SFÂNTUL IGNATIE
20 decembrie

Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, urmaş al apostolilor, al doilea patriarh al Bisericii Antiohiei după Evod, a fost împreună cu Policarp, episcopul Bisericii Smirnei, ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parţilor, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung şi a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în Hristos. De aceea a fost chinuit îndelung şi în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostaşi, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetăţile prin care trecea şi se ruga să fie mâncat de fiare, "ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu". În Roma a fost aruncat în stadion şi a fost sfâşiat de leii sloboziţi asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creştinii şi le-au dus în Antiohia.
Se spune că Sfântul Ignatie a fost Copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos şi l-a luat în braţe şi a zis: "De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăţia cerurilor"; şi: "Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte". De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu. Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă şi cel între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur.



În tradiţia populară românească, prăznuirea sfântului este strâns legată de Crăciun şi de obiceiul tăierii porcului. Se spune că în noaptea de Ignat, cum se numeşte popular această zi, porcii visează cuţitul cu care vor fi tăiaţi şi sânge, motiv pentru care după această sărbătoare nu se vor mai îngrăşa pentru că şi-au visat deja sfârşitul. De aceea în multe regiuni ale ţării sărbătoarea poartă numele de Ignatul porcilor.

În plus, tradiţia românească spune ca ziua de Ignat să fie sărbătorită prin tăierea porcului şi prepararea bucatelor tradiţionale, fiind interzise altfel de munci în gospodărie. Femeile nu trebuie nici să spele, nici să coasă şi nici să facă ordine în casă deoarece pot atrage ghinion şi probleme în casă. În orice caz, în anumite zone se recomandă să se taie măcar o pasăre în gospădărie, ziua de Ignat fiind o sărbătoare a sângelui.

Seara de Ignat e şi un pretext bun pentru vrăji şi magie. Se spune că vrăjitoarele vor să ia sporul casei în această zi şi pentru a preîntâmpina acest lucru se aruncă sare în curtea casei. Totodată, după tăierea porcului în zorii zilei se va păstra din untura porcului negru care e bună pentru vindecarea bolilor oilor sau pentru cei care suferă de dureri de picioare. La tăierea porcului se recomandă sa nu fie de faţă oameni miloşi deoarece porcul moare mai greu şi carnea lui îşi pierde din frăgezime. După ce se înjunghie, pe fruntea porcului se va face o tăietură în formă de cruce pentru ca preparatele din porc să fie astfel binecuvântate. Copiii se ung pe frunte cu sânge de la porc ca să fie protejaţi de boli.

Tot în ziua de Ignat femeile pregătesc nişte turte nedospite, care se mânâncă în ajun cu nucă şi miere sau sirop de zahăr şi se numesc “cârpele Domnului”.



A te ruga pentru cineva
înseamnă
a-i îmbrăca sufletul cu carnea ta
a-i încălzi inima cu suflarea ta
a-i hrăni fiinţa cu viaţa ta
a-l vizita în temniţa sa lăuntrică
a-l găzdui peste noapte în inima ta…
A te ruga pentru cineva
înseamnă
a-i oferi lui Dumnezeu trupul
cu care
să-l poată iubi…

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT
20 decembrie

Iată o mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi:
Proslăvesc nemăsurata milostivire şi îndelungă răbdare dumnezeiască faţă de mine şi faţă de toţi oamenii. De-a lungul a şaptezeci de ani am păcătuit în fiecare zi şi m-am pocăit, şi Domnul m-a miluit nu m-a pedepsit după toată dreptatea Sa, aşteptând zi de zi îndreptarea mea.
Zilele tinereţii mele au trecut în Academia duhovnicească am început să dau mai multă luare-aminte lumii mele lăuntrice. Ajungând preot, am trăit nu fără de păcat, dar pătrundeam tot mai adânc în rostul chemării mele – şi Domnul m-a miluit în fiecare zi, dăruindu-mi lacrimi de pocăinţă, învrednicindu-mă de deasa împărtăşanie cu Sfintele Tainei.
Slujirea pe care am adus-o sfintei Biserici, în săvârşirea de către mine a rugăciunilor şi a tainelor n-a fost lipsită de poticniri: vrăjmaşii nevăzuţi se luptau cu mine din răsputeri şi mă robeau, mă tulburau mai ales la săvârşirea tainelor; lupta era pe viaţă şi pe moarte (moartea duhovnicească). Mă pocăiam plângeam când eram biruit, şi primeam iertare.
În primii ani de preoţie nu am săvârşit liturghia zi de zi şi de aceea slăbeam duhovniceşte adeseori. Pe urmă, văzând folosul săvârşirii zilnice a liturghiei şi a împărtăşirii zilnice cu Sfintele Taine, am început să slujesc şi să mă împărtăşesc zilnic – şi câtă milă am primit de la Dumnezeu în toţi ani de preoţie de slujire adusă Lui!
Dau mulţumită Domnului pentru minunatele rugăciuni de seară şi de dimineaţă, pentru pravila sfintei împărtăşanii. Câte lacrimi de umilinţă curăţitoare mi-a dăruit Domnul, ce râuri de milostivire a revărsat asupra mea. Şi asta în fiecare zi, până acum. Ce voi răsplăti Domnului pentru aceste mile? Fărădelegile mele s-au înmulţit mai vârtos ca nisipul mării, şi totuşi încă mai trăiesc şi mă pocăiesc neîncetând a păcătui cu lucrul cu cuvântul, cu gândul, cu lenevia , cu nepăsarea, cu neînfrânarea şi cu tot păcatul propriu omului!
O, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iarăşi şi iarăşi! Mai rabdă-mă pe mine, cel îmbătrânit în fărădelegi, şi mă curăţeşte de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Amin.



“Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultau mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca a unui înger şi voiai să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos“.- Sf. Siluan -



Părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi binecuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.

Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău.

Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau pocăinţă fierbinte.

O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dumnezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din cer.
Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine.



LIN RÃSUNÃ

Lin răsună-ntreg văzduhul
De un cântec îngeresc:
S-a născut Mântuitorul
Copilul Dumnezeiesc.

Peste fata Lui senină
Străluceste o lumină.

A venit ca să ne-nvete
Voia tatălui ceresc.

Maica Sfântă-L ocroteste
Mângâindu-I chipul sfânt,
Iar pe iesle fulgi de neauă
Se astern purtati de vânt.

STELUŢA

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti.... Şi făcând Bunul Dumnezeu stelele, ştergându-se de resturile de praf stelar, zămisli o steluţă mică, mică de o puteai ascunde într-un degetar şi o aruncă pe cer. Iar ea, draga de ea nimeri tocmai între planetele cele mari . Acestea tocmai se aşezau pe orbitele lor şi aşa ocupate cum erau nici măcar nu-i dădură ziua bună, ca să nu mai vorbim de o vorbă bună de "bine ai venit".
Biata steluţă ... va să zică nu era de ajuns că nu ştia încă pe ce lume era, mai mult încă, nu ştiau nici alţii ... Plângând se duse la picioarele Tatălui Ceresc şi trăgându-l sfios de tulpana halatului zise:
- Mărite?! ... Prea Sfinte?! ... Mă auzi?! ... Sunt eu ultima steluţă!
Bunul Dumnezeu, vezi bine că o şi vedea, o şi auzea, dar se făcu că nu ştie că-i acolo.
- Tată?! ...
Biata steluţă începu să plângă cu lacrimi mari de lumină, făcând repede repede o băltuţă sclipitoare în care se reflecta părând parcă mai mare acum.
- A!!! Tu erai dragă steluţă? Ce s-a întâmplat, de ce plângi? Te ştiam mai curajoasă! Nici n-ai ajuns bine sus că şi plângi?
De bucurie steluţa aproape că uită de ce venise. Îşi sterse iute, iute lacrimile împrăştiind lumină în stânga şi-n dreapta şi zise:
- Tată drag! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, da-s mică tare şi mi-e frică să nu mă calce în picioare planetele cele mari printre care m-ai trimis! (Abia ajunsese pe cer şi nu ştia cum e mersul pe acolo, ca să nu mai vorbim că nu ştia ce e aia o orbită...) Nici ziua bună nu mi-au dat! Se tot foiau şi împrăştiau atâta praf că au făcut şi o cometă!
- Of! Steluţă, steluţă ... parcă n-ai şti că nu mărimea contează, ci misiunea fiecăreia ... Uite, aşa mică cum eşti, să ştii că ai o sarcină foarte mare. O să vină şi vremea ta! Du-te inapoi şi poartă-te cu smerenie şi cuminţenie şi totul o să fie bine!
Hm ... misiune, ce-o fi aia, gândi steluţa, dar numai la auzul glasului Creatorului său se liniştise deja, devenise din nou încrezătoare şi parcă nici nu dădu destulă importanţă cuvintelor. Mai luminoasă, plecă la locul ei urmărită de zâmbetul blând al Bunului Dumnezeu.
Într-adevăr, trecură mii şi mii de ani, dar ce contează asta pentru o stea? Poate cât o clipire dintr-un ochi (de stea, vezi bine) ... Şi veni vremea.
Într-un şopron, o Fecioară urma să dea naştere unui prunc, Prunc de Dumnezeu, şi atunci steluţa ştiu că a sosit timpul ei şi prinse a lumina atât de tare încât, deşi era ziua în amiaza mare, începu să sclipească mai tare, tot mai tare. Şi pentru prima dată de când era ea fu cea mai mare stea de pe cer. Acest lucru fu observat nu numai de stelele şi planetele din jur, ci şi de constelaţii, iar vestea despre misiunea steluţei străbătu tot universul într-o clipită. Pe Pământ iniţiaţii primiră cu deosebită bucurie acea licărire care le vestea noi vremuri.
Dar ce copilaş frumos! Uitând cât e de mică trimise o rază care înconjură cu un nimb de lumină locul în care se aflau Mama şi Fiul şi atunci simţi pentru prima dată de când fusese făcută atâta iubire încât crezu că o să explodeze şi de pe suprafaţa ei se ridică un val de praf care formă cel mai frumos halou pe care stelele îl văzuseră vreodată.
O altă clipire de pleoapă ... la fel de scurtă în Timpul Domnului ... Steluţa s-a întors unde-i e locul: cea mai mică stea din Cerul Domnului. Dar ce contează?! Încă mai are atâta iubire ... În fiecare noapte sclipeşte acolo pe cer, şi în fiecare an de ziua Naşterii Domnului dacă te uiţi atent poate că ai s-o vezi.
Atunci a înţeles perfect spusele Tatălui Ceresc: mic sau mare, toţi suntem la fel în faţa Lui, creaţie din Creaţia Lui; important este să ne umplem de Iubire şi să o manifestăm în jurul nostru, căci astfel Îl manifestăm pe El.

