Sfântului Grigorie Palama
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/5...fb68jjovra.jpg


Colecţia Omiliilor Sfântului Grigorie Palama, în forma pe care o avem astăzi, cuprinde doar cuvântările care s-au păstrat, fie pentru că au fost consemnate de ucenicii predicatorului, fie că au fost scrise de însuşi Sfântul Grigorie. În orice caz, sursele istorice indică în unanimitate că primele Omilii au fost rostite de Sfântul Grigorie Palama în Athos, la Marea Lavră, în jurul anului 1334.

Părintele Dumitru Stăniloae ne oferă unele informaţii în acest sens: "În al cincilea an (1330-1331) de vieţuire pe muntele de lângă Veria, silit de desele incursiuni ale sârbilor, s-a dus iarăşi la Athos, aşezându-se aproape de Marea Lavră, în schitul Sfântul Sava şi venind numai rar la Lavră, la Sfânta Liturghie. A început să ţină predici, apoi să scrie. Mai întâi a compus un cuvânt despre cuviosul Petru, apoi unul despre intrarea Născătoarei de Dumnezeu în templu şi petrecerea ei acolo. Omilia aceasta se găseşte în Codex Coislinus 97, ca a 49-a".

Precizări importante ale părintelui Jean Meyendorff

Aceleaşi informaţii, însă cu câteva precizări importante, ne sunt oferite de părintele Jean Meyendorff. El accentuează faptul că Sfântul Grigorie Palama căpătase deja la Athos o anumită notorietate şi că probabil cuvântările sale erau deja cunoscute în mediul athonit: "Palama a rămas 5 ani la Veria, dar a trebuit să o părăsească în 1331, pentru că incursiunile sârbilor făceau zona mai puţin sigură. S-a întors la Athos şi s-a aşezat în isihastirionul de la "Sfântul Sava", în apropierea Marii Lavre, pentru a continua acelaşi mod de vieţuire ca la Veria: izolare totală cinci zile pe săptămână, Liturghie şi convorbiri duhovniceşti cu fraţii în fiecare sâmbătă şi duminică. Fiind ieromonah, Grigorie săvârşea, când îi venea rândul, slujbele de la Marea Lavră, şi era prezent în mănăstire de-a lungul momentelor celor mai importante ale anului liturgic (aşa se explică faptul că la slujba de seară din Joia mare a fost indignat de vorbăria unor călugări din timpul cântărilor, şi a preferat să se adune în sine şi să se dăruiască rugăciunii curate). Altă dată, câţiva ani mai târziu, la Tesalonic, a avut o vedenie în care Sfântul Antonie îi interzicea să renunţe la rugăciunile care se făceau în mănăstire sub pretextul că rugăciunea minţii ar fi superioară. Aceste incidente, relatate de Filotei, reflectă atitudinea isihaştilor din secolul al XIV-lea faţă de monahismul comunitar contemporan lor: ei constată adesea o anumită decadenţă care se manifesta în cadrul monahismului comunitar, dar teologia sacramentală şi liturgică ai căror promotori erau nu le permitea să opună spiritualitatea individuală, bazată pe rugăciunea lui Iisus, evlaviei eclesiale şi comunitare. În acest fel, Palama, urmând exemplul lui Teolipt al Filadelfiei, a susţinut la Tesalonic o adevărată renaştere liturgică, iar ucenicul si biograful său, Filotei, a fost de asemenea un codificator al Liturghiei, insistând în toate Vieţile sfinţilor isihaşti pe care le-a scris, pe fidelitatea acestora faţă de viaţa comunitară a mănăstirilor unde trăiau. La Sfântul Sava, Palama a dobândit o oarecare notorietate în lumea athonită şi, în vârstă de 38 de ani, a început să scrie. Prima sa lucrare a fost Viaţa lui Petru Athonitul, şi a doua lungul tratat despre Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (compusă pentru respingerea celor care negau caracterul istoric al evenimentului comemorat de această sărbătoare; printre ei se găsea probabil şi Nichifor Gregora). Astfel, de la începutul activităţii sale literare, Palama a făcut dovada unui extrem ataşament faţă de Maica Domnului: Filotei a remarcat acest lucru şi vom găsi acest ataşament în toată opera doctorului isihast. Nu ştim care sunt celelalte opere pe care Palama le-a redactat în acea epocă şi despre care tot Filotei aminteşte: probabil Capitolele despre rugăciune şi curăţia inimii, Răspunsul către Pavel Asan, despre schima mare. Omilia a 40-a, despre Sfântul Ioan Botezătorul, a fost rostită tot la Athos, dar probabil într-un sejur ulterior al lui Palama la Athos. Putem afirma cu certitudine că Palama a redactat, în jurul anului 1336 - deci la Sfântul Sava - Tratatele apodictice despre purcederea Duhului Sfânt, cu ocazia noilor discuţii despre unirea Bisericilor, pentru care legaţii papali au venit să negocieze la Constantinopol, cu guvernul lui Andronic III, în 1333-1334".

Cateheze imprimate de experienţa personală a vieţii liturgice

Acest fragment mai amplu, redat aici pentru prima dată în limba română, cadrează foarte bine începutul activităţii omiletice a Sfântului Grigorie. Omiletul era deja preot, fiind hirotonit la Tesalonic, în jurul anului 1326. Faptul acesta confirmă ipoteza că deja la 1334, de când datează primele Omilii păstrate, probabil existau multe alte cuvântări, care însă nu sunt menţionate de nici un document istoric. Suntem însă îndreptăţiţi să credem că deşi Sfântul Grigorie a dus, după hirotonie, o viaţă pustnicească, nu şi-a ignorat misiunea învăţătorească. Faptul este confirmat şi de editorul colecţiei în limba greacă, care ne oferă şi el unele informaţii în acest sens: "În totul, Omiliile lui, pe care le-a început când a primit în vedenie harisma cuvântului, în Marea Lavră, către 1334 şi pe care le-a continuat, la "timpul cuvenit", până puţin înainte de moartea lui, trebuie să fi fost în număr mare. Este evident că nu au fost scrise toate omiliile care au fost rostite "la timpul potrivit", atâta timp cât împrejurările stabilite nu îngăduiau aceasta. Dar totuşi, cele scrise trebuie să fi fost mai numeroase decât cele care s-au păstrat şi care sunt cuprinse în colecţia Omiliilor lui. Vom înţelege motivul acestui fenomen dacă vom ţine cont de faptul că toate omiliile au fost scrise de însuşi Sfântul Grigorie, fie înainte de a fi rostite, fie după, în acelaşi manuscris. Aventurile proprii, dar şi cele din Tesalonic şi din apropierea centrului oraşului, unde locuia omiletul, au contribuit ca numeroase omilii din acest manuscris să se piardă. Pornind de la manuscrisele găsite, probabil s-au alcătuit la început mici părţi de colecţie de către ucenicii săi. Se pare, chiar de către Filotei Kokinos, care în mod repetat în Encomionul său face referire la Omiliile sfântului. La fel şi Dorotei al Tesalonicului a alcătuit o culegere. Este evident că, dacă existau dubluri sau mai multe omilii pe aceeaşi temă, a fost aleasă cele mai reprezentative, conform raţiunii colecţiei. Omiliile duble s-au păstrat doar pentru Înălţare, Schimbarea la Faţă şi Intrarea în Biserică". Activitatea omiletică prolifică a Sfântului Grigorie Palama, din care s-a păstrat doar o parte, reflectă conştiinţa acestuia despre importanţa predicării şi a catehizării imprimate de experienţa personală a vieţii liturgice şi sacramentale a Bisericii.

"În al cincilea an (1330-1331) de vieţuire pe muntele de lângă Veria, silit de desele incursiuni ale sârbilor, s-a dus iarăşi la Athos, aşezându-se aproape de Marea Lavră, în schitul Sfântul Sava şi venind numai rar la Lavră, la Sfânta Liturghie. A început să ţină predici, apoi să scrie." - Pr. Dumitru Stăniloae.

Sântul Mucenic Eupsihie († 362)
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/5...b1nr01ldga.jpg

Era originar din Cezareea Capadociei şi a trăit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363).

În anul 362 împăratul a dorit să desfiinţeze creştinismul din imperiu. Acesta era mânios pentru că aflase că aproape toată cetatea era creştină, dar şi pentru faptul că unii locuitori creştini dărâmaseră un templu păgân chiar cu prilejul nunţii lui Eupsihie. Şi cum dărâmarea unui templu era considerată ca o necinstire adusă împăratului, ocrotitorul păgânismului, Eupsihie s-a pregătit pentru ce avea să vină asupra lui. Astfel, şi-a împărţit averea la săraci şi a început a se pregăti pentru pătimire, în post şi rugăciuni. La scurt timp a fost prins şi supus la torturi, sfârşind muceniceşte. Sfântul a fost îngropat cu cinstea cuvenită, iar pe mormântul lui au construit o biserică.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica - 11 aprilie
 

https://lh4.googleusercontent.com/-s...la_CERNICA.jpg

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.
S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamţ împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti. În 1813, în biserica Batişte din Bucureşti, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.
După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.
Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.
În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.

https://lh3.googleusercontent.com/-X...c-Trapeza6.jpg

https://lh5.googleusercontent.com/-v...0/aaaaaaaa.jpg
Mai multe :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1957.htm

Dintre minunile savarsite de Sfantul Calinic de la Cernica

Inca din viata Sfantul Ierarh Calinic s-a aratat facator de minuni. Uneori spunea cele viitoare, alteori intelegea gandurile fratilor si ale celor din jurul sau, iar alteori profetea cele ce aveau sa se intample si vindeca pe cei bolnavi.


