Vacuitatea Scolii de Mijloc

Nu orice gol este vacuitatea Scolii de Mijloc.

De exemplu, un spatiu gol nu este aceasta vacuitate. Un nimic conceput astfel nu este aceasta vacuitate.

“Un spatiu gol” poate fi conceput in doua moduri:

(1) prin raportare la obiecte externe spatiului insusi - lipsa unor obiecte care sa-l populeze;

(2) prin intelegerea naturii spatiului insusi - lipsa oricarei forme de obstructie sau contact in fiecare punct al spatiului.


Al doilea mod de intelegere este mai subtil, pentru ca neaga o caracteristica subtila: contactul.

Spatiul care apare mintii prin intelegerea “lipsei obstructiei” in orice punct, este mai profund decat un spatiu gol inteles prin absenta entitatilor.

Pentru ca este mai profund, acest spatiu gol mai este denumit si “sub-spatiu”.

Insa, nici “sub-spatiul” nu este vacuitatea Scolii de Mijloc.

Vacuitatea Scolii de Mijloc nu neaga existenta obiectelor si fiintelor, ci existenta lor intrinseca.

Obiectul negatiei este foarte subtil, dificil de surprins.

Dar intelegerea acestuia este un efort care trebuie angajat in mod necesar daca dorim sa cunoastem modul in care realitatea exista cu adevarat.

====================================

Una din aplicatiile de baza ale vacuitatii Scolii de Mijloc este demascarea “eului intrinsec” in toate aspectele in care prolifereaza. In ambele clase de pronume (cu forme personale si fara forme personale).

Cand "eul intrinsec" este invins prin identificarea naturii sale adevarate, iubirea nu mai cunoaste nicio opreliste, patrunde in toate si peste tot.

Eu, tu, el/ea, noi, voi, ei - devin Unul.

Vacuitatea Eului Intrinsec

Scripturile budiste spun ca Eul Intrinsec este creatorul karmei, miscarii (Timpului).

Schimbarea, pentru fiintele obisnuite, este suferinta, patimire. Nimic nu este statornic. Trupurile se asambleaza [ prin asimilari de substanta] si se dezagrega necontenit.

Eul Intrinsec este forta negativa care pune in miscare roata karmei, agentul patogen care declanseaza o sumedenie de boli, de la cele mai usoare forme, la unele foarte grave – de mare intensitate (iaduri pe pamant, taramuri asemanatoare iadurilor, iaduri propriu-zise).

Eul Intrinsec este Domnul acestei lumi, Domnul samsarei.

De fapt, la acest Domn se inchina fiecare fiinta, cu stiinta si fara stiinta. La Eul Intrinsec pe care il percepe automat in propriul continuum existential.

Eul Intrinsec este contracarat frontal de lucrarea smereniei. Smerenia amelioreaza dogoarea bolilor pe care le provoaca Eul Intrinsec, si aduce inlauntru racoarea pacii. Desi smerenia loveste cu mare putere in Faraon, nu-l poate elimina complet. Desi ii taie fructele, ramurile si trunchiul, nu poate usca complet radacina acestuia.

Eradicarea, invingerea lui definitiva poate fi facuta doar prin intelegerea deplina a naturii acestuia, si lepadarea lui cu totul [“Lepadarea de Sine”].

Un inamic ca sa poata fi invins, trebuie mai intai inteles ce este el cu adevarat si cum actioneaza.

Iar acesta este un inamic foarte puternic. Cel mai puternic.
Si ascuns. Cel mai greu de identificat dintre toti inamicii.

****************************

Ce este Eul Intrinsec sau Posesorul ?

Toate fiintele samsarice simt, concep un “eu intrinsec”, care le apartine - care le defineste in mod esential existenta. Un “eu” pe care il poseda si care este posesor in acelasi timp.

O gaza simte ca are/poseda un “eu intrinsec”, intr-un mod similar fiintei umane.

Si una si alta se tem in fata unui pericol iminent, care pare sa le ameninte existenta acestui “eu independent”.

Gaza zboara, omul fuge. Reactia este instinctiva si intr-un caz si in celalalt.

Perceptia “eului intrinsec” este innascuta. La nastere se afla deja in fibra gandirii. Este mostenirea cu care fiecare fiinta samsarica vine in lume.

In cazul omului, perceptia “eului independent” este mai sofisticata. “Eul intrinsec” este amplificat de procesele asociate gandirii conceptuale.

Este un efect inevitabil al utilizarii limbajului, care apeleaza la pronumele personal, atat in procesele de gandire interne (monolog) cat si in formele de comunicare cu semenii (dialog).

Eul intrinsec este un fals care se infiltreaza in toate miscarile mintii.

Este un fals pentru ca acest eu care apare mintii atat de viu nu exista intr-un mod intrinsec, desi il concepem in mod instinctiv astfel.

Aceasta nu inseamna ca eul nu exista. Eul exista dar nu intr-un mod autonom, intrinsec, independent.

Cu o observatie meticuloasa, cu staruitoare luare aminte la sine putem sesiza mecanismele prin care acest eu apare mintii in experientele de zi cu zi, fie prin interactiunea cu mediul ambiant, fie in dinamica gandirii interne.

Cu trezvie la sine, vom incepe sa realizam progresiv ca acest “eu autonom” nu este atat de “autonom” pe cat pare a fi. Ca in fapt este un fenomen ca toate celelalte, care depinde de procese si interactiuni.

Metaforic putem afirma ca acest “eu semet” este smerit prin cunoastere directa, neinselatoare.

Insa pentru a incepe sa detectam/sa cunoastem in mod intim acest “eu autonom” care ne populeaza constiinta in fiecare moment, este necesara o instruire psihologica speciala.

Instructiuni care sa ne permita sa sesizam automatismele gandirii, sa discernem din ce in ce mai fin modul cum apare “eul independent”, cum este amplificat sau estompat - sa analizam si sa evaluam corect natura acestei experiente.

=============

“Incarcat cu duhul” in sensul cel mai profund al expresiei inseamna purtarea acestui eu fals in minte, clipa de clipa, un fals care reprezinta combustibilul tuturor actelor nevirtuoase, tuturor pacatelor.