În ziua a patra "Dumnezeu i-a făcut pe cei doi luminători mari: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu întru tăria cerului ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric." (Facerea 1:16 -18)



COLIND DE CRĂCIUN

În noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vietii cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vesteste viata de-apoi
Si steaua deasupra veghează.

Si nasterea Ta minunată
O cântă păstorii si pruncii,
Iar cerul deschis se arată
Cu portile în chipul crucii.

Trei magi călători au venit de departe
Cu dar de tămâie, de aur si smirnă,
Cu fruntile de lumină,
Ngenunche si se-nchină
Cu inimi smerite, plecate.

Valeriu Gafencu

ICOANA NAŞTERII DOMNULUI

Iconografia praznicului Naşterii Domnului îşi are izvorul în Evanghelia după Luca pentru naştere şi în cea după Matei pentru închinarea magilor. În schimb, scenele îmbăierii Pruncului şi cea cu Iosif de-o parte îşi au sursa în relatările apocrife ale căror scopuri didactice nu pot să fie ignorate.
Totul se petrece în taină. "Cel mai de seamă eveniment de la zidirea lumii are loc în tăcere, neştiut şi necunoscut de nimeni. Conducătorii spirituali ai evreilor, fariseii, cărturarii, nici nu bănuiesc că în acea clipă unică se naşte Mesia, pe care toată tradiţia lor Îl aştepta şi Îl pregătea".
Dionisie din Furna, în celebra sa "Erminia picturii bizantine", îndrumă ca icoana Naşterii Domnului să fie pictată în acest fel: "Peşteră şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenuncheată, punând în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc; şi Iosif îngenuncheat de-a stânga, avându-şi mâinile încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia Preasfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi dinafară de peşteră, oi şi păstori, unul zicând cu fluierul, şi alţii uitându-se în sus cu frică; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează şi le vesteşte naşterea lui Hristos. Şi deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, ţinând hârtii, zic: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire". Şi steaua pe cer, în mijlocul lor, deasupra peşteri având rază mare, care se coboară în jos până la capul lui Hristos. Şi dinspre cealaltă parte, magi cu îmbrăcăminte împărătească, călări pe cai arătându-şi steaua unul altuia. (Când se pictează şi cele două femei care spală pruncul, una este moaşa Zelemi, alta Salomeea.)"
Participarea întregului Cosmos "la minunea Naşterii ne transfigurează şi pe noi şi ne transpune într-un alt sens al existenţei noastre, ne preface în oameni noi, plini de adevăr şi de dragoste, oameni întru care sălăşluieşte pacea cea mai presus de minte".