Intr-o vreme se terminase faina pentru paine din manastire. Iar Sfantul Calinic, staretul Cernicai, a spus parintilor: Sa avem nadejde la Maica Domnului si la Sfantul Ierarh Nicolae si nimic nu ne va lipsi! Intr-adevar, dupa ce au citit paraclisul Sfantului Nicolae, indata au venit la arhondaric doi oameni necunoscuti cu un car mare plin cu saci de faina de grau, pe care stapanul lor ii donase pentru manastire.


In vara anului 1829, dupa utrenie, pe cand Sfantul Calinic citea acatistul Sfantului Nicolae, atipind putin, i s-a aratat Sfantul Ierarh Nicolae, in vesminte, dimpreuna cu Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si, in urma lor, Gheorghe, staretul Cernicai. Deci, apropiindu-se cei doi sfinti, i-au poruncit: Scoala-te si sa zidesti in ostrovul cel mic o biserica in numele Sfantului Mucenic Gheorghe. Noi iti vom trimite tot ce-ti va trebui. Si indata, luand binecuvantare de la parintele sau duhovnic, Sfantul Calinic, staretul Manastirii Cernica, a zidit in ostrovul mic o mare biserica inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, precum se vede si astazi.


Prin anii 1840-1845, unul din ucenicii Sfantului Calinic l-a otravit. Noaptea insa, pe cand cuviosul se lupta cu durerile mortii, in timp ce se ruga, a auzit un glas de taina: Nu vei muri de otrava! Scoala-te si fii sanatos, ca nu dupa mult timp vei fi episcop la Ramnicu Valcea, unde ai sa indreptezi Biserica si clerul care este in scazamant.
Dimineata s-a sculat sanatos si a venit la biserica. Apoi, dupa cativa ani, a fost ales episcop la Ramnicu Valcea.


Dupa ce a ajuns episcop, intr-o seara, stand la masa cu ucenicul sau, acesta a cugetat in sine ca, dupa mutarea din viata a Sfantului Calinic, Dumnezeu il va proslavi cu neputrezirea trupului. Atunci Sfantul Calinic, cunoscand gandul ucenicului, i-a raspuns: Ce cugeti asa de inalt pentru mine? Eu m-am rugat pentru aceasta lui Dumnezeu, ca sa se strice trupul meu cel pacatos. Si astfel, dupa sfarsitul sau, trupul s-a desfacut din incheieturi, dupa dorinta sa.


In vara anului 1854, Sfantul Calinic a ramas peste noapte in casa unui credincios de pe Valea Jiului. Auzind ca tatal acestuia este pentru a treia oara dezgropat si gasit neputred, s-a dus a doua zi cu clericii sai, la biserica satului si, pe citea dezlegarile arhieresti, indata trupul mortului a inceput a se desface din incheieturi si s-a prefacut tot in pamant, afara de oase.


Altadata, pe cand Sfantul Calinic se intorcea peste munti, de la Manastirea Lainici la Ramnicu Valcea, fiind inaintevazator, deodata a inceput a plange. Atunci unul din clerici l-a intrebat de ce plange. Si el a raspuns: in ceasul acesta parintele Nicandru, staretul Cernicai, a murit.


Pe cand era inca episcop, a fost adusa la Sfantul Calinic o femeie bolnava de epilepsie. O tineau patru oameni. Dupa sfarsitul Vecerniei, Sfantul Calinic i-a citit cateva rugaciuni. Apoi a zis: in numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te!. In clipa aceea s-a sculat cu totul sanatoasa si s-a intors acasa pe picioarele ei.

Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ica-82548.html

Sfântul Sava de la Buzău
 

Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi, 12 aprilie, pe Sfântul Sava de la Buzău. Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334, într-un sat din ţinuturile buzoiene, nu departe de râul Museos, numit astăzi Buzău. El a avut marea fericire să se nască dintr-o familie de părinţi creştini care, deodată cu hrana trupească, i-au dat-o şi pe cea sufletească, îndestulându-l cu cuvântul lui Dumnezeu, care a rodit însutit în inima lui, aprinsă din copilărie de dorul lui Hristos. Precum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşa dorea de mult Sava să se împărtăşească cu cele sfinte în Biserică; De mic copil a avut această înclinaţie spre viaţa religioasă, trăind asemenea unui monah în sfinţenie şi ascultare de Biserică.

Duhovnicul lui era preotul Sansala - părintele satului. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântărilor religioase, fapt pentru care preotul Sansala l-a apropiat foarte mult de biserică, folosindu-1 ca dascăl, desfătând auzul creştinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase. Atunci când, din diferite motive, nu se săvârşea Sfânta Liturghie în satul său, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil oraşul Buzău de astăzi, unde slujea preotul Gutticas.

Goţii păgâni conduşi de Atanaric au declanşat represalii puternice şi împotriva creştinilor din ţinuturile stăpânite de ei. Păgânii le impuneau creştinilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. Acei creştini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutaţi şi chiar omorâţi.

În anul 372, nefiind slujbă religioasă de Sfintele Paşti în această zi, deoarece preotul Sansala şi mulţi creştini se refugiaseră din pricina persecuţiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraş din apropiere să prăznuiască învierea lui Hristos, împreună cu preotul Guttica. Pe când mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte înalt şi strălucitor la faţă care i-a zis să se întoarcă în satul lui, la preotul Sansala. Dar Sava i-a răspuns că preotul Sansala nu este în sat, fiind plecat în Sciţia Minor şi a mers mai departe spre preotul Guttica. Deşi afară era foarte frumos, dintr-o dată se porni o zăpadă mare, care-i astupă drumul să nu mai poată merge mai departe. Atunci Sava a înţeles că voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabă în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansala pentru a săvârşi slujba Sfintelor Paşti creştinilor care mai rămăseseră. Când s-au revăzut Sava cu duhovnicul Sansala s-au bucurat foarte mult, că i-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să mai slujească încă o dată împreună de Sfintele Paşti.

În preajma sfintelor sărbători s-a pornit un nou val de persecuţii împotriva creştinilor. Păgânii umblau din sat în sat, căutând pe cei care mărturiseau credinţa în Hristos, pentru a-i face să se lepede de Taina Botezului. În noaptea a III-a după Paşti, Atharid prigonitorul a năvălit în sat cu o ceată de tâlhari şi l-au aflat pe preotul Sansala acasă cu dascălul Sava, ce se odihneau după o noapte de priveghere şi de cântare lui Dumnezeu. în semn de dispreţ, acei păgâni i-au dezbrăcat şi lovit cu nuiele şi bice, arătând multă cruzime, lăsându-i aproape fără răsuflare. A fost torturat în continuare până ce, în cele din urmă, Atharid a poruncit ca Sava să fie înecat în râul Buzău (Museos). Deşi unii din prigonitori voiau să-l scape în ascuns, el le-a cerut să împlinească cele ce li s-au poruncit, zicea el, „iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească”, adică îngerii. „Atunci - spune Scrisoarea - l-au coborât în apă, în timp ce el mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu...şi aruncându-l şi punându-i un lemn de gât, l-au împins în adânc”. Şi astfel, s-a petrecut trecerea lui din această viaţă „prin lemn şi apă”, la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, fiind el în vârstă de 38 de ani.

Pătimirea sa este descrisă în aşa numita „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia şi către comunităţile de pretutindeni ale Bisericii universale”, care era, de fapt, actul său martiric, după cum aflăm din volumul Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, intitulat Sfinţi Daco-Romani şi Români. Iată cum era înfăţişat chipul său moral: „Era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului faţă de toţi, în mod paşnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuinţă; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni şi cucerea pe toţi printr-o purtare frumoasă; îşi împlinea datoriile şi nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credinţă cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu pregeta niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul...”.

Vestea despre sfinţenia şi curajul credinţei Sfântului Sava s-a răspândit foarte repede până în Asia Mică, în cetatea Capadociei unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut îndată o scrisoare lui Iunius Soranus să mijlocească pe lângă episcopul Betranion pentru a primi moaştele Sfântului şi a le aşeza în cetatea sa. Moaştele Sfântului Sava au fost însoţite de o scrisoare a Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...u-b1-p1959.htm

Sf. Mucenic Sava de la Buzău
 

Duminica Sfântului Ioan Scărarul
 

*informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul

Biserica Ortodoxă se va afla la 14 aprilie 2013 în Duminica a IV-a din Postul Sfintelor Paşti, numită şi a Sfântului Ioan Scărarul. Cuviosul a trăit în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a veacului al VII-lea, intrând de tânăr în viaţa monahală.

Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în această Duminică nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul XIII, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului celui bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie şi extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorinţa de a completa în mod armonios structura Triodului. Dacă primele două duminici se distingeau ca o perioadă „dogmatică”, transferarea praznicelor Sfinţilor Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, „ascetice", în ciclul duminicilor din Postul Mare.

Sfantul Ioan Scărarul este prăznuit în mod normal pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste două praznice cădeau întotdeauna în timpul Triodului făcea ca ele să nu fie solemnizate, în ciuda importanţei acestor sfinţi în evlavia bizantină: trei stihiri la Vecernie şi un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire acordată acestor doi sfinţi şi o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare. Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor în cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am" de la Vecerniile Duminicilor a IV-a şi a V-a, precum şi sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie şi 1 aprilie. Numai canoanele sunt diferite atât pentru Sfântul Ioan Scărarul, cât şi pentru Sfânta Maria Egipteanca.