“Sarac cu duhul”, in sensul cel mai profund, inseamna recunoasterea acestui eu fals si lepadarea lui. Inseamna cunoasterea Adevarului despre Eu. Cel ce face asta gusta cu adevarat libertatea. Pana atunci este rob.

Samsara este realitatea in care “Eul intrinsec” se baga tot timpul in seama.


Pentru ca nu reflectam suficient de profund asupra sinelui si sensurilor cuvintelor, “eul independent” ramane mascat, neobservat. Actioneaza din umbra, falsificand realitatea. O lume distorsionata de falsitate genereaza neincetat iluzii, deziluzii si suferinta. Atat timp cat “eul independent” supravietuieste, suferinta pe care o resimtim, nu cunoaste sfarsit. Pentru a cunoaste “viata vesnica” acest “eu independent” trebuie negat (“urat si lepadat”).


Cum apare <eul intrinsec> mintii atunci cand apelam la gandirea conceptuala?
Sa luam un exemplu foarte simplu - actiunea de a merge.

Conceptual, exprimam acest fenomen prin propozitia: “Eu merg.”

Sa analizam cu atentie subiectul propozitiei, pentru a intelege natura Eului care merge, Eului care apare mintii in mod automat, dar la care nu reflectam suficient de acut, pentru ai sesiza adevarata natura.

Infaptuitorul actiunii - in acest caz - este “Eul”.

Pentru a cunoaste in profunzime sensul propozitiei enuntate, sa apelam la interogatie.

Ne intrebam astfel:

Poate “Eul” intradevar merge? Poate Eul pasi?

Daca “Eul” este una cu “Trupul” atunci, “Eul insusi paseste”.

Daca “Eul” nu este una cu “Trupul” atunci propozitia este inselatoare, “Eul” se substituie unei actiuni pe care o savarseste de fapt “Trupul”.

Exista doar doua alternative pentru modul de existenta al “Eului”.

Acesta poate fi: (1) fie amestecat cu “Trupul” (2) fie o entitate care nu este “Trupul”. A treia posibiliate nu exista.

“Eul” nu poate fi in acelasi timp si “Trup” si ceva complet diferit de “Trup”.

Este o imposibilitate logica.

Similar, nu putem spune ca albul este si amestecat cu negru dar si ceva complet diferit de negru. Albul poate fi doar una din cele doua variante. A treia posibilitate se exclude.

Daca analizam cu atentie fiecare parte a “Trupului”, fiecare celula, nu putem gasi un “Eu” care sa coincida cu aceasta.

Daca nicio parte a “Trupului” nu este “Eul” atunci nici suma partilor “Trupului” nu poate fi acest “Eu”.

In particular, daca doua parti ale “Trupului” nu este niciuna “Eul”, nici suma celor doua parti nu poate fi “Eul”. “Eul” poate fi desemnat ca suma partilor, dar nu are nicio existenta substantiala in parti. Acest Eu are pur si simplu o existenta prin imputatie conceptuala, fara o natura intrinseca.

Daca Eul nu este Trupul atunci acest Eu ar trebuie sa fie ceva complet independent de Trup.

Insa, cand facem referire la “Eu”, in mod obisnuit facem referire de fapt la “Trup”.

De exemplu: Cand spunem “Eu mananc”. Mintii apare un eu independent care “mananca”. Mintea nu vede un “Trup” care asimileaza substanta, o tranziteaza si o elimina.

Aceste Eu este “Eul independent” care genereaza Samsara.

“Eu am reusit”, “Eu am pierdut”, “Eu am castigat”, “Eu am ratat”….

Prin filtrul acestui “Eu independent” percepem si celelalte “Euri independente”.

Le percepem in acelasi mod eronat in care ne percepem propriul eu.

Un ochi obisnuit vede o lume obisnuita.
Un ochi extraordinar luminat de intelepciune vede o realitate extraordinara.


Eul intrinsec apare mintii ca fiind o entitate independenta inlauntrul agregatelor. O entitate posesoare de agregate. O entitate care isi intinde tentaculele si in afara agregatelor trupului spre realitatea inconjuratoare pe care vrea de asemenea sa o posede in diferite feluri.

Atunci insa cand vrem sa o analizam amanuntit Eul intrinsec, acesta se estompeaza, se ascunde si devine invizibil. Este un indiciu clar ca nu are o realitate proprie, autonoma. Pentru ca daca ar fi astfel, ar aparea din ce in ce mai clar mintii.

“Eul intrinsec” nu este intrinsec ci este un fenomen dependent de alte evenimente. Acest “Eu independent” apare cu intensitate atunci cand ii este frica, cand se bucura, cand se supara, cand dispera.


Cel ce pierde acest “Eu intrinsec” prin forta cunoasterii gaseste Adevarul si prin acesta Libertatea.
Cine ramane agatat de el ramane in necunostinta.

“Eul intrinsec” este zidul care astupa dragostea. Dragostea devine atotprezenta doar atunci cand fortareata “Eului Independent” cade si se releva infinitatea fara obstructii al adevaratului Eu.

Cel ce mediteaza corect asupra non-inerentei Eului simte o mare usurare si bucurie, ca si cum ar fi gasit ceva neasemuit de pretios. O dezlegare profunda inlauntrul sau, o mare slobozenie a mintii.

Cand Eul apare doar ca un fum, ca ceva aievea - mandria este imposibila iar smerenia naturala. Pana atunci suntem chinuiti de mandrie chiar daca in forme foarte subtile iar smerenia este una artificiala, indusa prin diferite forme de reprezentare mentala (ex: “cel mai mic dintre toti”, “servitorul tuturora”, “mai jos decat dobitoacele”…) - pentru ca samanta "eului intrinsec" nu a fost arsa complet de Duhul Cunoasterii.

Fericit este cel ce intelege cu adevarat semnificatia "golirii de sine" si

Prea-fericit cel ce se "goleste de sine".

Despre intrarea mintii in inima

-----------------------
„Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“ (Luca 17:21)
-----------------------

Deci, daca nu intram inlauntrul nostru nu vom gasi niciodata Imparatia lui Dumnezeu.

“Intrarea mintii inlauntru” deosebeste un credincios adevarat de unul superficial, indiferent de credinta conceptuala pe care o are.