LUMINA DIN PEŞTERĂ
Peştera este un fel de abis negru pe care-l străpunge lumina Pruncului înfăşat în alb, absentă în Evanghelii, şi sugerează întunericul "mijlocul umbrei morţii" (Ps. 22, 4) din care Hristos vine să ne scoată şi să ne elibereze. "Pictura ortodoxă înfăţişează peştera întunecoasă pentru a simboliza prin culoarea neagră lumea, care s-a întunecat din cauza păcatului şi care va lumina de acum lumina lui Hristos". Numit "Soarele Vieţii" de mulţi Părinţi ai Bisericii care văd în Lucifer "astrul morţii", Hristos se angajează în lupta împotriva răului şi a întunericului până la biruinţa finală, când totul va fi umplut de lumină.
Acest altar în formă de mormânt dezvăluie "pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer", trupul dat "pentru viaţa lumii" (In. 6, 51). Ce să spunem apoi de scutecele metamorfozate în giulgiuri de înmormântare? Înăuntrul peşterii este aşezat Pruncul născut înfăşat, pentru că peştera, ieslea, faşa sunt semne ale golirii dumnezeirii, a pogorământului, a acelei mai mari smerenii a Aceluia Care, fiind nevăzut în firea Sa cea dumnezeiască, se face văzut în trup din dragoste faţă de om, în acest fel arătând dinainte moartea şi îngroparea Sa, mormântul şi giulgiurile. Icoana Naşterii din şcoala lui Rubliov Îl arată pe Prunc în centrul compoziţiei, cu capul în axa unei cruci nevăzute care structurează ansamblul. În aceeaşi linie cu steaua, "astrul" menţionat de Evanghelistul Matei (2, 2) şi care simboliza deja în iconografia păgână prezenţa dumnezeirii, trei raze coboară din cer peste Prunc, marcând astfel participarea Treimii la eveniment. Mântuitorul lumii, pe care generaţii de vizionari şi de profeţi L-au aşteptat, Se descoperă pentru prima dată umililor păstori sub chipul pruncului plăpând. Cât de departe suntem de teofaniile solemne din Vechiul Testament! Înăuntrul peşterii, în spatele ieslei sunt pictaţi un bou şi un asin. Pictorul este inspirat din profeţia lui Isaia: "Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe" (Is. 1, 3). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în bou imaginea evreilor legaţi prin Lege, în asin pe cea a păgânilor sclavi ai idolatriei pe care Hristos vine să-i elibereze de jugul lor.
Maica Domnului este figura din icoană care se distinge prin mărimea ei şi prin locul care îl ocupă în icoană. Ea se odihneşte, aproape de peşteră, pe un strat de culoare purpurie, semn al regalităţii, deoarece maternitatea sa dumnezeiască o face Maica lui Dumnezeu - Teotokos, cum ne învaţă şi Sinodul de la Efes (431). "Fecioara Maria pare a medita profund la evenimentele care urmează să vină: Crucea, Mormântul..." Alteori, privind cu seninătate spre Iosif, pare a căuta să-i alunge din suflet orice umbră de nedumerire cu privire la zămislirea mai presus de fire, spre a putea învinge el ispita celui rău. Privirea ei depăşeşte prezentul fără să se oprească asupra Fiului său, aşa cum face în general o mamă, ceea ce-i conferă scenei un element profetic.
Din restul figurilor reprezentării, îngerii, păstorii şi magii se pictează în partea de sus a icoanei, iar Iosif şi moaşele se pictează în partea de jos. Un înger, conform cu relatarea evanghelică, vesteşte păstorilor marea bucurie a mântuirii prin Naşterea Domnului, iar alţii slăvesc pe Dumnezeu întru cele înalte. Un păstor cântă din fluier adăugând muzica omenească la psalmodia cerească. Dintre îngeri, cel care priveşte spre cer preamăreşte şi laudă pe Dumnezeu pentru marea Lui purtare de grijă faţă de făptura Sa căzută sub robia păcatului, iar celălalt, cu privirile spre păstori, se înfăţişează ca vestitor al păcii pe pământ şi al bunăvoirii între oameni. După ce îngerul rosti solia de bucurie, mulţime de oaste cerească se ivi împreună cu el înălţând laude lui Dumnezeu.

OMENIREA CARE ÎŞI AŞTEAPTĂ MÂNTUITORUL
Dacă păstorii reprezintă poporul evreu, Magii personifică lumea păgână. De origini şi rase diferite, ei subliniază universalitatea mântuirii aduse de Prunc. Preoţi perşi, astrologi, Magii erau convinşi de influenţa aştrilor asupra destinului uman. Steaua Betleemului îi conduce la Hristos, "steaua care străluceşte dimineaţa" (Apoc. 22, 16). "Cei ce slujeau stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie". (Troparul praznicului). Magii sunt reprezentanţii idolatrilor, care vor constitui Biserica lui Hristos dintre neamuri, în timp ce păstorii reprezintă Biserica dintre iudei. "Magii i-au adus daruri pruncului Iisus: aur, tămâie şi smirnă. Noi să ne străduim să-i aducem aurul iubirii către Dumnezeu şi către aproapele, tămâia rugăciunii curate şi a lepădării păcatului şi a toată fărădelegea şi smirna faptelor celor bune evanghelice".
În partea de jos a icoanei, la stânga, este pictat Iosif. El este adâncit în gânduri. În faţa lui stă satana sub forma unui păstor bătrân cocoşat. Interesantă reprezentare! El seamănă în sufletul dreptului Iosif îndoială şi-i aduce în minte gânduri despre care vorbesc Evangheliile apocrife şi troparele sărbătorii. Persoana sa în icoană arată drama lui personală şi a întregului neam omenesc în greutatea de a primi pe Cel care este mai presus de cuvânt şi înţelegere, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu. De cealaltă parte a lui Iosif, în extremitatea de jos a icoanei, sunt înfăţişate două femei care pregătesc baia Pruncului dumnezeiesc.
Chezăşia mântuirii noastre, a tuturor, este prezenţa tainică a Mântuitorului Hristos pe pământ, în Biserica Sa cea Sfântă; iar dobândirea mântuirii de către fiecare dintre noi este strâns legată de împlinirea datoriilor noastre înalte de creştini. Acest adevăr este limpede arătat în icoană şi în cântarea bisericească: "Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!"