Sfântul Ioan Scărarul

Cuviosul Ioan Scărarul (născut în anul 523 în Palestina) a intrat în monahism după ce a scăpat din naufragiul corăbiei cu care se ducea la studii în Fenicia. Sfântul Ioan s-a retras apoi în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“, unde a devenit monah după patru ani de noviciat. La 19 ani de la venirea sa în mănăstire, când Macarie a plecat la Domnul, Ioan s-a retras într-o chilie săpată în munte, trăind în rugăciune şi contemplaţie şi devenind un duhovnic cunoscut. După 40 ani de viaţă în singurătate, la vârsta de 75 de ani, este ales stareţul mănăstirii. În acea vreme, simţindu-se nevoia unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, la rugămintea stareţului Mănăstirii Raithu, Sfântul Ioan scrie celebra lui carte, „Scara“. Astfel, pentru dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară cu 30 de trepte, iar fiecare treaptă fiind o virtute. După patru ani de stăreţie, pleacă în singurătate la chilia sa, unde trece la Domnul la 30 martie 605.

Sfântul Ioan Scărarul este un dascăl al întregii creştinătăţi

Referitor la Sfântul Ioan Scărarul, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat în cuvântul său la Duminica a IV-a din Postul Mare din anul 2012, că Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei: „În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile, iar smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin post şi rugăciune, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuşi „scară a virtuţilor“, „lauda monahilor“, „luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii“.

Scara Sfântului Ioan Scărarul

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată "Scara", este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viaţa veşnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească vieţuire, învăţăturile sfântului pot îndruma viaţa oricărui creştin spre Împărăţia cerurilor.

Lectura Scării Sfântului Ioan este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare şi călăuza discernământului ce trebuie să însoţească făptuirea tuturor virtuţilor. Acest tratat plin de ştiinţă şi fineţe nu putea fi redactat decât de cineva care făcuse el însuşi experienţa a ceea ce scria. Astfel, prin această prăznuire s-a socotit şi s-a evidenţiat faptul că Sfântul Ioan Scărarul realizează el însuşi parcursul acestei scări, fiind, prin urmare, el însuşi Scara şi modelul viu al ştiinţei duhovniceşti:

„întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit, cu adevărat luminând prin dreapta-credinţă din adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni, Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi să se mântuiască robii tăi” (Duminica a IV-a, Slujba Utreniei, Oda 3, tr. 2)

Scara vesteşte urcuşul la Dumnezeu al autorului ei, numit în cultul bisericii, în acelaşi timp drept „raiul virtuţilor", „legiuitorul ascezei" şi „făptuitorul" prin excelenţă. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă într-adevăr icoana înfrânării şi a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorării temeiurilor ascetice. Sfântul Ioan şi-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retrăgându-se din lume pentru a-şi stăpâni plăcerile trupului şi a zbura spre Dumnezeu prin rugăciune:

„Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător şi, veştejindu-ţi trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească şi ai câştigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane"(Duminica a IV, Utrenia, Luminânda).

După cum se arată în cultul liturgic al Bisericii, luptând „după legile" ascezei, el şi-a mistuit plăcerile şi patimile dobândind curăţia şi odihna fără de sfârşit a nepătimirii. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul său şi a înecat pe demoni în lacrimile sale, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhovnicească a contemplaţiei, ca apoi „să lumineze lumea" prin învăţătura sa şi să-şi „hrănească" ucenicii cu „roadele înfrânării". Experienţa sa duhovnicească 1-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe ceilalţi pe calea ascezei, dar şi să îndepărteze orice erezie cu „toiagul dogmelor". Reunind, aşadar, toate virtuţile în viaţa sa exemplară ce se poate deduce din lectura Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului şi typikon-ul slujbelor. Cinstindu-l, contemplăm monahul desăvârşit, aşa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza aşa cum se cuvine învăţămintele Triodului. Chiar şi numai evocarea virtuţilor sale e un prilej de prăznuire şi de bucurie pentru toţi credincioşii deveniţi monahi în timpul Postului Mare:

„Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaştilor la dănţuire duhovnicească, la masă şi mâncare de viaţă nestricăcioasă" (Duminica a IV-a, Slujba Utreniei, Oda 9, ca 2, tr 3)

În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minţii şi deşteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare faţă de Mântuitorul Hristos: "Şezând la masa cu bucate, adu-ţi aminte de moarte şi de judecată. De abia aşa vei împiedeca puţin patima. Bând băutura nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi de fierea Stăpânului. Şi, negreşit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îţi vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului".

informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu - 25 aprilie
 

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu a propovăduit Evanghelia lui Hristos în tot Egiptul şi în Libia. A scris Evanghelia sa după predica Sfântului Apostol Petru. Sfântul Marcu a suferit pentru Hristos, fiind închis de către păgâni, care de două ori i-au târât trupul pe străzile oraşului Alexandria. Astfel şi-a dat sufletul în mâinele Domnului, în anul 68. (Ziarul Lumina)

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului - 25 aprilie
 

Astăzi mai este pomenit şi Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, care a întemeiat mai multe schituri şi sihăstrii în munţii Buzăului şi Vrancei, dintre care cea mai cunoscută este lavra de la Poiana Mărului. În secolele 18-19, mulţimi de călugări au trăit după învăţăturile sale, având în centrul preocupărilor rugăciunea inimii şi luminarea harului. Sfântul Vasile a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, pe care l-a tuns în monahism în anul 1750, la Muntele Athos. Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veşnice pe 25 aprilie 1767. (Ziarul Lumina)

Sfantul si Dreptul Iov, 6 mai
 

Sfantul si Dreptul Iov, 6 mai Un teolog, Un rege dreptcredincios si Un avva, despre iubire si smerenie
Rabdarea lui Iov este cunoscuta cel putin prin povestirea vechi-testamentara, a Cartii lui Iov. Iov cel bogat, cu familie numeroasa, devine dintr-o data gol. Golit de toate cele ale lumii, bolnav, parasit, criticat si judecat. Fara sa Innebuneasca si fara sa cada In capcana frecventa a razvratirii, Iov rosteste celebrele cuvinte: „Gol am iesit din pantecele maicii mele si gol ma voi Intoarce In pamant. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat!” (Iov 1, 21)
Despre viata si patimirea Sfantului si Dreptului Iov vom da cuvantul In continuare teologului Jean-Claude Larchet, Psalmistului David si Cuviosului Batran Porfirie din Evvia (1906-1991), care, fiecare In felul sau, ne vor atrage spre patrunderea smereniei lui Iov: cel care stia ca este drept, fara sa fie mandru si cartitor Inaintea lui Dumnezeu la necaz. Dincolo de aceasta smerenie, devine transparenta prezenta lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
- Teologul Jean-Claude Larchet: Una din Invataturile esentiale ale Cartii lui Iov este aceea ca relele care se abat asupra lui – si Indeobste asupra oricarui om – nu sunt pedepse pentru pacat. Prietenii lui Iov, dimpotriva, cauta sa-l Incredinteze ca pe sfanta dreptate, pentru pacatele sale, Il pedepseste Dumnezeu. Crezand ca pentru pacatele sale Indura Iov atatea rele, ei Il Indeamna sa se caiasca si sa-si ispaseasca vina, socotind ca asa va putea scapa de ele: „Daca Intinzi mainile catre El si departezi de la mana ta faradelegea ei si nu rabzi sa locuiasca nedreptatea In corturile tale, atunci (…) vei uita necazul tau de azi.” (Iov 11, 13-16)

In felul acesta ei se arata cugetand stramb despre Dumnezeu, despre bunatatea si dreptatea Sa. Ei socotesc In chip gresit ca suferinta si relele care se abat peste om sunt pedepse ale pacatelor lui trecute sau prezente, osanda a vinovatiei sale, oricum legate negresit de pacat.
– Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: Eu, sarmanul, ce sa va spun… sunt foarte neputincios. N-am izbutit sa-L iubesc atat de mult pe Hristos, sa-L doreasca fierbinte sufletul meu. Simt ca sunt mult In urma. Asa simt. Nu am ajuns acolo unde vreau, nu traiesc aceasta iubire. Dar nu deznadajduiesc. Ma Incredintez iubirii lui Dumnezeu. Ii zic lui Hristos: „?tiu, nu sunt vrednic. Trimite-ma unde voieste iubirea Ta. Asta vreau, asta doresc. ?i-am slujit toata viata mea.”

– Teologul Jean-Claude Larchet: Diavolul se ia, asadar, de Iov, din rautate si pizma, voind mai cu seama sa-l duca la cadere. Aceasta vadeste o data mai mult ca omul nu sufera pentru ca e pacatos, si arata drept falsa parerea ca suferinta ar fi cuvenita pedeapsa pentru pacatele savarsite sau rodul lor firesc. Dimpotriva, se poate spune ca Iov sufera pentru ca era drept, si nu pacatos; curatia sa isca pizma diavolului si-i atata rautatea.
Suferinta si toate relele pe care le Indura Iov sunt In chip vadit ispite ale diavolului, care vrea astfel sa-l Impinga silnic la pacat, nadajduind ca Iov Il va Invinui pe Dumnezeu, tagaduindu-I bunatatea, ridicandu-se Impotriva Lui si lepadandu-se, pana la urma, de El.

