; se buciuma la raspantia drumurilor si pe dealuri; femeile si fetele se incing peste brau cu ramuri de leustean; abunda pomenile pentru morti; se impodobesc mormintele cu flori si frunze verzi.
Conform unei legende populare, la nasterea lui Hristos, in grajdurile lui Craciun, boii au fost blanzi si linistiti, in schimb caii nu. Maica Domnului i-ar fi blestemat sa nu fie satui decat in ziua de Ispas sau de Inaltare, careia i s-a spus si "Pastele Cailor". In timp, expresia "la Pastele Cailor" a capatat semnificatia de "nicicand" (echivalenta cu "la Sfantu' Asteapta").
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.