POMUL DE CRACIUN

O poveste ajunsa pana la noi ne relateaza cum bradul, modest la fire, dar saritor la nevoie, a ajuns Pom de Craciun si copac de leac pentru suferinzi.

Se spune ca demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului nostru Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, desi era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri, si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: "Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar, daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese".
Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru, pe cer. Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad:
"Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca, de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca asa cum se cuvine.
Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie."
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure, insa, bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca.



SĂRBĂTORI FERICITE ŞI LINIŞTITE ALĂTURI DE CEI DRAGI!

TRADIŢII, OBICEIURI șI SUPERSTIŢII ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

Ajunul Crăciunului, în tradiția populară, este sărbătoarea de sfârșit de an patronată de moș Ajun.
Despre moș Ajun se spune că ar fi fost frate geamăn cu moș Crăciun, deoarece seamănă între ei ca două picături de apă. Totodată, se știe despre moș Ajun că ar fi fost ultimul dintre apostoli. De asemenea, moș Ajun este cel care a poruncit să se dea flăcăilor colaci, să se umble cu colindatul și să li se dăruiască florinți de la părinți.
Conform tradiției Maica Domnului înainte de a naște a cerut ajutor lui moș Ajun, dar acesta, considerându-se prea sărac, a trimis-o către fratele său mai înstărit – moș Crăciun. Astfel Fecioara Maria a născut în staulul al cărui stăpân era moș Crăciun.
Se zice, din timpuri vechi, că în noaptea de Ajun nu e bine să dormi pe paie sau prin fân în grajdul animalelor, fiindcă în această noapte boii vorbesc între ei despre Mântuitorul Hristos care s-a născut în iesele și pe care aceștia l-au încălzit cu suflarea lor.
Se spune că în Ajun de Crăciun cerurile se deschid, dar această minune nu poate fi văzută decât de oamenii credincioși și buni la suflet.
O superstiție ne învață că în noaptea de Crăciun nu trebuie să deschidem ușa nimănui pentru că ne va zbura norocul din casă.
Un obicei care se întâlnește în multe regiuni ale țării este ca în ziua de Ajunul Crăciunului, preotul, dar și cântăreții bisericești să umble cu icoana nașterii lui Iisus Hristos.

Alte obiceiuri în seara dinaintea Crăciunului sunt următoarele:
• Se spune că pentru a avea noroc, în decursul vieții, nu trebuie să mănânci nimic în ajun de Crăciun;
• În ziua de Ajun când gospodinele ies prima dată în curte trebuie să adune câteva surcele pe care mai apoi să le împrăștie prin casă, aceste surcele se numesc “pui”;
• Cei care cresc albine nu trebuie să dea nimic din casă în ziua de Ajun, pentru ca albinelor să le meragă bine și să nu le piardă la roit;
• Gospodinele trebuie să fiarbă pentru masa de Ajun mai toate felurile de bucate, pentru a le avea și în anul următor;
• La ajunul Crăciunului se pune puțină otavă pe masă, care după sărbători se va da vacilor să o mănânce, astfel le va merge bine și se vor înmulți;
• În ajunul de Crăciun este bine să li se dea copiilor să mănânce bostan pentru a fi sănătoși tot anul, etc.

În unele locuri există obiceiul conform căruia fetele nemăritate trebuie să țină post negru pentru a-și putea visa ursitul.

În alte regiuni ale țării, fetele, pentru a-și vedea ursitul, lasă afară peste noapte puțin din toate felurile de mâncare negustate, astfel ursitul va veni și va gusta, iar acestea vor putea să-l vadă.

Ajunul Crăciunului este o sărbătoare plină de obiceiuri și tradiții populare, multe dintre ele păstrându-se încă atât la sate, cât și la orașe.

MINUNEA NAŞTERII DOMNULUI

În seara de Crăciun, un tânăr l-a întrebat pe tatăl său:
- Tată, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitorul fără durere?
Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului a rămas neatins de păcat, în mod tainic, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.
- Băiete, i-a răspuns tatăl, pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este o taină mare, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut. Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, Îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.

HRISTOS SE NAŞTE, SLĂVIŢI-L!