- Psalmistul David: Si va fi ca pomul rasadit langa izvoarele apelor, cel ce roada si-o va da la vreme, a carui frunza nu, nu va cadea si ale carui fapte, toate, vor spori. (Psalmul 1, 3)
- Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: Desi ma simt atat de neputincios si n-am izbandit ceea ce-mi doresc, totusi nu deznadajduiesc. Ceea ce ma mangaie este ca nu contenesc a ma stradui. Insa nu fac ceea ce voiesc. Sa faceti rugaciune pentru mine. Problema este ca nu-L pot iubi deplin pe Hristos fara harul Lui. Hristos nu-i lasa vadita iubirea, daca sufletul meu nu are ceva care sa-L atraga. ?i s-ar putea ca tocmai acest „ceva” sa-mi lipseasca, de aceea ma rog lui Dumnezeu si zic: „Sunt foarte slab, Hristoase al meu. Numai Tu vei izbandi, prin harul Tau, sa ma Invrednicesti asa, ca pe Apostolul Pavel care se bucura si se mandrea, sa pot zice si eu Impreuna cu el: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste In mine. (Galateni 2, 20)”
- Teologul Jean-Claude Larchet: Ispitelor lui satana, Iov li se Impotriveste prin trei mari virtuti: rabdare neclintita, credinta nestirbita si nadejde neabatuta In Dumnezeu. Pentru aceasta, el nu doar ca nu-L huleste si nu-L Invinuieste pe Dumnezeu pentru suferintele sale, dar nici macar nu-I pune nicio clipa la Indoiala dreptatea, cu toate ca nu-si afla nicio vina. Taria lui Iov In fata ispitelor si biruirea lor nu se datoreaza puterilor sale, ci ajutorului dumnezeiesc, ca raspuns la rugaciunea lui.
– Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: Cu acestea ma Indeletnicesc. Ma straduiesc sa aflu chipuri de a-L iubi pe Hristos. Aceasta iubire nu se satura vreodata. Cu cat Il iubesti pe Hristos, cu atat ti se pare ca nu-L iubesti si tanjesti In Intregime, tot mai mult, sa-L iubesti. Insa, fara sa-ti dai seama, urci tot mai sus, tot mai sus!
- Teologul Jean-Claude Larchet: Iov e chip al dreptului ce Indura suferinta fara nicio vina, mai Inainte de aratarea chipului desavarsit al patimirii Celui cu totul lipsit de rautate si In Care nu se afla nici urma de nedreptate, Cel neranit de pacatul stramosului si Insusi curat de orice pacat.
Iov prevesteste noul talc al suferintei, pe care-l va lumina deplin Hristos; ca s-o priceapa, omul nu mai priveste de-acum spre trecut, vazand In suferinta osanda a pacatului, ci spre cele ce-i stau Inainte, facand din ea unealta a mantuirii sale.
(Dialog peste timp, pentru care am folosit drept surse de inspiratie: Biblia sau Sfanta Scriptura, EIBMBOR, 2001; „Ne vorbeste parintele Porfirie”, Galati si „Dumnezeu nu vrea suferinta omului” – Jean-Claude Larchet, Ed. Sofia, 2008)

Canon de rugăciune către Sfântul şi Dreptul Iov
 

SFANTUL SLAVITUL PROOROC ISAIA

http://ruga.ro/wp-content/uploads/20...oroc_isaia.jpg

Sfântul prooroc Isaia, marele glăsuitor, a trăit în Ierusalim, pe vremea regelui Manase, fiul lui Iezechia, de către care a şi fost tăiat cu ferăstrăul, şi cu sfârşit mucenicesc şi-a săvârşit viaţa, fiind îngropat la locul ce se zice Aroil sau Roghil, aproape de trecătoarea apelor pe care le-a stricat regele Iezechia de le-a afundat. Şi Dumnezeu a făcut spre semn de a izvorât iarăşi acest izvor al Siloamnlui pentru acest prooroc. Pentru că mai înainte de a nu muri, leşinând de sete, se ruga lui Dumnezeu, Care l-a ascultat şi îndată a trimis Dumnezeu apă vie din izvorul Siloamului. De aceea s-a numit izvorul acesta Siloam, care se tâlcuieşte trimis. Şi în vremea lui Iezechia până a nu fi făcut puţurile şi fântânile, prin rugăciunea Isaiei a ieşit puţină apă, când era cetatea încercuită de vrăjmaşi, ca să nu piară cetatea din lipsa de apă, fiindcă era Ierusalimul înconjurat de cei de alt neam. Că întrebau vrăjmaşii, de unde aveau iudeii apă să bea. Şi fiind înştiinţaţi că din izvorul Siloamului, au îngrădit cetatea de au încercuit-o şi au străjuit Siloamul. Deci când veneau iudeii cu Isaia, fără de veste izbucnea apa. Drept aceea şi până astăzi fără de veste izvorăşte. Şi de vreme ce s-a făcut aceasta prin rugăciunea proorocului Isaia, pentru aceasta, spre pomenirea lui, şi poporul l-a îngropat cu osârdie şi cu cinste aproape de Siloam, ca să aibă şi după moartea lui prin mijlocul rugăciunilor sale îndulcirea apei.
Mormântul acestui prooroc se află aproape de mormintele regilor, din dosul mormintelor preoţilor, spre partea cea dinspre miazăzi a Ierusalimului. Căci regele Solomon a făcut mormântul lui David tatăl său, însemnând spre răsăritul Sionului, care are intrare de la Gavaon, departe de cetate douăzeci de stadii. Şi a făcut cale ocolită într-o parte şi într-alta, care are intrare neştiută de mulţi. Şi până astăzi este neştiută de cei mai mulţi dintre preoti, ca şi de tot poporul, căci acolo îşi ţinea regele aurul ce-i venea din Etiopia şi aromatele, adică miresmele cele scumpe. Şi de vreme ce regele Iezechia a arătat taina lui David şi a lui Solomon preoţilor babilonieni, care văzând minunea ce s-a făcut în trupul bolii lui, că s-a întors soarele înapoi cu zece ceasuri, şi minunându-se pentru aceasta, au mers ca să vadă, de vreme ce Iezechia a făcut aceasta de a spurcat oasele părinţilor săi, a blestemat Dumnezeu să fie neamul lui spre robie vrăjmaşilor săi. Şi l-a făcut fără de rod din ziua aceea.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/09mai-isaia.jpg

Proorocul Isaia era la arătarea trupului astfel: avea barba lungă şi ascuţită, şi se apropia a ajunge cu vârsta la bătrâneţe. Şi se face pomenirea lui în biserica sfântului mucenic Lavrentie, unde au fost aşezate mai pe urmă şi moaştele lui, după ce mai întâi au fost aduse în Constantinopol.

Prăznuind pomenirea proorocului Tău Isaia, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.

Sfîntul Mucenic Ioan Valahul

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/05/ioan.jpg

Sfîntul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în Ţara Românească în secolul XVII, într-o familie de creştini nobili şi bogaţi. Dar, în urma unei revolte împotriva turcilor din anul 1662, pe timpul voievodului Mihnea, Sfîntul Ioan a fost luat ostatec de turci. Apoi a fost cumpărat de un soldat păgîn, care la legat de un copac şi la bătut mult. Zdrobit de ruşine şi de durere, Ioan a tăiat pe păgîn în timpul somnului.
El a fost de îndată descoperit de alţi soldaţi şi dus la Constantinopol, înaintea vizirului pentru a fi judecat. Dar, vizirul îl dădu pe fericitul Ioan femeii celui pe care îl ucisese el, ca să facă ce va voi cu dînsul. Ea însă, i-a cerut să-i fie soţ, dacă Ioan se va lepăda de Hristos şi se va închina lui Mahomed. Atunci, Fericitul Ioan, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, chemînd cu credinţă numele lui Hristos. Fiind aruncat în temniţă, mucenicul lui Hristos a fost cumplit bătut mai multe zile, în timp ce soţia turcului tăiat îl silea mereu să păcătuiască cu ea, ca să nu mai fie chinuit.

Dar Sfîntul Mucenic Ioan, refuzînd a face cumplitul păcat, îndată vizirul a poruncit să-i taie capul. Şi aşa s-a dus la Hristos, scăpînd de cursele cele înşelătoare ale acestei vieţi trecătoare, mutîndu-se în ceata sfinţilor mucenici.
Pătimirea sa a avut loc la 12 mai 1662, la Constantinopol, iar după alţii în 1665.



http://ruga.ro/wp-content/uploads/2011/06/Ioan1.jpg

Sfântul Părintele nostru Pahomie cel Mare
 

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...miuswangel.jpg

Preacuviosul Pahomie cel Mare (292-346) a fost un mare ascet egiptean, în acelaşi timp un Părinte al pustiei şi întemeietor al monahismului de obşte (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui se face la 15 mai. Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos (Egipt), din părinţi păgâni, şi a primit o aleasă educaţie, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii şi culturii sale. Mergând odată cu părinţii săi în capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii lui: 'Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi'. Iar preacuviosul (deşi încă nu cunoscuse creştinismul), bând din vinul jertfei idoleşti, a vărsat.
Către vârsta de 20 de ani a fost luat cu forţa în armata romană. Aşa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalţi recruţi în aşteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creştini, care slujeau acolo pe cei bolnavi şi în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creştinism. După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creştină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, şi a primit Sfântul Botez, în anul 314.
După trei ani de viaţă acetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarca lâna şi să o ţeasă, iar, din câştig, dădea săracilor.
După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate. Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie şi Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: 'Aici să petreci şi să faci o mănăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască'; bătrânul Palamon a înţeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire şi i-a: 'Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul'. Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţa aceasta la cer, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.
Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o 'schimă' (gr. σχημα - haină călugărească), şi i-a dat regula pentru viaţa de obşte. Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naştere a monahismului de obşte (cenobitic), pentru că până în acest moment asceţii creştini trăiseră ca pustnici în singurătate, şi nu în comunitate. Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viaţă monastică cenobitică, care dădea loc atât vieţii de obşte cât şi celei de liniştire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întrega comunitate şi făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.
Mai mult , Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeaşi mâncare şi îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii îşi îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii. Călugărilor nu le era permis să deţină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea. Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstireşti, şi pedepsea aspru pe leneşi. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menţine detaşat de lume. (A vorbit totuşi cu aceasta, printr-un mesager, şi a binecuvântat dorinţa ei de a deveni călugăriţă; care la scurt timp şi-a întemeiat propria comunitate monahală de obşte).
Pahomie şi-a trăit restul vieţii sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, şi desigur în rugăciune fierbinte. Aproape de sfârşitul vieţii sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea acelaşi zel în nevoinţele lor cum a avut prima generaţie, şi că aceştia nu vor avea sfătuitori experimentaţi. Aruncându-se cu faţa la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul şi cerându-I îndurare pentru aceştia. A auzit o voce care i-a răspuns: 'Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce şi ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieţii de călugăr.'
În anul 348, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost şi anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu. Sfântul Pahomie a murit în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, şi a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.
Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, şi doar această traducere a supravieţuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.

http://www.ortodoxia.md/images/stori...miecelmare.jpg

O, Preaînţelepte de Dumnezeu purtătorule, Pahomie Precuviincioase, vrednicia Părinţilor şi slava Cuvioşilor, primeşte de la noi laude pe care cu tot sufletul le aducem ţie şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi cei ce-ţi cântăm ţie: Aliluia!
Apărătorul nostru şi grabnic folositor, pustnicul Domnului cu laude te cinstim că ai omorât toate patimile cu multă răbdare şi înfrânare şi ai ruşi-nat pe duşmanul cel nevăzut. Pentru toate acestea cântăm ţie:
Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Pahomie!