---------------------------------
Ce inseamna “a intra inlauntrul nostru?”
----------------------------------

“Inlauntru” este centrul simtirii gandurilor. Generic, acest “inlauntru” este denumit “inima” sau “inima gandirii” sau “salasul mintii”.

Ca locatie fizica “simtirea intelegerilor este simtita” in zona pieptului.

Toate intelegerile sunt amestecate mai mult sau mai putin cu un gand radacina care le coloreaza pe toate.

Gandul radacina este “eu”.

Din acest punct de vedere, intrarea mintii in inima are o singura autostrada – urmarirea consecventa a “ gandului eu”.

Aceasta este o disciplina auto-impusa aplicata instinctiv in multe forme de practica spirituala.
In crestinism este uzitata expresia cu un aer mai arhaic “luarea aminte la sine”.

“Eul” poate fi urmarit cu exercitiu asupra lui (pocainta, semerenie,evlavie,…) si/sau observat in manifestarile sale spontane in cadrul interactiunilor neprevazute de zi cu zi.

Unii incearca sa “ingramadeasca” mintea in inima fara ca inainte sa o antreneze corespunzator, fara sa o fluidizeze in exercitiul de observare al eului. Este ca si cum cineva ar incerca sa intre pe o usa stramta incarcat cu multe bagaje. Lupta este teribila si cu putine rezultate.

Mintea insa, intra natural in inima, firesc, fara opintiri herculeene, atunci cand se straduie mai intai sa ia aminte la sine.

Observand eul in toate ipostazele sale virtuoase si nevirtuoase mintea este “trasa” in mod natural mai in adancul fiintei.



Luarea aminte la sine presupune o atenta observatie a miscarilor eului, a modului cum el apare mintii.

Cand acesta apare cu claritate, in budism se spune ca a fost realizata prima treapta din cele patru, in cunosterea persoanei “identificarea obiectului negatiei”.

Aceasta tragere a mintii inlauntru prin urmarirea eului este atent potentata si de identificarea centrului simtirii (inima) si “adunarea” mintii in locasul ei, in sursa proprie.

Mai precis, mintea se concentreaza, in principiu, intr-o vacuola imaginara din zona pieptului.

In budism, pentru adunarea mintii in inima ( in vacuola) se recurge la un spectru larg de metode ajutatoare (cu baza formala si fara baza).

Mintea este adusa inlauntru si angajata acolo in felurite meditatii si rugaciuni.

Florin, o intrebare simpla.
Crestinismul afirma raspicat existenta persoanei dupa moartea fizica, care isi pastreaza constiinta de sine. Numesc constiinta de sine constiinta propriei existente si a alteritatii personale, adica a faptului ca NU se confunda cu alte persoane.
Din cate stiu, Buddha afirma exact contrariul : constiinta de sine este o iluzie trecatoare iar dupa moarte nu mai exista nimic.
Or pentru mine e clar: fara constiinta de sine, fara a sti de propria ta existenta ca persoana deosebita de altele, nu poate exista sens al vietii.

Nu stiu din ce surse te-ai informat ca budismul sustine ca nu mai exista nimic dupa moartea fizica.

Iar a se imputa budismului ca ceea ce numim constiinta sine, o considera doar o iluzie – este, de asemenea, neadevarat.

Budismul are o viziune aproximativ asemanatoare cu cea a crestinismului in ceea ce priveste fenomenul mortii.

Sustine ca exista o constiinta indestructibila, personala, care supravietuieste mortii trupului.

Aceasta, dupa moartea fizica intra intr-o “stare intermediara” (bardo), tranzitorie (similar vamilor in crestinism), pana cand imbraca, in virtutea legii cauzei si efectului, un anume invelis care-i stabilizeaza relativ o noua existenta.

Noul invelis poate fi unul angelic, luminos (deva loka) umplut de beatitudine sau unul intunecat, patruns de suferinta (naraka loka) functie de faptele anterioare ale mintii, vorbirii si trupului.

Budismul descrie in detaliu ierarhia taramurilor prin care calatoreste constiinta.

Pot fi clasificate functie de capabilitatea de a conceptualiza in doua: samsara superioara (lumi angelice, lumea oamenilor) si samsara inferioara (forme inferioare de existenta, iaduri). In iaduri nu mai este timp de gandit, pentru ca suferinta este atot-patrunzatoare.

Sau, de exemplu, in trei: lumile cu locuitori fara trupuri (arupa loka), lumile in care locuitorii au trupuri luminoase (rupa loka) si lumile in care locuitorii sunt munciti de dorinte (de la lumi celeste in care pofta este inca manifesta pana la iaduri).

Un invelis al constiintei isi mentine integritatea pana cand i se epuizeaza energia karmica. Cand acesta “se sparge”, constiinta calatoreste spre alte taramuri existentiale. Destinatia este stabilita in baza karmei acumulate anterior de constiinta respectiva, “karma” fiind o particularitate a legii cauza-efect.

Constiintele calatoresc prin samsara fara sa stie de unde vin si incotro se indreapta. Existentele anterioare sunt uitate, pentru ca mintea lor cea mai subtila inca nu este curatita de necunoastere.

Faptele bune duc in cer, intr-unul din locasuri, faptele rele duc in iad, in diferite locasuri (in budism sunt descrise opt nivele de iaduri).

Budismul considera ca urmatoarea destinatie a unei constiinte tot in samsara este asemanatoare iadului cel putin din doua motive: pentru ca in fata se deschide din nou perspectiva unui numar de morti infinit (nasteri doar pentru a muri din nou – constiinta se afla in falcile Mortii – reprezentare simbolica a samsarei in iconografia budista) si pentru ca samsara este atat de inselatoare incat drumul spre iad este foarte abrupt – caderea este rapida dar urcusul foarte anevoios.

Credinta in existente anterioare, deci in reincarnare, este in crestinism o erezie.
Dar vezi, tocmai aici e diferenta.
In timp ce budismul proclama intoarcerea la unitatea nediferentiata, in crestinism persoana ramane ireductibila.
Budismul sustine reincarnarea. Este vorba de asa-numitul "sine universal" impersonal care se intrupeaza sub diferite forme. In budism, acest sine universal impersonal este considerat mai adanc decat persoana. In crestinism dimpotriva, NU exista nimic mai adanc decat persoana.
Iar persoana presupune si aceasta constiinta empirica pe care crestinismul o prezerva, in timp ce budismul o anuleaza si o dispretuieste.