CRĂCIUN FERICIT! PLIN DE IUBIRE ŞI SPERANŢĂ!

CRĂCIUN ESENŢIAL

Crăciun magic, seară magică, atingere magică, iubire magică - oamenii vorbesc despre magie când sunt atinşi de emoţii speciale pe care nu pot sau, mai degrabă, nu vor să le explice. „Adu puţină magie în viaţa ta" - e dictonul ce rezonează fenomenal de bine cu aşteptările unei întregi generaţii.

Magia este visul omului matur, zâna, spiriduşul sau Moş Crăciunul celor care au nevoie să li se întâmple lucruri extra-ordinare pentru a le spori pofta de viaţă. Măcar o dată, fiecare a nutrit speranţa de a se îndrăgosti inexplicabil sau imposibil de anticipat, în situaţii rupte din cărţi sau din filme.

MAGIA PROPRIULUI VIS
Crăciunului modern i s-a adăugat cu atât de mult succes această nouă semnificaţie, încât ea pare să devină amprenta sărbătorii. Eşti îmbiat să accepţi gândul că ţi se poate întâmpla şi ţie, să fii dispus, odată cu eroul din filme, să cauţi, să vezi lucruri speciale, situaţii magice, detalii şi ocazii inexplicabile, sentimente aparte. Pentru cei care primesc oferta, magia Crăciunului înseamnă emoţie, anticipare şi vis.
Unii îi spun miracol, mai aproape de limbajul acceptabil pentru un bun creştin. Dar semnificaţiile nu diferă mult. Să fii mai bun, să asişti la miracolul transformării oamenilor de Crăciun înseamnă, de fapt, aceeaşi căutare a copilului din noi după un tărâm al frumuseţii, al purităţii. Pentru toţi aceştia, magia sau miracolul Crăciunului este magia propriului vis.
Dar acest vis al frumuseţii şi al purităţii este mai întâi visul lui Dumnezeu şi tocmai de aceea L-a trimis pe Fiul Său între oameni. De ce atunci, de naşterea Domnului, nu visăm la visul Lui, nu sperăm în promisiunile Lui, ci doar într-o frântură de magie? Magia propriului vis nu poate fi esenţa Crăciunului.

MAGIA MEMORIEI
Magia Crăciunului este şi magia memoriei. Oameni, locuri, cuvinte, gesturi, emoţii, pentru care în restul anului nu avem la fel de mult timp şi loc, revin în memoria noastră în preajma Crăciunului.
Cei care vin din satele autentice româneşti, încă păstrate în aerul curat al luncilor şi în atmosfera tradiţiilor populare ţinute cu sfinţenie de bătrâni evlavioşi, nu au cum să-şi şteargă din memorie imagini inegalabile: liniştea necutremurată a serii de iarnă, pâcla de fum din coşurile gospodarilor preocupaţi de pregătiri, obrazul roşu şi rece al colindătorilor care intră în casă cu mirosul zăpezii, cozonacul şi bucatele consacrate, dar mai ales bucuria autentică, simplitatea şi seriozitatea duhovnicească a bătrânilor care nu spun „Christos S-a născut", ci „Christos Se naşte".
Oraşul împodobit, orăşelul copiilor - acolo unde acesta este o tradiţie -, bâlciul, bradul, colindele româneşti sau nu, atmosfera specială din familie, slujba ortodoxă sau catolică de Crăciun, programele de naşterea Domnului din bisericile protestante, fiecare dintre aceste imagini reprezintă tot atâţia oameni cu memorii afective diferite, dar pentru care finalul de an oferă ocazia potrivită reîntoarcerii în timp.
Din păcate, de sărbători, doar pentru unii memoria dezmorţeşte cele mai intime şi plăcute gânduri şi sentimente. Pentru ceilalţi, memoria nu este magie, ci coşmar. De aceea, nici magia memoriei nu poate fi esenţa Crăciunului.

CRĂCIUNUL, REDUS LA ESENțE
Ca să descoperim esenţa Crăciunului, trebuie mai întâi să ne întrebăm de ce oare este nevoie de un timp special pentru speranţă, de ce este greu să visăm şi să căutăm miracolul pe tot parcursul anului. Într-o lume în care bunătatea de Crăciun riscă să devină o consolare amăgitoare pentru lipsa de speranţă şi altruism din tot restul anului, naşterea lui Iisus aduce cu sine tabloul unei lumi complet diferite.
În culori simple, în tuşe clare, în mesaje uşor de descifrat, naşterea lui Iisus nu vorbeşte despre magie sau miracol, ci despre o altă lume. O lume în care liniştea, credinţa, sensul şi consecvenţa sunt dimensiunile unei schimbări permanentizate.

