Lévi-Strauss *119 când constată că psihologia copilului foarte mic constituie „fondul universal
infinit mai bogat decât cel de care dispune fiecare societate particulară”. Fiecare copil
„aduce la naştere, sub forma unor structuri mentale schiţate, integralitatea mijloacelor de care
dispune omenirea dintru început pentru a-şi defini relaţiile cu lumea...” (pag.46)

în L'Eau et les reves cu privire la
E. Poe, în La Terre et les reveries du repos, Bachelard precizează că „simbolurile nu trebuie
să fie judecate din punct de vedere al formei..., ci al forţei lor”, şi conchide valorificând la
maximum imaginea literară „mai vie decât orice desen” pentru că transcende forma şi e
„mişcare fără materie”. (pag.46)

Pieron scria în Nouveau Traite de Psychologie *146 că „tot trupul colaborează la constituirea
imaginii” şi că „forţele componente” pe care le aşază la rădăcina organizării reprezentărilor ni
se par foarte apropiate de „dominantele reflexe”. (pag.49)

Wyczoikowski *149 şi Jacobson *150 au demonstrat, prin metode
mecanice şi electrice, că o motricitate periferică extinsă la numeroase sisteme musculare e în
raport strâns cu reprezentarea. (pag. 50)

terminologie a imaginarului: semne, imagini, simboluri, alegorii,
embleme, arhetipuri, scheme, ilustrări, reprezentări schematice, diagrame şi synepsis sunt
termeni nediferenţiat folosiţi de către analiştii imaginarului. (pag. 56)

Vom lăsa deoparte şi alegoria „simbol răcit”, cum îl notează Hegel *176,
semantică decăzută în semiologie şi care n-are decât o valoare de semn convenţional şi
academic.
Dimpotrivă, am adoptat termenul generic de „schemă”, pe care l-am luat de la Sartre,
Burloud şi Revault d'Allonnes, aceştia din urmă preluându-1 de altfel din terminologia
kantiană *177. Schema este o generalizare dinamică şi afectivă a imaginii, ea constituie
factivitatea si non-substantivitatea generală a imaginarului. Schema se înrudeşte cu ceea ce
Piaget, după Silberer *178, numeşte „simbol funcţional” şi cu ceea ce Bachelard *179
numeşte „simbol motor”. Ea face joncţiunea, nu aşa cum voia Kant, între imagine şi concept,
ci între gesturile inconştiente ale senzo-motricităţii, între dominantele reflexe şi reprezentări. (pag.57)

Jung: „imaginile care
slujesc drept bază unor teorii ştiinţifice se menţin în cadrul aceloraşi limite... (ca acelea care
inspiră basmele şi legendele)”. (pag.58)