Crestinismul afirma ca persoana este ireductibila, fara insa sa explice ce intelege prin "persoana".

A suspenda analiza intr-un cuvant considerat tabu este incorect/neonest intr-o dezbatere. Cu atat mai mult cu cat se combate "o alta viziune asupra persoanei".

Ce intelege crestinismul prin "persoana"? Care este miezul ireductibil al persoanei?

Daca este o furnizata o explicatie pertinenta atunci avem o baza de discutie. Altfel avem doar afirmatii de gradinita gen:

"persoana mea este mai personala decat persoana ta care este impersonala".

De unde ideea ca budismul "dispretuieste" persoana...cand Buddha indeamna la iubirea tuturor persoanelor si nu dispretuirea lor ?

Crestinismul ataca budismul cu cuvinte de genul: "impersonal", "nimic", "necomunitar"....pentru a nu lasa sa se vada adevarata bogatie spirituala a acestei religii bazata in mod fundamental pe dragoste si respect pentru toata faptura.

Florin, dar budismul afirma ca persoana e unica si ireductibila ?
Din cate stiu eu nu. Si stiu ca am citit mai demult o carte scrisa de Ananda Comaraswami, intitulata "Hinduism si budism", de unde reiese destul de clar ceea ce spun eu.
Efortul tau de a pune semnul egalitatii intre crestinism si budism nu sta in picioare, fiindca fundamentele difera. Noi crestinii marturisim ca Hristos e UNICUL FIU al lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte nimeni nu poate fi comparat cu El, nici Buddha, nici Mahomed, nici Visnu sau altii. Sunt curios daca tu crezi acelasi lucru.

Meditaţii la ce?
Rugăciuni la cine?

Depinde de ce a inteles autorul, depinde de intentiile sale, depinde de ceea ce a inteles cititorul.

Unicitatea si inconfundabilitatea constiintei fiecarei fiinte in parte este un principiu fundamental in budism, reprezentat prin factorul discriminator al intelepciunii. Una din cele cinci flacari ale intelepciunii.

Iconografic acest aspect al intelepciunii este reprezentat de Buddha Amithaba (culoarea rosie).
Pentru ca intelepciunea diferentiaza fiecare fiinta in parte, acestui Buddha ii este atribuita in principal calitatea Marii Compasiuni. Razele ei atinge si recunoaste individualitatea si valoarea fiecarei fapturi in parte.

De aceea o mare parte din comunitatea budista cauta refugiul in acest Buddha (Amithaba - Lumina Inepuizabila a Milei).


Principiul cauza-efect (karma) se aplica fiecarei constiinte in parte. Constiintele nu se confunda iar efectele nu sunt resimtite aleator.

"Fiecaruia dupa fapta si rasplata" - karma.

Referitor la controversa individualitatii, constiinta poate fi unita cu Constiinta sursa, fara insa sa-si piarda propria identitate. "Uniti si totusi despartiti", "impreuna si totusi despreunati".

Pentru unire budismul utilizeaza metafora picaturii care regaseste oceanul,
pentru pastrarea individualitatii - mentinerea continuumului propriului eu.

Dragostea jertfelnica nu poate fi comparata cu nimic.

Este mai presus de orice calitate.

Scripturile budiste afirma ca este mai presus chiar decat vederea naturii ultime a realitatii.

De aceea Iisus nu poate fi inlocuit cu nimic.

Insa daca Iisus este dragoste, putem invata din toate manifestarile dragostei indiferent sub ce denominatiune ar fi ele.

Florin, dar budismul neaga existenta unui Dumnezeu personal.
Cel putin asa afirma toti istoricii religiilor si ai filosofiei.
Sau tu afirmi ca budismul accepta existenta unui Dumnezeu personal sau a unui Dumnezeu Treimic ?

Aceasta inseamna ca “toti istoricii religiilor si ai filosofiei” nu au citit Sutra Lotusului, Sutra Mahaparinirvana – in care este descris Buddha cel Etern – ca Sine Neschimbator (Atman), extatic, fara inceput si sfarsit - sau Kulayarāja Tantra (“Imparatul a Toate – Creator”). Invataturi atribuite lui Buddha in ultima parte a vietii sale.

Din punct de vedere pedagogic este mai facila inceperea efortului spiritual prin raportare la “Persoana”, la autoritatea “Persoanei”.

Nu este usor de explicat de la inceput cum adancul Fiintei este “dincolo de existenta”. Asa cum afirma sf Ioan Damaschin in Dogmatica (CAPITOLUL IV Despre fiinţa lui Dumnezeu.)

Buddha Sakyamuni a fost neconventional. A preferat sa-si inceapa expunerile cu aspectul mai dificil de inteles al Personei si realitatii in general, prin predarea invataturilor despre cele patru adevaruri nobile si Vacuitate.

In mod uzual slobozenia mintii se obtine prin ascultare si cultivarea dragostei, atunci cand inima se topeste in focul iubirii ca ceara – fara cultivarea unor meditatii speciale care sa elibereze mintea de fixatii.

Lectiile despre vacuitate au fost destinate celor cu mintea mai agera. Slobozenia mintii in cazul acestora poate fi obtinuta mult mai repede, inainte de dobandirea dragostei. O evolutie psihologica atipica dar perfect posibila. Odata curatata mintea de fixatii, dragostea poate fi dobandita natural impreuna cu multe virtuti, pentru ca aceasta este curata iar puterea concentrarii foarte mare.


Bineinteles ca budismul accepta existenta unui Dumnezeu personal, denumit Buddha Primordial.

Perceput de asemenea Treimic – Dharmakaya (necorporal, incomprehensibil şi incognoscibil), Sambogakaya (aspectul plin de slava) si Nirmanakaya (aspectul vizibil, inteligibil) – O singura Fiinta in Trei Aspecte simultan.