Desi cu intarziere, se cuvine sa ne amintim si de Sfantul Amfilohie de la Poceaev.


,,Parintele Amfilohie a iubit smerenia si, fugind de tulburarile lumii, staruia cu orice pret sa-si ascunda faptele cele bune


In toamna anului 1962, a fost arestat de catre comunisti, inchizandu-l intr-un spital de psihiatrie. A fost eliberat datorita Svetlanei Alilueva, fiica lui Stalin, pe care o vindecase de o bola psihica. Dupa aceasta, parintele Amfilohie s-a stabilit la o ruda din, satul sau natal. Oamenii continuand si aici sa vina la el pentru a dobandi tamaduire. Acestora de multe ori le spunea despre sine: ”Voi credeti ca eu sunt sfant? Eu sunt om pacatos! Iar vindecarile voi le-ati primit pentru credinta voastra.”


Din anul 1965 parintele Amfilohie s-a mutat la o nepoata asa, care locuia tot in satul natal. In curtea acesteia parintele a ridicat un mic paraclis inaintea caruia facea rugaciuni si sfintea apa. Langa acesta a pus o masa lunga pentru pelerini, caci pe toti cei ce-i calcau pragul, ii poftea sa guste din binecuvatata sa masa."

Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...aev-99558.html

Sa ne amintim si de Sfantul Ignatie Briancianinov


http://str.crestin-ortodox.ro/foto/6...ninov_w180.jpg Mareste imaginea.
Acatistul Sfantului Ignatie Briancianinov
Ignatie Briancianinov - Sfant Ierarh !
(13 mai)
Condac 1
Cel ce ai fost ales de imparatul Ceresc si proslavit de El, Parinte Ierarhe Ignatie, praznuind acum preacinstita pomenirea ta, cu osardie te rugam: calauzeste-ne la calea mantuirii, izbaveste-ne de vrajmasii vazuti si nevazuti, de scarbe si de dureri pe cei ce cu dragoste strigam tie: Bucura-te, Ierarhe Ignatie, al pocaintei si rugaciunii lucrator si dascal prea ales!
Sursa:

http://www.crestinortodox.ro/acatist...nov-67190.html

Sfantul Efrem cel Nou- un sfant de care ne aducem aminte cand avem necazuri:


http://str1.crestin-ortodox.ro/foto/...l-nou_w180.jpg Mareste imaginea.
Efrem - Noul Mucenic !
(5 mai)
Sfantul Efrem cel Nou, numit Mare Mucenic si Tamaduitor, s-a nascut in data de 14 septembrie 1384, in ziua praznuirii Sfintei Cruci. La varsta de numai 14 ani, el va intra ca monah in Manastirea Buna Vestire, manastire zidita pe locul numit "Colina Neprihanitilor", undeva in Atica, Grecia. Sfantul Efrem cel Nou a adormit in Domnul in ziua de 5 mai 1426, intr-o zi de joi, in jurul orei 09.00, dupa neinchipuite torturi, in varsta fiind de numai 42 de ani. Sfintele lui Moaste au fost descoperite in data de 3 ianuarie 1950.

Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...ou-120734.html

Părinţii de la Sinodul al II-lea Ecumenic
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...g1o9t149ca.jpg

Biserica noastră îi pomeneşte, pe 22 mai, pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381.

150 de episcopi s-au aflat, de la începutul lunii mai şi până pe 9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare, pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Ei au completat Crezul cu ultimele 5 articole.

Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învăţătură de credinţă. Disputele teologice, însă, continuau. O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor care reluau aşa-numitele „dispute trinitare“. Atât acest sinod, cât şi primul au condamnat mai degrabă învăţături greşite decât persoane.

Între episcopii participanţi s-a aflat şi cel de la Tomis, pe nume Terentius. Preşedinţia Sinodului a fost ţinută, după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai, de Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului. După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz - probabil la 30 iunie - preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol.

Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi recunoscute unanim de întreaga Biserică.

Sfantul Ioan Rusul - 27 mai
 

Sfantul Ioan Rusul s-a nascut intr-un sat din Rusia, in jurul anului 1690. Sfantul Ioan Rusul a participat ca soldat in razboiul rusilor impotriva turcilor din anul 1711. A fost luat prizonier de catre tatari in luptele pentru dezrobirea Azofului si vandut unui ofiter superior turc.

Tinerii luati prizonieri in acea zona, au ales sa renunte la credinta in Hristos si s-au facut musulmani. Sfantul Ioan Rusul a refuzat sa urmeze exemplul prietenilor sai si a rabdat cu mult curaj chinurile venite din partea asupritorilor.

Ca prizonier a fost randuit sa ingrijeasca de vite. Grajdul vitelor ii devine si locul de odihna. Desi i se ofera in timp o camera apropiata de graj, refuza si continua sa doarma alaturi de animale. Ii multumea lui Dumnezeu ca l-a invrednicit sa se faca urmator al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naste intr-o iesle saraca, langa Bethleem.

Prin rugaciunile Sfantului Ioan Rusul, grajdul se umplea de buna mireasma. Dormea putin, se ruga mult si se hranea cu putina paine si apa. In fiecare sambata mergea la o biserica inchinata Sfantului Gheorghe si se impartasea cu Trupul si Sangele Domnului.
http://www.crestinortodox.ro/calenda...ul-119428.html

Sfantul Mucenic Terapont, Episcopul Sardelelor - 27 mai
 

"Terapont a adus pe multi elini la credinta crestina si de aceea a fost greu chinuit de pagani cu infometarea, intemnitarea si biciuirile. Ei l-au intins gol la pamant, l-au legat de patru pari si l-au biciuit cu cruzime pana ce i-a cazut carnea de pe oase. Dar mucenicul a ramas viu, iar cei patru pari au inverzit si din ei au crescut copaci inalti, de la care multi bolnavi si-au aflat tamaduire. La urma Sfantul Terapont a fost junghiat ca un miel, iar sufletul sau s-a stramutat intru cereasca Imparatie spre a privi in veci slava lui Dumnezeu. El a patimit cu cinste in vremea lui Valerian, pe la anul 259." (Sfantul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida)

http://www.sfantulioanrusul.ro/Multi...0_22_58_54.jpg



http://2.bp.blogspot.com/-67zgcGp5ML...600/icoana.JPG



http://www.crestinortodox.ro/admin/_...-giurgiu-5.jpg

Cel ce te-a chemat pe tine de pe pământ la lumea cea cerească ţine şi după moarte, neschimbat, trupul tău, Sfinte. Căci tu în Asia ai fost dus prizonier şi acolo te-ai unit cu Hristos, Ioane. Deci pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Sfantul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