Esenţa Crăciunului are de-a face cu liniştea. Într-o lume agitată, e nevoie de liniştea nopţii din Betleem, de liniştea din sufletul celor ştiu să aştepte. „Dacă aş putea prescrie un singur remediu pentru toate bolile lumii moderne, aş prescrie liniştea. Chiar Cuvântul lui Dumnezeu dacă ar fi proclamat, nu l-ar auzi nimeni; este prea mult zgomot. De aceea, faceţi linişte." (Kierkegaard)

Esenţa Crăciunului are de-a face cu credinţa. O demonstrează păstorii de pe dealurile Betleemului. Oameni simpli, muncitori, cinstiţi, care stau sub cerul liber şi veghează în puterea nopţii. Păstorii sunt oameni care îi pot auzi pe îngeri şi care nu-şi găsesc raţiuni pentru a întârzia să acţioneze. Convingerile, fie ele false (Marx) sau sfinte (Christos), schimbă lumea. Nu pentru moment, ci în profunzime. Credinţa nu are de-a face doar cu un timp anume al anului.

Esenţa Crăciunului are de-a face cu sensul. Magii au ceva de spus despre sens. „Magii au mers Să I se închine la fel ca păstorii. De aceea sunt înţelepţi" - spunea teologul Peter Kreeft. „Nu pentru că au ştiut să-L găsească, ci pentru că au ştiut finalul, nu pentru că şi-au ridicat capul spre stele, ci pentru că şi-au plecat genunchiul înaintea Pruncului."

Esenţa Crăciunului are de-a face cu consecvenţa. Iosif din Nazaret oferă lecţia supremei semnificaţii a consecvenţei. Consecvenţa lui Iosif L-a salvat pe Iisus, şi astfel lumea. Ascultarea lui de îngerul Domnului şi asumarea răspunderii pentru familia sa sunt mijloacele elementare prin care Iosif dejoacă planurile regelui Irod, inspirat de diavol să ucidă Pruncul. „Înlăturaţi-i pe toţi câştigătorii Premiului Nobel şi umanitatea va supravieţui. Dar daţi la o parte ascultarea de Dumnezeu şi loialitatea faţă de familie şi chiar cu un milion de câştigători ai Premiului Nobel, umanitatea este condamnată la dispariţie."

Să-i dăm Crăciunului mai multă linişte şi el ne va descoperi lucruri la care nu ne-am gândit. Să-i dăm un strop de credinţă şi Îl vom găsi pe Dumnezeu. Să-i căutăm sensul şi el ne va descoperi Crucea. Să-i dăm voie să rămână cu noi dincolo de decembrie şi el ne va da înţelepciunea de a trăi altfel. Să-i dăm voie lui Dumnezeu să viseze pentru noi şi vom primi binecuvântarea de a trăi, în lumina Ieslei şi a Crucii, o viaţă care schimbă gustul lumii şi duce mai departe lumina în locurile umbrite de tristeţe.

MAGIA CRACIUNULUI

Sărbătoarea Crăciunului este un motiv de bucurie, un bun prilej în care ne adunăm cu toţii pentru a ne bucura alături de cei dragi. Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului este una dintre cele mai mai mari sărbători ale creştinătăţii, însă caracterul religios al acesteia este estompat de festivismul cu care este percepută şi sărbătorită.