Bine, eu ma refeream la Treimea noastra crestina.
Dupa cum atunci cand spuneam ca nimeni nu se poate compara cu Hristos, nu ma refeream doar la jertfa Sa, ci mai ales la faptul ca este Unicul Fiul al Tatalui, de-o-fiinta cu Tatal.
Acum sa nu-mi spui ca budistii cred si ei asta, caci daca ar crede ar deveni si ei crestini.
Or Dalai Lama nu am auzit sa fi devenit crestin. Si nici nu cred ca e ignorant in privinta invataturii budiste, asa cum ma poti acuza pe mine ca sunt.
Nu stiu cui foloseste amestecatura asta intre crestinism si budism. Mie unuia mi se pare complet aiurea.

Budismul are propriile denominari. Slujbele lor contin liturghisiri budiste dar care au acelasi continut: iertarea de pacate, cererea binecuvantarilor...

Budismul nu utilizeaza expresia - "Fiu " - care este o denominatiune mai aproape de realitatea fenomenologica pamanteana, inteleasa prin relatia de cauzalitate dintre doua trupuri.

De fapt, este vorba de o singura Fiinta Eterna (nu mai multe) care ia momentan trup, isi demonstreaza dragostea netarmurita pentru oameni si ne cere sa credem in Ea, sa cautam scapare in Ea, sa ne unim cu Ea intru dragoste.

Personal, consider ca budismul este valoros prin invataturile care abordeaza cunoasterea apofatica a Fiintei. Intradevar, nu li se potriveste tuturora.

In budismul tibetan, introducerea mintii in inima este o practica esentiala, fiind initiata in stadiul "Guru Yoga" (Unirea cu Invatatorul), etapa preliminara a Vajrayanei (Tantra).


Mintea coboara in inima si se uneste acolo cu Invatatorul (Dumnezeu in acceptiunea lor).

In sadhana se spune astfel: sunt doua priviri pline de dragoste si doua doruri arzatoare de unire - ale Invatatorului si ale celui care se roaga. Invatatorul se pogoara inlauntrul inimii unde se uneste cu cel care-l doreste cu mare dor, curatind toate cele necurate dinlauntru lui.

Aceasta relatie de intimitate si iubire, unimea Eu-Tu in inima insoteste toate practicile superioare din sistemul Vajrayana.

Cand inima se topeste ca ceara in focul dragostei si mintea intra intr-o stare de profunda absorbtie launtrica incepe ce de al doilea stadiu al Vajrayanei : Finalizarea.

@florin.oltean75
L-ai intrebat pe Iisus ce parere are El de initiativele tale ?
Cand incerci sa faci “pod“ intre cele 2 religii tu ,practic,dispretuiesti Jertfa lui Hristos si indirect il faci mincinos pe Cel care spune ca nu se poate intra in Imparatia cerurilor decat prin apa si prin Duh(botez) si mancandu-i Trupul si Sangele .

Este pur si simplu propria ta interpretare.

A recunoaste ca exista similitudini intre doua religii, unora li se pare revoltator. Intoleranta le alimenteaza sentimentul ca doar ei sunt cei ce detin adevarul iar ceilalti traiesc in minciuna.

Eu nu dispretuiesc Jertfa lui Hristos si nu iL fac nici mincinos.

Ce inseamna a manca Trupul Lui Hristos? Inseamna a te impartasi de Adevar. Caci Trupul Lui Hristos este Adevar.

Ce inseamna a bea Sangele Lui? Inseamna a te aprinde de Focul Iubirii Lui. Caci Iubirea Lui este seva vietii.

Si dupa ce te-ai impartasit de aceste doua sa traiesti in lume cu un nou Trup, in care curge un nou Sange. Sa privesti lumea prin ochii Lui Hristos.

Acesta este sensul Impartasaniei.

Ai tu un nou Trup? Curge alt sange prin sangele tau Zburatorule?

Tu in schimb ai mult " tupeu" , asta ca sa fiu mai delicat in exprimare , Florine . . . !:106:

Multumesc, nu este nevoie de delicatete.

Sunt obisnuit cu epitetele.

Insa, am precizat si anterior, apreciez cu adevarat argumentarile rationale.
Personal, am procedat in acest fel.

Insa fiecare alege cum sa se exprime. Este dreptul fiecaruia. Liberul arbitru.

Pai , aici e baiul , n-ai demonstrat nimic "rational" , ci ai facut o mare ciulama intre crestinism si necredinta ta !
Ai pana acum un sustinator al "argumentelor tale (i)rationale ?

Frate florin parerea mea e sa-ti iei un duhovnic ca sa devii crestin adevarat
sa te poti Spovedi,Impartasi. Hai...nu fi intolerant la ideea de duhovnic,de Marturisire a pacatelor.Hristos a zis :“Cate veti lega /dezlega pe pamant...“ sau tu numai teoretic/simbolic il numesti pe Hristos :ADEVARUL?

Exemplifica un singur aspect irational.

Putem cu usurinta ceda tentatiei generalizarii si etichetarii negative atunci cand nu suntem de acord cu anumite puncte de vedere. Sta in firea noastra sa reactionam astfel.

-------------

Poate sa-ti confirme/infirme propriile tale judecati de valoare daca eu am sau nu sustinatori?

Cand crezi in ceva cu adevarat pot sa fie toti impotriva ta sau impreuna cu tine - iti este egal.

Consider ca a fi "un crestin adevarat" nu este conditionat de apelarea la un duhovnic personal.

Cel putin, eu nu am identificat in NT o constrangere, o obligativitate in acest sens. Daca exista una, sunt deschis sa o ascult si sa o discutam.

Cererea iertarii pacatelor personale adresata direct Lui Dumnezeu a fost invatata in primul rand de Dumnezeu Insusi, in rugaciunea Tatal Nostru.
Caci Puterea Duhului nu depinde de existenta unui "releu" pamantesc.

Este adevarat ca Dumnezeu ne asculta si prin intermediari, prin persoane care sunt unite in Duh cu El.

Pentru acestea este valabila aparenta delegare de autoritate "Cate veti lega /dezlega pe pamant..."€œ.
Aparenta - pentru ca aceste persoane nu mai au o vointa lumeasca, ci in ele lucreaza in fiecare clipa vointa Lui Dumnezeu. Aceste persoane sunt pline de Duh, au Mintea Lui Hristos.

Dumnezeu a lasat ambele metode prin care sa solicitam iertarea pacatelor fara, insa sa impuna una sau alta.