Baudouin *187 a stăruit asupra acestei legături, arătând că există două conexiuni posibile între
imagini şi gânduri: una orizontală, care grupează mai multe imagini într-o idee, alta verticală,
în care o imagine suscită mai multe idei. După Baudouin *188, conceptul ar fi constituit dintrun
fel de inducţie arhetipală. Limbajul acestui psihanalist nu e totuşi bine fixat, confundând
foarte adesea arhetipurile cu schemele, sau arhetipurile cu simplele simboluri. Contrar de
altfel afirmaţiilor sale, există o mare stabilitate a arhetipurilor. Astfel, schemelor înălţării le
corespund imuabil arhetipurile piscului, conducătorului, astrului, în vreme ce schemele
diairetice se substantifică în constante arhetipale precum spada, ritualul botezului etc., schema
coborârii va da arhetipul golului, al nopţii, al lui „Gulliver” etc., iar schema ghemuirii va
provoca toate arhetipurile sânului şi intimităţii Ceea ce diferenţiază arhetipul de simplul
simbol e în genere tocmai lipsa lui de ambivalenţă, universalitatea lui constantă şi adecvarea
lui la schemă: roata, de pildă, e marele arhetip al schemei ciclice, căci nu vedem ce altă
semnificaţie imaginară i s-ar putea da, în vreme ce şarpele nu e decât simbolul ciclului, simbol
foarte polivalent, aşa cum vom vedea.
Aceasta tocmai pentru că, într-adevăr, arhetipurile sunt legate de nişte imagini foarte
diferenţiate de către culturi şi în care mai multe serii de scheme
54
vin să se întrepătrundă. Ne aflăm atunci în prezenţa simbolului în sens strict,
simboluri care dobândesc cu atât mai multă însemnătate cu cât sunt mai bogate în sensuri de
tot felul. E, aşa cum a constatat Sartre *189, o formă inferioară — întrucât e particulară — a
schemei. Particularitate care se transformă de cele mai multe ori în cea unui „obiect sensibil”,
o „ilustrare” concretă a arhetipului ca şi a schemei *190, în timp ce arhetipul e pe calea ideii şi
a substantificării, simbolul e pur şi simplu pe calea substantivului, a numelui, şi uneori chiar a
59
numelui propriu: pentru un grec, simbolul Frumuseţii e Doriforul sculptorului Policlet. De la
această angajare concretă, de la această apropiere semiologică, simbolul moşteneşte o extremă
fragilitate, în vreme ce schema ascensională şi arhetipul cerului rămân imuabile, simbolul care
le demarchează se transformă din scară în săgeată zburătoare, în avion supersonic sau în
campion la sărituri în înălţime *191. Se poate spune chiar că, pierzându-şi din polivalenţă,
despuindu-se, simbolul tinde să devină un simplu semn, tinde să emigreze din semantism în
semiologism: arhetipul roţii dă simbolismul crucii, care, la rândul lui, devine simplul semn al
crucii, aşa cum e folosit la adunare sau la înmulţire, simplă siglă sau simplu algoritm pierdut
pentru semnele arbitrare ale alfabetelor.
În prelungirea schemelor, a arhetipurilor şi a simplelor simboluri putem reţine mitul.
Nu vom lua acest termen în accepţiunea restrânsă pe care i-o dau etnologii, care îl reduc la
reversul reprezentativ al unui act ritual *192. Vom înţelege prin mit un sistem dinamic de
simboluri, de arhetipuri şi de scheme, sistem dinamic care, sub impulsul unei scheme, tinde să
se realizeze ca povestire. Mitul e deja o schiţă de raţionalizare întrucât utilizează firul unei
expuneri în care simbolurile se transformă în cuvinte şi arhetipurile în idei. Mitul explicitează
o schemă sau un grup de scheme. Aşa cum arhetipul favoriza ideea şi simbolul zămislea
denumirea, putem spune că mitul favorizează doctrina religioasă, sistemul filozofic sau, cum
bine a remarcat Brehier *193, povestirea istorică şi legendară. E ceea ce se desprinde cu strălucire
din opera lui Platon, în care gândirea raţională pare a se trezi necontenit dintr-un vis
mitic şi uneori a regreta acest lucru. Vom constata de altfel că organizarea dinamică a mitului
corespunde adeseori cu organizarea statică pe care am denumit-o „constelaţie de imagini”.
Metoda convergenţei scoate în evidenţă acelaşi izomorfism în constelaţie și în mit.
În sfârşit, acest izomorfism al schemelor, al arhetipurilor şi al simbolurilor în cadrul
sistemelor mitice sau al constelaţiilor statice ne va duce la constatarea existenţei anumitor
protocoluri normative ale reprezentărilor
55
imaginare, bine definite şi relativ stabile, grupate în jurul schemelor originale şi pe
care le vom numi structuri. Desigur, acest din urmă termen e foarte echivoc şi imprecis *194.
Cu toate acestea, ne asociem părerii lui Lévi-Strauss că el poate, cu condiţia de-a fi precizat,
întregi noţiunea de „formă” concepută fie ca reziduu empiric de primă instanţă, fie ca
abstracţie semiologică şi împietrită *195 rezultând dintr-un proces inductiv. Definiţia formei
include o anumită oprire, o anumită fidelitate, un anumit caracter static *196. Structura
implică dimpotrivă un anumit dinamism transformator. Substantivul structură, adăugat unor
epitete cu sufixe împrumutate din etimologia cuvântului „formă” şi pe care, în lipsă de ceva
60
mai bun, îl vom folosi metaforic, va însemna pur şi simplu două lucruri: în primul rând că
aceste „forme” sunt dinamice, adică supuse unor transformări prin modificarea unuia din
termenii lor, şi constituie „modele” taxinomice şi pedagogice, servind cu alte cuvinte comod
clasificării, dar putând servi, de vreme ce sunt transformabile, la modificarea câmpului
imaginar, în al doilea rând, apropiindu-ne mai mult în această privinţă de Radcliffe-Brown
decât de Lévi-Strauss, aceste „modele” nu sunt cantitative, ci simptomatice, structurile ca şi
simptomele medicale sunt nişte modele care îngăduie atât diagnosticul cât şi terapeutica.
Aspectul lor matematic e secundar în raport cu gruparea lor în sindromuri, de aceea aceste
structuri pot fi mai degrabă descrise ca modele etiologice decât formulate algebric.