http://www.florina.fotografiiromania...ioan-rusul.jpg

Patria natala – Rusia
Sfantul Ioan Rusul s-a nascut intr-un sat din Rusia, la sfarsitul veacului al saptesprezecelea, pe timpul imparatiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al nasterii sale este 1690, si aceasta deoarece sfantul a participat ca soldat la razboiul pe care indraznetul tar l-a ridicat impotriva turcilor in 1711.
Prizonier de razboi
Luat prizonier de catre tatari in luptele pentru dezrobirea Azofului, sfantul Ioan a fost vandut unui ofiter superior turc care era eparh in Procopie, Asia Mica, aproape de Cezareea Palestinei. Intorcandu-se in tinutul sau, aga l-a luat cu sine si pe cuviosul. Turcia se umpluse de nenumarate multimi de robi rusi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor si, vai!, cei mai multi dintre ei, pentru a li se usura putin suferinta, s-au lepadat de Hristos si s-au facut musulmani.
Sfantul Ioan insa facea parte dintre acei tineri pe care ii intelepteste cunoasterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Batranetile cinstite nu sunt cele de multi ani, nici cele ce se masoara cu numarul anilor; intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor – o viata fara prihana”. Impodobit deci cu intelepciunea pe care o daruieste Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan rabda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adica – necredincios.
Batut, lovit, scuipat, devenit tinta dispretului ienicerilor din tabara militara ce se afla in Procopie, sfantul raspundea celor ce-l indemnau sa-si lepede credinta ca ar prefera sa moara decat sa cada in acest infricosator pacat. Agai turc i-a spus: „Daca ma lasi liber in credinta mea, iti voi implini cu sarguinta poruncile; daca ma silesti sa-mi schimb credinta, mai degraba iti predau capul decat credinta. Crestin m-am nascut si crestin voi muri”.
Randuit sa ingrijeasca de vite, fericitul Ioan isi intindea intr-un colt al staulului trupul obosit, multumind lui Dumnezeu ca l-a invrednicit a se face urmator al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naste intr-o iesle saraca, langa Bethleem.
Dumnezeu, vazand credinta robului Sau si marturisirea sa, a inmuiat inima impietrita a stapanului sau si, cu timpul, acesta a inceput sa-l indrageasca, ajutand la aceasta si smerenia si blandetea ce-l impodobeau pe Ioan. Dupa o vreme i-au randuit pentru vietuire o camaruta apropiata de grajd, pe care la inceput cuviosul a refuzat-o, continuand sa doarma in staulul sau iubit, pentru a-si chinui trupul cu traiul greu si nevointa in mirosul greu al dobitoacelor si loviturile lor de picioare. Cu rugaciunile sfantului, noaptea grajdul se umplea de buna mireasma duhovniceasca, caci acesta devenise locasul de nevointa unde el urma poruncile Sfintilor Parinti: ceasuri nesfarsite de rugaciuni si ingenuncheri; putin somn, ghemuit, pe podeaua goala si acoperit cu o panza veche, postind multe zile cu putina paine si apa si rostind adesea psalmii proorocului David, pe care ii zicea in limba in care ii invatase de la mama sa – in limba rusa: „Cel ce locuieste in ajutorul Celui Preainalt, intru acoperamantul Dumnezeului cerului se va salaslui. Catre Tine, Doamne, Cel ce locuiesti in cer, am ridicat ochii mei; iata, precum sunt ochii robilor la mainile stapanilor lor, asa sunt ochii nostri catre Domnul Dumnezeul nostru, pana ce se va milostivi spre noi…”. Cateodata, noaptea, mergea pe ascuns la o biserica a Sfantului Gheorghe ce era zidita intr-o rapa nu departe de casa stapanului sau si facea priveghere, stand in picioare in pridvorul bisericii. Tot aici mergea in fiecare sambata si se impartasea cu Preacuratele Taine.
Cautand asupra robului Sau cel credincios, Domnul, Cel ce cerceteaza inimile si rarunchii, a facut sa inceteze batjocurile din partea celor ce erau impreuna cu el robi si a celor de alta credinta. A dat Domnul si multa bogatie stapanului sau turc, iar acesta a cunoscut de unde venise aceasta binecuvantare peste casa sa si propovaduia tuturor despre virtutile slugii sale.

Dupa vreme, aga a hotarat sa faca un pelerinaj la Mekka, cetatea sfanta a mahomedanilor. Nu la multe zile dupa plecarea sa, sotia acestuia a pregatit un ospat la care a invitat rudele si prietenii sotului pentru a praznui si a se ruga pentru buna intoarcere a acestuia acasa. La masa a fost randuit sa slujeasca fericitul Ioan. Printre mancarurile asezate inaintea oaspetilor se afla si un fel de pilaf care ii placea foarte mult agai. Amintindu-si de sotul ei, stapana a zis lui Ioan: „Cat de bucuros ar fi fost, Ivan, stapanul tau, daca ar fi fost aici impreuna cu noi si ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfantul Ioan a cerut atunci de la dansa o farfurie plina cu pilaf, spunand ca o va trimite la aga, in Mekka. La auzul acestor cuvinte toti invitatii au ras; stapana insa a poruncit bucataresei sa-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf ceruta, gandind ca poate vrea sa o manance el insusi sau sa o dea vreunei familii crestine sarace, precum obisnuia sa faca adesea, daruind altora partea sa de mancare ce i se cuvenea.
Sfantul a luat farfuria si, mergand in staul, a ingenuncheat si s-a rugat din adancul inimii, cerand lui Dumnezeu sa trimita farfuria cu mancare stapanului sau, la Mekka, cu oricare mijloc va randui Domnul in atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie si simplitate, cu nimic indoindu-se, dupa cuvantul Domnului, si Acesta i-a ascultat dorinta: farfuria a disparut din ochii sai, iar fericitul Ioan s-a intors la masa, spunand stapanei ca a trimis mancarea la Mekka. Crezand ca vrea sa ascunda faptul ca a mancat pilaful el insusi, invitatii au ras de cuvintele fericitului Ioan ca de o gluma buna.
Peste putine zile s-a intors din pelerinaj aga, aducand cu sine si farfuria de arama, spre marea uimire a casnicilor sai. Numai sfantul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se intamplasera: „in cutare zi (era ziua in care stapana pregatise acel ospat), intorcandu-ma de la geamia cea mare, am gasit in camera mea pe care o lasasem incuiata aceasta farfuria plina cu pilaf. M-am umplut de mirare, nestiind cine a adus mancarea si cum a intrat in camera incuiata. Nestiind cum sa-mi explic acest lucru ciudat, tot uitandu-ma la farfuria cu pilaful cald din care ieseau aburi, am zarit, cu si mai mare mirare, numele meu batut pe marginea farfuriei, asa cum avem pe toate vasele casei noastre. Asa incat, cu toata nedumerirea si zbuciumul meu, m-am asezat si am mancat cu mare pofta pilaful, si, iata!, am adus farfuria cu mine si vad ca este intr-adevar a noastra. Dar, pe Allah, nu pot sa inteleg cum a ajuns la Mekka si cine a adus-o”.
Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinsi de teama si uimire, iar sotia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mancare pentru a o trimite la Mekka si cum toti l-au luat in ras pentru aceasta.
Vestea despre minunea savarsita de sfantul s-a raspandit repede in tot tinutul si toti il priveau cu teama si respect, ca pe un om drept si placut lui Dumnezeu, nemaiindraznind nimeni sa-l supere cu ceva. Stapanul si sotia sa se sarguiau sa-i poarte de grija cat mai mult si l-au rugat sa se mute in camaruta ce se afla langa grajd, pe care pana atunci o refuzase. Fericitul Ioan si-a continuat mai departe felul ascetic de viata, ingrijind de animale si implinind cu sarguinta poruncile eparhului, iar noptile petrecandu-le cu rugaciuni si cantari de psalmi. Toate acestea le facea implinind cuvantul domnului: „Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului, si lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.
Mutarea la cele vesnice
Dupa putini ani insa, pe care i-a trait in post si rugaciune, apropiindu-se sfarsitul vietii sale pamantesti, fericitul s-a imbolnavit si a cerut sa fie culcat pe paie in staulul pe care il sfintise cu rugaciunile sale si cu reaua patimire indurata pentru numele si dragostea lui Hristos, Cel ce S-a facut om pentru noi si S-a rastignit pentru marea Sa iubire catre toti. Cunoscand mai dinainte ceasul iesirii din trup, a trimis sa fie chemat preotul pentru a se impartasi cu preacuratul Trup si cu scumpul Sange al Mantuitorului. Preotul, temandu-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine intr-un mar pe care il scobise, si astfel fericitul Ioan s-a putut impartasi si indata si-a predat sfantul suflet in mainile Domnului pe care atat de mult il iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu invoirea turcilor, preotii si crestinii cei mai de vaza din Procopie au luat trupul sfantului, pregatindu-l de inmormantare. La ingroparea sa au venit nu numai crestinii ci si multi musulmani si armeni: cel pana mai ieri rob si sclav a fost ingropat ca un stapan. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adanca emotie si cucernicie mult truditul trup si, cu lumanari si tamaieri, cu atentie si evlavie l-au dus la cimitirul crestin, la mormantul ce-i fusese pregatit, intorcand astfel trupul pamantului mama.

Descoperirea sfintelor moaste

http://2.bp.blogspot.com/-z8eHMv08mx...+ioan+rusu.jpg

Batranul preot care in fiecare sambata ii asculta suferinta si torturile si care il impartasea cu Sfintele Taine, a vazut in vis pe Sfantul Ioan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca trupul sau a ramas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit, asa precum il ingropasera; sa-l scoata din pamant si sa-l aiba ca binecuvantare vesnica a lui Dumnezeu. Dupa sovaielile preotului, cu ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a stralucit deasupra mormantului, asemeni unui stalp de foc. Crestinii au deschis mormantul si o, minune! – trupul sfantului se gasea intact, neputrezit inmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continua sa-l aiba pana astazi. Cu mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au luat in bratele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaste, si l-au dus in biserica Sfantului Gheorghe unde obisnuia sa privegheze fericitul Ioan.
Osman Pasa arde sfintele moaste
In anul 1832, intr-o infruntare dintre sultanul Mahmud al doilea si Ibrahim al Egiptului, Osman Pasa, trecand prin Procopie – ca trimis al sultanului, arunca in foc sfintele moaste, dupa ce jefuise biserica, vrand a se razbuna pe crestini. Vazand insa trupul Sfantului miscandu-se in mijlocul flacarilor ca si cum ar fi fost viu, turcii au fugit ingroziti, lasand odoarele bisericii si povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o vazusera.
Dupa plecarea turcilor, in cealalta zi, crestinii au imprastiat carbunii si cenusa si au gasit trupul sfantului intreg; nu patise nimic, era tot mladios si inmiresmat ca si mai inainte. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala ce o pastreaza pana astazi spre aducere aminte de minunea petrecuta atunci.
Sfintele moaste ajung in Grecia
Dupa conflictul dintre Turcia si Grecia din anul 1922, cand Asia Mica a intrat sub stapanirea turcilor, grecii din aceasta regiune au fost nevoiti sa plece, luand cu ei sfintele moaste, odoarele bisericii si putine lucruri personale. Dupa multe peregrinari, moastele Sfantului Ioan au ajuns pe insula Evvia, in actualul oras Procopie. Aici s-a ridicat o noua biserica, a carei constructie s-a terminat in anul 1951 si care adaposteste astazi racla cu Sfintele moaste ce izvorasc tuturor celor ce alearga cu credinta la ajutorul Sfantului nesecat rau de tamaduiri si alinari ale suferintelor celor trupesti si sufletesti.
Sfinte Mucenice Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Injumatatirea Praznicului Cincizecimii:


http://www.agiasofia.org.cy/images/M...osti_small.jpg

In Miercurea de dupa Duminica Slabanogului, in Biserica Ortodoxa se face pomenirea Injumatatirii Cincizecimii, in a carei atmosfera sfintele noastre slujbe ne tin timp de o saptamana. Aceasta sarbatoare o praznuim intru cinstirea celor doua mari praznice, al Pastilor si al Rusaliilor, “ca pe una ce le uneste si le leaga pe amandoua“.
Multe din cantarile de la Vecernie si Utrenie au in vedere tocmai aceasta legatura:
“Apropiatu-s-a revarsarea cea din plin a dumnezeiescului Duh peste toti, precum este scris. Sorocul nemincinoasei fagaduinte, date Ucenicilor de Hristos, dupa Moartea, Ingroparea si Invierea Sa, ajungand la injumatatire, vesteste, adeverind, aratarea Mangaietorului“.
“Cat de sfintita cu adevarat este sarbatoarea aceasta! Ca radacina fiind a injumatatirii praznicelor celor mari, este luminata dintr-amandoua partile“.
“Sosit-a, astazi, injumatatirea Cincizecimii, luminata dintr-o parte de dumnezeiasca lumina a dumnezeiestilor Pasti, iar din cealalta stralucind de harul Mangaietorului“.

Chiar daca la sarbatorirea aceasta se face si o revelatie a Sfintei Treimi, totusi, in centrul ei se afla Iisus Hristos, a doua Persoana treimica, Fiul lui Dumnezeu, Care l-a vindecat pe slabanog, a inmultit painile in pustie si la Sarbatoarea Corturilor a invatat in templu pe oameni. Cele mai multe din stihirile pentru slujba acestei sarbatori il prezinta pe Fiul lui Dumnezeu intrupat si activitatea Lui divino-umana.
“Mari binefaceri stralucesc noua, Stapane, din dumnezeiasca Ta Intrupare, cea mai presus de minte; daruri si haruri si dumnezeiesti straluciri, cu darnicie, izvorasc“.
“Izvor vesnic de viata adevarata fiind, Doamne, Tu esti invierea noastra; voind Te-ai ostenit, Mantuitorul meu si de buna voie ai insetat; legilor firii supunandu-Te si in Sihar venind trupeste, ai cerut Samarinencei apa sa bei“.
“Iisuse, cela ce porti grija tuturor marginilor lumii, suitu-Te-ai in biserica si ai invatat pe multimi cuvantul adevarului, injumatatindu-se praznicul, precum striga Ioan“.
“Lucrul Tatalui ai savarsit, cu faptele ai adeverit cuvintele Tale, vindecari si semne savarsind, Mantuitorule; ai indreptat pe slabanog, pe leprosi i-ai curatit si pe cei morti ai inviat“.
“Fiul cel fara de inceput S-a facut inceput, ca luand firea noastra, S-a facut om; iar la mijlocul praznicului a invatat zicand: Alergati la izvorul cel pururea curgator, ca sa scoateti viata “.
Acestea toate auzindu-le la slujba Injumatatirii Praznicului Cincizecimii, il marturisim si noi pe Hristos ca fiind viata si mantuirea noastra a celor credinciosi: “Tu esti cu adevarat Hristos, care ai venit in lumea aceasta, de la Care este mantuirea si iertarea greselilor parintesti; Tu esti cu adevarat Viata celor ce cred intru Tine“.

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...-Pentecost.jpg

“Injumatatindu-se praznicul legii, Facatorule a toate si Stapane, ai zis catre cei ce erau de fata, Hristoase Dumnezeule: Veniti si scoateti apa nemuririi! Pentru aceasta la Tine cadem si cu credinta strigam: Daruieste noua indurarile Tale, ca Tu esti Izvorul vietii noastre“.
“Sufletul meu cel intelenit in faradelegile greselilor, adapa-l cu paraiele sangiurilor Tale si-l arata roditor de fapte bune. Ca Tu ai zis tuturor sa vina la Tine, Cuvinte al lui Dumnezeu Preasfinte, si sa scoata apa nestricaciunii, cea vie, care spala pacatele celor ce lauda slavita si dumnezeiasca Ta Inviere; dand, Bunule, puterea Duhului, care cu adevarat S-a pogorit de sus peste Ucenicii Tai, celor ce Te cunosc pe Tine Dumnezeu; ca Tu esti Izvorul vietii noastre“.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
 

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, mângâietor în suferinţe şi necazuri omeneşti


"Vedeţi câte a răbdat el pentru Hristos? Vedeţi cu cât curaj a mărturisit dreapta credinţă? Vedeţi cum şi-a dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru lauda lui Dumnezeu? De i s-ar fi oferit toată averea lumii, nu şi-ar fi lepădat nicidecum credinţa în Dumnezeu! A pătimit puţin în trup, dar acum se bucură în veci cu sfinţii şi cu îngerii, întru Împărăţia cerurilor.

Sfintele moaşte din ţara noastră formează o cunună duhovnicească de pietre scumpe, care sfinţesc, încununează şi ocrotesc Biserica şi poporul nostru dreptcredincios. Înaintea lor înghenunchem cu evlavie şi cerem ajutorul sfinţilor, prin rugăciunile şi mijlocirea lor către Bunul Dumnezeu. Câte inimi zdrobite nu s-au mângâiat aici! Câte lacrimi de mame, de copii şi de orfani nu s-au alinat aici! Câţi bolnavi nu şi-au dobândit sănătate şi uşurare la moaştele sfinţilor din ţara noastră! Între acestea, moaştele Sfântului Mucenic Ioan de Nou de la Suceava se bucură de mare cinstire şi respect. Ele sunt cele mai vechi din ţara noastră şi aici se mângâie şi se alină multe suferinţe şi necazuri omeneşti.
Să cinstim, deci, pe sfinţi că ei sunt prietenii lui Dumnezeu şi rugători pentru toată lumea înaintea Preasfintei Treimi. Să cinstim şi pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul Moldovei, lauda lui Alexandru cel Bun, bucuria necăjiţilor, tăria călugărilor, mângâierea credincioşilor şi îmbărbătarea celor din suferinţe.
Vedeţi câte a răbdat el pentru Hristos? Vedeţi cu cât curaj a mărturisit dreapta credinţă? Vedeţi cum şi-a dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru lauda lui Dumnezeu? De i s-ar fi oferit toată averea lumii, nu şi-ar fi lepădat nicidecum credinţa în Dumnezeu! A pătimit puţin în trup, dar acum se bucură în veci cu sfinţii şi cu îngerii, întru Împărăţia cerurilor. Deci, să nu ne pierdem credinţa şi nădejdea în vreme de primejdii. Să nu părăsim Biserica lui Hristos pentru făgăduinţe deşarte sau de frică. Să nu ne lepădăm de Hristos niciodată, în orice necazuri şi primejdii am fi, chiar dacă ni s-ar cere şi viaţa.
Să rămânem, deci, cu sfinţii lui Dumnezeu. Să rămânem cu părinţii şi înaintaşii care ne-au crescut. Să rămânem în Biserica în care ne-am botezat, mărturisind dreapta credinţă, ca să fim în veci cu Hristos şi cu sfinţii Lui. Amin."
(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 405-406)

O parte din sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, prăznuit astăzi, se află la mănăstirea Plumbuita.
Aici se mai află moaşte ale Sf. Nicolae, Sf. Pantelimon şi Sf. Gheorghe (dacă îmi aduc bine aminte).

Pomenirea Sfintelor Marta si Maria - 4 iunie
 

Dupa Inaltarea Domnului, Lazar a pornit la propovaduirea Evangheliei. La aceasta l-au ajutat si cele doua surori ale sale. Nu se stie locul unde s-au savarsit. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

TROPAR

Fapta si rugaciunea s-au impreunat intru voi, femei fericite,
Caci intr-un gand v-ati inaltat catre Hristos in cugetari smerite,
Impreuna cu dreptul Lazar cereti odihna nepatimirii sufletelor noastre,
Si mintile noastre le impodobiti cu ingereasca cununa a gandurilor luminoase.

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...6191q1pmia.jpg

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian sunt sărbătoriţi astăzi, 8 iunie, de către Biserica Ortodoxă Română. Ostaşi în armata romană dislocată în cetatea Durostorum, localitatea bulgară Silistra de astăzi, ei au mărturisit credinţa creştină şi au căzut victime campaniei de epurare a creştinilor din armata imperială în anii 297-298.

Mai multe informaţii cu privire la martirajul lor a oferit părintele academician, Mircea Păcurariu: „În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, împăraţii de atunci, Diocleţian şi Galeriu au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi aceia care îl mărturiseau pe Hristos, considerând că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului Roman. Aşa se face că în cetatea Durostorum au mărturisit pe Hristos şi au suferit pentru El moarte martirică doi ostaşi din armată romană şi anume Marcian şi Nicandru. Aflându-se că sunt creştini şi recunoscând ei înşişi acest lucru au fost aruncaţi în închisoare şi îndemnaţi să nege pe Hristos şi să jertfească zeilor. Refuzând aceste îndemnuri la apostazie au fost supuşi la mai multe chinuri, însă nu i-au îndepărtat de credinţa creştină, ci au rămas statornici şi l-au mărturisit în continuare pe Iisus Hristos. Astfel, din dispoziţia împărătească în ziua de 8 iunie 298 li s-au tăiat capetele”.