Mai întâi, Florine, îmi exprim mirarea că tocmai în Anul Omagial Euharistic (Taina Spovedaniei şi Taina Euharistiei) care se desfăşoară în BOR, pe forumul nostru apar reinterpretări aflate în dezacord cu învăţătura Bisericii în privinţa Spovedaniei.
Apoi tu porţi semnătura de ortodox. Bun, aşa o fi, nu neg eu asta, însă e oare ortodox modul în care scrii despre Spovedanie? E conform cu învăţătura şi practica Bisericii Ortodoxe?

Dar mai bine hai să vedem ce spune Evanghelia despre Spovedanie, întrucât scrii că nu zice nimic despre obligativitatea Spovedaniei şi mai adaugi că nu găseşti nimic despre nevoia unui "releu pământesc". (Despre practica Spovedaniei conform Tradiţiei Bisericii ar fi multe de spus, dar să ne ţinem deocamdată la Scriptură.)

Taina Spovedaniei este dăruită şi poruncită de Mântuitorul în două trepte succesive:
1) Făgăduinţa către Apostoli: "Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi-n cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer." (Mt 18, 18)
2) Instituirea Tainei, după Înviere, când Domnul S-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor zicînd: "Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (In 20, 22-23)

Tot din NT fac parte şi următoarele: FA 19, 18; 1 Co 5, 1-7; 2 Co 2,5,11; 1 In 1,9.

Despre iertarea păcatelor şi curăţirea sufletului prin intermediul preoţilor (urmaşi în directă succesiune apostolică), Tradiţia Bisericii învaţă prin Sfântul Ioan Gură de Aur: "Aceştia au primit puterea nu asupra necurăţiei trupeşti, ci asupra celei a sufletului, şi nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi de păcate." (Despre Preoţie, III, 5-6)

În ce mă priveşte sunt frapat, ca şi în cazul celorlalte Taine, de accentul pus pe puterea preoţească dăruită de Hristos prin Apostoli şi transmisă mai departe prin Taina Hirotoniei tuturor duhovnicilor. Nu de alta, pricep eu, dar puterea noastră, a cestorlalţi este, se pare, limitată. Sau nu?....

Cezar, eu nu contest faptul ca Hristos iarta pacatele prin intermediul preotului. Este evident ca Dumnezeu a randuit aceasta extensie a lucrarii.

Insa, din ce stiu eu, in NT, Hristos nu a poruncit ca spovedania sa se infaptuiasca exclusiv prin preoti.

In rugaciunea Tatal Nostru este destul de clar ca iertarea este solicitata direct de credincios, nu doar pentru el insusi ci si pentru toti ceilalti.

De asemenea, nu a precizat ca sa fie legate pacatele tuturor acelora care nu se spovedesc prin preoti.

Da, a dat putere apostolilor - Putere care este chiar El Insusi - sa ierte pacatele celor care-L cauta pe El.

===============

Spovedania este o deschidere a custii egoului catre Lumina Persoanei Lui Isus.

Este o expunere la vedere a tot ceea ce reprezentam - prin gandurile, deciziile, actiunile si neputintele noastre.

Pentru cel cu credinta, prezenta preotului poate facilita aceasta deschidere si comunicare a pacatosului direct cu Dumnezeu.

Cand insa Dumnezeu strapunge inima spovedania are loc tot timpul.

Sufletul comunica direct cu Duhul, experimentand usurari peste usurari.

Nu mai are timp de cele exterioare, caci taina curge incontinuu ca mierea.

Florin,
Eu am aflat - văzut, auzit, citit - că oamenii cu credinţă în Dumnezeu vin la biserică să se spovedească. Fac asta ani şi ani, practic toată viaţa. Dintre aceştia, ici şi colo, f.f. rar, cu binecuvântarea duhovnicului (care veghează şi îndrumă viaţa de credinţă a fiului duhovnicesc sau a fiicei) unii se retrag la pustnicie. Cu riscurile de rigoare. Deşi nici acolo nu rămân mereu ci fie sunt cercetaţi periodic de fraţi, fie coboară ei ca să se spovedească şi să se împărtăşească.

Am mai aflat că omul care devine întru sfinţenie îşi vede necontenit păcatele, stăruieşte în prihănirea de sine şi pătimirea cea după Dumnezeu, deseori cere sfat de la fraţi, face ascultare cu acrivie, se roagă neîncetat, posteşte, priveghează etc. Şi, fireşte, se şi spovedeşte, cu menţiunea că la un om îmbunătăţit spovedania nu decurge ca la noi (cu listuţa, cu raportul) ci în cu totul alt mod, mult mai fin şi mai simplu aşa cum doar dragostea (aproape) desăvârşită o poate face.
Am citit că pentru cei sporiţi în virtute, spovedania sub epitrahil e cu atât mai necesară cu cât creşte riscul căderii, cu cât e mai necesară smerenia, cu cât e mai grea reaşezarea după revărsarea de Har (urmată de revărsările demonilor) şi traversarea lungilor perioade (uneori) de retragere a Harului - în scop pedagogic. Detalii privind perioadele de pustiire, de uscăciune, de ispitire cumplită care urmează retragerii Harului, poţi găsi în cărţile sfinţilor şi cuvioşilor Siluan, Sofronie, Gheron Iosif.

Cred că a ne "spovedi" permanent înaintea lui Dumnezeu e o atitudine creştină bună pentru oricine. Fiecare din noi e bine să devenim capabili de asta. Practic, suntem chemaţi şi îndrumaţi să învăţăm aceasta. Nu e altceva decât sfânta frică de Dumnezeu. O însuşire sufletească, un demers intern/subiectiv iar nu o acţiune concretă, materializată, de spovedire sub epitrahil.
Una e a trăi sufleteşte (subiectiv) cu frică de Dumnezeu, alta să te spovedeşti înaintea duhovnicului.
Una e să îţi ţii permanent atenţia inimii raportată la Hristos, cu evlavie, şi alta să te afli efectiv înaintea Lui, în dialog concret.
Una e să te rogi tu la Dumnezeu din toată inima şi cu toată fiinţa şi cu totul altă experienţă să fii răpit în Duh şi purtat înaintea Dumnezeirii (înger, Arhanghel, Preasfânta Născătoare, Pruncul Sfânt sau chiar Domnul Hristos), în Ceruri.
Una e să cauţi să te ridici tu spre Dumnezeu prin virtute (coborîndu-te simultan prin smerenie), alta e să te ridice Domnul înaintea Lui.
Una e să acţionezi tu către Dumnezeu şi alta să acţioneze Domnul asupra ta. Deşi cele două acţiuni se contopesc.