Jumătate din titlurile cărţilor
pentru copii sunt dedicate animalului *5, în visele copiilor raportate de Piaget *6, din vreo
treizeci de observaţii mai mult sau mai puţin clare, nouă se referă la vise cu animale. E de
altfel demn de remarcat faptul că cei mici n-au văzut niciodată cele mai multe dintre
animalele pe care le visează, nici modelele imaginilor cu care se joacă. Mai constatăm că
există o întreagă mitologie fabuloasă privitoare la moravurile animalelor pe care observaţia
directă nu face decât s-o contrazică. Şi totuşi salamandra rămâne, pentru imaginaţia noastră,
legată de foc, vulpea de viclenie, şarpele continuă să „înţepe” în ciuda biologului, pelicanul
face confidenţe, greierele ne înduioşează, în timp ce de graţiosul şoricel ne e silă. Am spus
toate astea ca să arătăm în ce măsură o atare orientare teriomorfă a imaginaţiei formează un
strat profund, pe care experienţa nu-l va putea niciodată contrazice, într-atât de refractar este
imaginarul la dezminţirea experimentală. Am putea chiar să credem că imaginaţia maschează
tot ce nu o slujeşte. Ceea ce declanşează lirismul lui Fabre nu sunt descoperirile inedite, ci
aproximativele confirmări ale legendelor despre animale. Anumiţi primitivi *7, kurnaisii din
Australia de pildă, ştiu foarte limpede să facă deosebirea între arhetipul imaginar şi
70
animalul obiect al experienţei cinegetice. Ei îl denumesc jiak pe acesta din urmă, în
timp ce rezervă denumirea de muk-jiak, „animale remarcabile”, arhetipurilor teriomorfe din
basme şi legende. (pag.71)

explicaţia psihanalitică dezvoltată de Jung *13 în
Metamorphoses et symboles de la libido. Simbolul animal ar fi chipul libidoului sexual.
Nediferenţiat, „pasărea, peştele, şarpele erau la cei vechi simboluri falice”, scrie Jung. El adaugă acestei enumerări conţinutul aproape complet al Bestiarului: taur, ţap, berbec, mistreţ,
măgar şi cal. Hierodulii, sclavii templelor, care se prostituau cu ţapi, şi Leviathanul sau
Behemothul din Cartea lui Iov, „atribut falie al creatorului”, ar fi dovada acestei sexualizări a
teriomorfiei *14. Sfinxul constituie rezumatul tuturor acestor simboluri sexuale, „animal
cumplit, derivat din mamă” *15 şi legat de destinul incestuos al lui Oedip. Jung face
genealogia monstrului, fiu al Echidnei, ea însăşi serpentiformă şi fiică a Geei, mama
universală. Animalul în general şi Sfinxul în special ar fi „o masă de libido incestuos”. (pag.73)