E vremea colindelor! E vre¬mea clinchetelor de clo¬poţei! E vremea purităţii, când trebuie să fim mai buni, mai în¬găduitori, mai toleranţi. Pentru că numai aşa putem să întâm¬pinăm, cum se cuvine, Naş¬te¬rea Mântuitorului, Isus Hris¬tos. Fiindcă ce poate să însemne acest eveniment reli¬gios dacă nu renaşterea noas¬tră, redescoperirea dimensiunii noastre morale. De aceea, magia Crăciunului capătă sem¬nificaţii deosebite. Este vre¬mea când redevenim copii sau trăim acel sentiment al co¬pilă¬riei, cu bucuriile care în¬soţesc această vârstă. Un timp magic, al colindelor, al cân¬¬tecelor spe¬cifice, care ves¬tesc Naşterea lui Isus Hris¬¬tos, pruncul venit pe lume să ne mântuiască. Iar această bucurie este expri¬mată cel mai frumos în cân¬tecul colindelor răsununând într-un spaţiu specific. Ni¬ciunde Cră¬ciu¬nul nu este mai frumos, nu are o semnificaţie mai specială, decât în lumea satului. Acolo, spiritul Cră¬ciu¬nului era parcă mai viu, mai prezent şi mai fer¬me¬că¬tor, cu toate bucuriile care-l însoţesc. Niciunde el nu se ma¬nifesta cu atâta fru¬museţe şi nu poate fi mai plin de di¬mensiunea sa religioasă decât într-o astfel de lume, cea a sa¬tului. Aici parcă timpul se opreşte în loc, coborând de un¬deva dintr-un spaţiu ancestral. Indiferent cât de mult s-ar fi schimbat acel spaţiu, câte mutaţii ar fi suferit, în ce mă¬sură se mai păstrează astfel de obiceiuri, el rămâne unic şi etern în sufletul nostru. Rămâne acelaşi pentru că ne întoarcem în permanenţă acolo pentru a ne regăsi copilăria, pentru a-l regăsi pe acel Moş Crăciun mult aşteptat şi pen¬tru a retrăi farmecul acelor vremi. Pentru că ce poate fi mai frumos decât să te transpui într-un spaţiu mitic, al copi¬lăriei, pentru a retrăi această bu¬curie! Iar Crăciunul din satul copilăriei noastre repre¬zin¬tă modalitate prin care ne reîntoarcem pentru a cuprinde această dimensiune a eter¬nităţii, acel sentiment minunat al întoarcerii într-o altă lume, cea în care redescoperim puritatea tradiţiilor populare şi caracterul moral al fiinţei noastre. Magia Crăciunului tre¬buie să ne însoţească raportat la această dimensiune a exis¬tenţiei nostre. Pentru că această mare sărbătoare a creştinătăţii nu înseamnă nea¬pă¬rat belşug pe masă, ci redes¬coperirea dimensiunii noastre creştine pe această lume. De aceea se cuvine să întâmpinăm această sărbătoare cu bucurie, să fim mai buni, mai frumoşi şi mai înţelegători cu semenii noştri. Sărbătorile de iarnă reprezintă, în acelaşi timp, şi un moment al speranţei. La fiecare început de Nou An păşim cu speranţa şi încrederea că viaţa noastră va fi mai bună, că so¬cietatea şi condiţia noastră ma¬terială va lua o altă turnură. Este perioada în care ne punem mari speranţe şi nădăjduim că visele noastre se vor împlini, că Noul An va fi mult mai bun decât prece¬dentul şi că ne putem atinge, măcar în parte, obiectivele pro¬puse. Începutul oricărui an are pentru fiecare dintre noi inoculat acest sentiment al unei împliniri personale, când devenim mai încrezători, oricât de mari ni se par greutăţile prin care vom tre¬ce. Să întâmpinăm, aşadar, Noul An cu bucurie, speranţă şi încre¬dere, nădăjduind că bunul Dum¬nezeu ne va ajuta să depăşim momentele dificile din viaţa noastră, însă pentru aceasta este nevoie ca şi noi să ne rugăm şi să urmăm pildele Domnului pentru ca viaţa noastră să fie mai fru¬moasă, mai demnă şi mai curată. Vin sărbătorile! Să ne bucurăm cu toţii de magia lor, iar impreună să fim mai generoşi, mai îngăduitori şi mai buni. Mai plini de speranţă şi mai iubitori, mai aproape de cei în suferinţă, iar magia Cră¬ciunului să redescopere bu¬nătatea din noi! Tuturor se¬ve¬rinenilor, tuturor mehe¬din¬ţenilor, un CRĂCIUN FERICIT, cu linişte sufletească şi bucurii alături de cei dragi! LA MULŢI ANI!

SFÂNTUL ARHIDIACON ŞTEFAN

În a treia zi de Crăciun, creştinii îl sărbătoresc pe Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Sfântul Arhidiacon Ştefan era evreu de neam şi a trăit în Ierusalim. După pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli au ales şapte bărbaţi plini de credinţă pentru a fi diaconi, slujitori la adunările şi slujbele primilor creştini. Ştefan a fost ales cel mai de seama dintre aceştia. Prigonit de evrei şi acuzat că huleşte şi strică Legea, el a arătat, cu dovezi din Scripturi, că Legea se împlineşte prin Hristos, Mesia cel anunţat de profeţi. Scos afară din cetate, Sfântul Arhidiacon Ştefan a fost ucis cu pietre în anul 33, deschizând lungul şir al mucenicilor (martirilor) creştini. În pragul lapidării, el a avut vedenia cerurilor deschise şi a Fiului Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar când pietrele îl covârşeau, el a strigat cu glas mare: "Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!", pentru ca apoi, căzut în genunchi, să-şi dea duhul zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc, unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în "vas curat şi cinstit", devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel. Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.
La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale Cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan, indicând astfel poarta prin care a fost scos din Cetate şi ucis cu pietre. Numele de Ştefan este de origine grecească şi înseamnă "coroană", "ghirlandă" sau "cunună".



RUGĂCIUNE

Sfinte Mare Mucenice al lui Hristos Ştefane, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinşi de nevoi şi ispite; ci te roagă pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca să împace lumea, şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.
Roagă-te, Sfinte al lui Dumnezeu cu aceeaşi căldură cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să depărteze de la noi furia celor fără de Dumnezeu şi să ne apere pe noi, poporul Său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudăm bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor. Amin!