Dacă vrem să ne apropiem de Domnul, micşorîndu-ne, deocamdată calea cea mai sigură, pusă nouă de întreaga Tradiţie a Bisericii, este conform Bătrânilor - ascultarea de duhovnic şi spovedania. Aşa mulţi au sporit, altminteri mulţi s-au pierdut.

"Şi ne iartă nouă greşalele noastre
 

precum şi noi iertăm greşiţilor noştri."

Da, Florin, şi aflînd noi din auzite că Domnul credincios Este, şi crezînd fiecare cu măsura lui aceasta, ne şi vedem iertaţi de păcate. Eventual curaţi şi strălucitori ca îngerii. Sfinţi din Ceruri, nu alta...
Că doar, nu-i aşa, noi am iertat celor ce ne-au greşit.
Aşa ne pare şi astfel ajungem să credem (în subiectivismul nostru călduţ şi încăpător pentru toate iluziile ori jocurile minţii) că nu mai avem nevoie de spovedanie, întrucât am respectat legământul cu Dumnezeu, aşa cum El Însuşi ne-a învăţat. Suntem, altfel spus fără de păcat faţă de aproapele, întrucât l-am iertat. Dacă nu îl iertam, păcătuiam. Dar pentru că l-am iertat (căci aşa îmi pare că am făcut deja) înseamnă că nu am păcat. Şi prin urmare mă iartă şi Domnul, conform Legământului din Rugăciunea Domnească.

Ajuns aici cu gândul, îmi imaginez că într-o bună zi vom porni amândoi spre Soare Răsare... Tu ca să cunoşti vreun guru tibetan, eu ca să fac plajă şi poze la mare altitudine...:)
Vei lua un creion şi o hârtie şi, ca să mă încredinţezi că nu rătăcim făr scop, mai întâi îmi vei arăta de unde pornim şi unde vom ajunge, eventual însemnînd şi traseul.
Acolo, sub ochii noştri totul va fi simplu şi clar: între Predeal (punctul de start) şi cutare loc din ţinutul Tibetului e uşor de mers cu creionul. Ajungem cât ai clipi, vezi? Din munte-n munte...

Dar apoi plecăm de-a binelea! Mergem zi după zi, apropiindu-ne de ţintă. Călătorim şi trăim lucruri nenumărate, înflăcăraţi de dorul după ţinta noastră... dar numai Bunul Dumnezeu cunoaşte dacă vom ajunge vreunul dintre noi la ţintă. În orice caz, experienţa noastră de tip creion-hârtie va fi cu totul alta decât experienţa concretă, trăită a călătoriei spre Soare Răsare.

Aşa şi cu iertarea greşiţilor noştri! Una e sentimentul sau dorinţa de a ierta cu desăvârşire pe aproapele, alta e travaliul propriu-zis al iertării. Necontenita piedică e iluzia, frumos întreţesută de dragostea de sine.
Pentru ca un om să ierte cu adevărat pe aproapele lui care i-a greşit, are nevoie ca mai întâi să realizeze în grad mare lepădarea de sine; iubirea jertfelnică; smerenia.
Are nevoie să fi devenit mai întâi conştient de adânca sa necurăţie, de neputinţa sa totală de a ierta prin mijloace proprii, de adînca lucrare a păcatului şi nevredniciei în sufletul propriu. Precum şi de ajutorul lui Dumnezeu pentru a ierta.

Dovadă că nu am iertat pe aproapele e că, după ani şi ani uneori, auzind sau văzînd fie şi din întâmplare pe acela care mi-a greşit cândva, mă simt săgetat fie şi pentru o clipită insesizabilă de ceva care, cum să spun, umbreşte sufletul meu (de nu cumva îl zgârie de-a binelea). Noi nu suntem deprinşi să ne conştientizăm atât de fin autentica mişcare din adâncurile noastre, însă după oarece exerciţiu omul îşi vede răutatea în manifestare aşa cum văd eu acum tasta pe care tocmai am apăsat.

Pe scurt, omul păcătuieşte necontenit deoarece nu ajunge în necontenita nepătimire a iubirii jertfelnice. Chiar dacă şi-a plâns, în dăruirea inimii spre nevoinţă, neîncetat nimicnicia şi răutatea, întru iertare. Ani de plâns cu căinţă mare nu sunt deajuns pentru a îmblânzi fiara din om şi pentru a nimici păcatul ori dispoziţia păcătoasă a omului. Nici pentru a şterge cu desăvârşire păcatul şi urmările lui.

"Dar ce mi-a arătat propria experienţă? Iată ce: zeci de ani de tânguire asupra mortului meu lăuntric nu m-au făcut neclătinat în viaţa mea după Dumnezeu; păcatul, sub o formă sau alta, mă biruieşte." (Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", pag. 81)

Dincolo de orice teorie am îmbrăţişa noi din pornire sinceră către Domnul, cunoaşterea tot mai sporită a fiecăruia de sine însuşi duce la aceeaşi concluzie: nu suntem în măsură să desăvârşim condiţia iertării - porunca iubirii şi, ca urmare, nu ne este suficientă rugăciunea personală. Avem nevoie şi de o putere de Sus, care să se adauge la rugăciunea noastră sinceră, cu lacrimi de căinţă, iar această putere e Harul preoţesc pe care îl primim spre curăţire doar în Tainele Bisericii, începînd ca piatră de temelie cu Taina Spovedaniei.

Fals. Viziunea aceasta e panteistă, apărţinînd şi dogmaticii BC, cel puţin în trecut.

Ortodoxia învaţă (mai ales prin Sfântul Grigorie Palama) că Puterea este Harul, energia necreată. Dar Harul nu este Dumnezeu, ci este de la Dumnezeu (aşa cum lumina este de la lampă, dar nu este lampa).

Facem distincţie între Fiinţă şi lucrare.
"Lucrările lui Dumnezeu coboară la noi, dar Fiinţa Lui rămâne neapropiată."

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68898.html

Dogmatica BC s-a sprijint pe referinte biblice, in care este promisa reciprocitatea cunoasterii, de exemplu:

"Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin."