Pomenirea Sfântului Ierarh Luca al Crimeii
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...47ha616ona.jpg

Biserica Ortodoxă Română îl pomenește pe 11 iunie în calendarul său, pentru prima dată, pe Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeii.

Recunoașterea canonizării sale în Biserica noastră a fost făcută de Sfântul Sinod, în septembrie 2012.

Fragmente din cinstitele moaște ale acestui sfânt vindecător de boli se află în capela Institutului de Endocrinologie ”C.I. Parhon” și în cea a Spitalului Clinic de Urgență Floreasca, ambele din Capitală.

„Sfântul Luca al Crimeii, așa cum îi spune și titulatura, Arhiepiscop al Crimeii și mare făcător de minuni și doctor fără de arginți, a fost arhiepiscop al Crimeii, adică Ucraina de astăzi. A pătimit ca martir și a fost încercat în toate felurile de sistemul comunist. Sfântul Luca a trăit între 1871 până în 1961 când s-a mutat la Domnul. De asemenea, a fost un chirurg eminent și întâi de toate un creștin greu de egalat în lucrarea credinței”, a mărturisit Părintele Gheorghe Oprea, parohul bisericii Institutului Național de Endocrinologie „C. I. Parhon”.

Sfântul Ierarh Luca s-a mutat la cele veșnice în anul 1961. Va fi canonizat în anul 1966, pe 18 martie, cinstitele lui moaște fiind așezate în Catedrala ”Sfânta Treime” din localitatea ucraineană Simferopol.

Sfântul Arhiepiscop Luca, chirurgul fără de arginţi
 

Din fragedă tinereţe a descoperit şi a trăit sensul duhovnicesc şi adevărat al vieţii. A studiat ştiinţa medicală, a fost hirotonit preot şi episcop şi s-a dăruit pe sine slujind poporul îndurerat al lui Dumnezeu, tămăduind, învăţând, mângâind, călăuzind.
Deseori auzim în jurul nostru, şi repetăm şi noi, că lumea s-a stricat, răul stăpâneşte, societatea noastră a devenit o junglă. Susţinem chiar că pentru toate relele care se întâmplă în noi şi in jurul nostru de vină este societatea noastra rea. Uităm însă că societatea e formată din noi - oamenii. Şi dacă societatea este rea, răspunzătorii principali suntem noi, care prin faptă şi cuvânt proiectăm răul ca model de viaţă.
Iar dacă societatea noastră proiectează răul, există şi o altă societare, Biserica lui Hristos, care proiectează altceva: Sfântul. Nu e întâmplător că zilnic Biserica noastră prăznuieşte unul sau mai mulţi sfinţi, chemându-ne să ne apropiem de ei, să-i cunoaştem şi mai ales să imităm viaţa lor sfântă.
S-a afirmat foarte corect că Biserica noastră este atelier de sfinţenie. Şi, într-adevăr, secole de-a lungul nu a încetat să găsească sfinţi în toată vremea şi în tot locul. Încă şi în epoca noastră antiduhovnicească.
O astfel de creaţie suprafirească a Bisericii noastre ortodoxe este şi contemporanul nostru - Sfântul Arhiepiscop şi doctor Luca. A trăit într-o perioadă tragică a Bisericii Ruse. Din fragedă tinereţe a descoperit şi a trăit sensul duhovnicesc şi adevărat al vieţii. A studiat ştiinţa medicală, a fost hirotonit preot şi episcop şi s-a dăruit pe sine slujind poporul îndurerat al lui Dumnezeu, tămăduind, învăţând, mângâind, călăuzind. […]
Credem că viaţa Sfântului Luca este o mărturie preţioasă şi are mult de dat tuturor credincioşilor, dar îndeosebi doctorilor, atât ai sufletelor cât şi ai trupurilor.
Ieronim, Mitropolit al Tebei şi Levadiei

Sfântul Justin Popovici - 14 Iunie
 

Cuvinte de Sfântul Justin Popovici (1894-1979 / prăznuit la 14 iunie)

“La celalalt sa te duci cu pasi de porumbel. Asadar, sa te apropii de el in mod delicat si cu blandete, pentru ca semenul tau are si el fricile si supararile sale. Are si asa destula greutate pe suflet, ca sa-i mai adaugi si tu“

“Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”.

“În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos."

“Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos... Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe!”.

Scurtă notă: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a canonizat la data de 29 aprilie 2010 pe arhimandritul şi teologul Iustin Popovici (1894-1979), fixând ca dată de prăznuire ziua de 1 iunie (stil vechi /14 iunie stil nou). Precizăm că Părintele Justin Popovici era cinstit de mai mult timp în diaspora sârbă şi rusă din Occident şi SUA, dar nu numai.

https://fbcdn-sphotos-f-a.akamaihd.n...57288669_n.jpg

Fericitul Augustin - 15 Iunie
 

June 15th
Blessed Augustine, Bishop of Hippo

Augustine turned from paganism to Christianity, thanks to the counsels, tears and prayers of his mother Monica. He was a great teacher of the Church and an influential writer but with certain unapproved extremes in his teaching. As bishop of Hippo, he glorified the Lord for thirty-five years and lived a total of seventy-six years on earth (354-430 A.D.)

https://sphotos-a.xx.fbcdn.net/hphot...49839818_n.jpg

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...adug7kc70a.jpg

Creştinii ortodocşi din România l-au pomenit, sâmbăta aceasta, pe Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti. Cu această ocazie, Mănăstirea ilfoveană Căldăruşani, unde se află moaştele ierarhului, şi-a sărbătorit hramul. Sfânta Liturghie a fost oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi.

Sărbătoarea a fost un prilej de bucurie pentru obştea mănăstirii. Au participat sute de oameni veniţi atât din Bucureşti, cât şi din alte zone ale ţării pentru a participa la slujbe şi pentru a se închina la moaştele ierarhului muntean.

Cei care au participat la slujbe au putut vizita şi muzeul aşezământului monahal, unde se află exponate valoroase ale patrimoniului românesc, informează TRINITAS TV.

La Catedrala Patriarhală viaţa Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost evocată de către Preacuviosul Părinte Arhimandrit Timotei Aioanei, Eclesiarhul Catedralei şi Exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor printr-un cuvânt rostit la finalul Sfintei Liturghii.

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...612pj1veoa.jpg Sfântul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti – S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu. După ce a studiat la renumite şcoli din Bucureşti, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamţ. Dornic de desăvârşire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie vieţuieşte o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în ţară, se aşază la Mănăstirea Căldăruşani, aşezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, stareţul mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani.


În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la Bucureşti de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Româneşti. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfăşurat o neobosită activitate pastoral-misionară şi social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeş, Râmnic şi Buzău şi întemeind şcoli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale. De asemenea, s-a îngrijit de restaurarea Catedralei mitropolitane din Bucureşti, precum şi de traducerea şi tipărirea în limba româna a Vieţilor Sfinţilor.

Întreaga viaţă şi lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfinţenie şi de iubire jertfelnică pentru păstoriţii săi de sprijinul său material beneficiind numeroşi săraci, văduve, orfani oferind hrană, adăpost şi cărţi de învăţătură. La moartea sa au rămas o mulţime de cărţi pregătite spre a fi oferite în dar şcolarilor. Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti a fost întreruptă de către administraţia rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chişinău, Buzău şi Căldăruşani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, şi de restaurarea catedralei mitropolitane din Bucureşti, precum şi de traducerea şi tipărirea în limba română a Vieţilor Sfinţilor, pe care le considera 'atât de folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea sufletelor credincioşilor'. Pentru viaţa, activitatea şi strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii şi a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Ţării Româneşti din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de 'Dascălul'.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie adoarme în Domnul şi este înmormântat lângă zidul bisericii Mănăstirii Căldăruşani, în partea de nord. După şapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mănăstirii Căldăruşani, iar în prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii.

Pentru viaţa şi activitatea sa, în octombrie 2005, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Sfântul Grigorie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Racla cu moaştele Sfântului Ierarh Grigorie Dascălu se află în biserica Mănăstirii Căldăruşani.

4 Iulie
 

Astazi, Biserica il sarbatoreste ca Sfant pe iconarul Andrei Rubliov.

Cea mai cunoscuta icoana a sa este cea a Sfintei Treimi.

http://upload.wikimedia.org/wikipedi...ublev-1410.jpg

Duminica a II-a după Rusalii
 

Astăzi, în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, se sărbătoresc toți sfinții regionali.

Noi aici la New York am sărbătorit All Saints of North America.

Aici aveți o frumoasă icoană cu ei:

https://fbcdn-sphotos-e-a.akamaihd.n...19093066_n.jpg

11 Iulie
 

Ieri 11 Iulie am sarbatorit pe Sf. Mucenita Eufimia, si pe Sf. Imparateasa Olga a Rusiei.

Bunica mea dinspre tata se numea Eufimia... pacat ca eu asa tarziu imi aduc aminte de sarbatoarea numelui ei.

12 Iulie
 

150 de ani de la Pictarea Icoanei Prodromita, de pe Muntele Athos.

http://upload.wikimedia.org/wikipedi...Prodromita.jpg

13 Iulie
 

În ziua de 13 Iulie sărbătorim Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil.

Gabriel, commander of the heavenly hosts, / we who are unworthy beseech you, / by your prayers encompass us beneath the wings of your immaterial glory, / and faithfully faithfully preserve us who fall down and cry to you: / “Deliver us from all harm, for you are the commander of the powers on high!”

https://fbcdn-sphotos-c-a.akamaihd.n...86069414_n.jpg