Incogniscibilitatea Fiintei presupune o partialitate a cunoasterii. O unire nedeplina - desi harul vrea pe omul cel dinlauntru sa-l uneasca cu Dumnezeu (nu doar cu energii impersonale necreate).

Teoria inaccesibilitatii Fiintei a rezultat in urma experientei meditative a parintilor patristici. Pentru aceasta, a fost creata o disjunctie intre Fiinta si Lucrare, introducandu-se un element intermediar "energia necreata". Cum energia necreata nu mai contine deloc "fiinta sursa" ramane desigur un mister.

Deci inevitabil sunt evidentiate cele doua polaritati ale cognitiei: cunoasterea catafatica si cea apofatica.


Budismul a rezolvat aceasta contradictie aparenta ("unit si despartit in acelasi timp", "cunoscut si necunoscut in acelasi timp"..) prin principiile enuntate in Calea de Mijloc - in care sunt respinse simultan cele doua extreme atat reificarea cunoasterii cat si nihilismul cunoasterii esentei Fiintei.

In urma acesteia a rezultat o abordare echilibrata a cunoasterii catafatice si apofatice in practica spirituala zilnica.

Să facem distincţia între 1) filosofia denumită nihilism şi 2) cunoaşterea primită prin descoperire Dumnezeiască (prin harul Duhului Sfânt) relativ la Fiinţa lui Dumnezeu.

1) http://ro.wikipedia.org/wiki/Nihilism

2) http://www.crestinortodox.ro/editori...uri-70230.html

Vederea lui Dumnezeu in Sfanta Scriptura si in gandirea Parintilor primelor veacuri

Teologii bizantini, in special teologii secolului al XIV-lea, isi intemeiaza doctrina lor privind vederea lui Dumnezeu pe doua serii de texte ce par a se contrazice si exclude reciproc. Intr-adevar, alaturi de pasajele din Sfanta Scriptura in care poate fi gasita negarea formala a oricarei vederi a lui Dumnezeu, Care este invizibil, incognoscibil, inaccesibil fiintelor create, mai exista altele care ne incurajeaza sa cautam fata lui Dumnezeu si fagaduiesc vederea Lui asa cum este El, desigur prezentand si continuand aceasta cunoastere ca fericire ultima a omului.

Desi teologii bizantini din timpurile mai recente par a fi izolati in special de modul contradictoriu in care vederea lui Dumnezeu este prezentata in Sfanta Scriptura, alti ganditori crestini au cautat sa rezolve aceasta dificultate cu mult inaintea lor, inca din primele veacuri ale Bisericii. Alaturi de doctrina privind vederea lui Dumnezeu, teologii bizantini au primit de la predecesorii lor greci si sirieni metoda de a grupa textele scripturistice si de a le completa unele cu altele. In decursul studiilor noastre vom reveni in mod constant la aceste pasaje din Scripturi si din acest motiv trebuie sa ne oprim pentru moment asupra unor texte din Vechiul si Noul Testament, care vorbesc despre vederea lui Dumnezeu.

Printre textele care vorbesc negativ despre vederea lui Dumnezeu trebuie sa citam inainte de toate pasajul din Iesire (33, 20-23), in care Dumnezeu ii zice lui Moise: "Fata Mea insa nu vei putea s-o vezi, ca nu poate vedea omul fata Mea si sa traiasca". Dumnezeu trece in slava Sa acoperind fata lui Moise cu mana Sa, iar Moise sta in scobitura unei stanci. Iar cand Dumnezeu isi ridica mana Sa, Moise Ii vede doar din spate, fara sa fi putut vedea fata Sa. Mai exista si alte pasaje in Vechiul Testament (Judecatori 6, 22; 13,22; Isaia 6, 5 etc.) care afirma ca nimeni nu Il poate vedea pe Dumnezeu si sa ramana viu. Cand Dumnezeu coboara pe Muntele Sinai intr-un nor gros, in mijlocul unei vapai, poporul a trebuit sa ramana deoparte pentru a nu muri (Iesire 19, 21). Sfantul Ilie isi acopera fata sa cu mantia atunci cand Dumnezeu i se arata (III Regi 19, 13).

Norul din Psalmul 96, 2 are aceeasi semnificatie. El exprima inaccesibilitatea naturii lui Dumnezeu, tremendum-ul. In acelasi timp insa acest nor indica prezenta lui Dumnezeu. Stalpul de nor si de foc care mergea inaintea israelitilor dupa plecarea lor din Egipt dezvaluie prezenta lui Dumnezeu in timp ce il ascunde.

Textele din Noul Testament sunt si mai categorice in sensul lor negativ. Astfel Sfantul Pavel spune (I Tim. 6, 16): "Dumnezeu singur are nemurire; El traieste in lumina cea neapropiata; nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada". In acest context nemurirea pare atasata de natura incognoscibila a lui Dumnezeu. El este inaccesibil pentru cei muritori. Sfantul Ioan zice (I Ioan 4, 12): "Nimeni nu L-a vazut vreodata pe Dumnezeu". Aceeasi expresie se gaseste aproape identic in Evanghelia Sfantului Ioan (1, 18): insa aici Sfantul Ioan adauga: Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut (sau, mai degraba L-a explicat, L-a interpretat". Proprietatea Cuvantului este aceea de a exprima, de a vorbi despre natura Tatalui. Iar mai departe (Ioan 6, 46): "Nu doar ca pe Tatal L-a vazut cineva, decat numai Cel ce este de la Dumnezeu. Acesta L-a vazut pe Tatal". Aceeasi idee o gasim exprimata in evangheliile sinoptice (Matei 11, 27 si Luca 10, 22): "Nimeni nu cunoaste pe Fiul decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere". In timp ce limiteaza vederea si cunoasterea lui Dumnezeu la relatia intima dintre Tatal si Fiul Care singuri Se cunosc unul pe celalalt, aceste texte din urma (din Sfantul Ioan si evangheliile sinoptice) afirma ca o astfel de cunoastere poate fi conferita sau comunicata, prin vointa Fiului, fiintelor create.

Suntem confruntati aici cu numeroase texte care afirma posibilitatea vederii lui Dumnezeu. Nu avem suficient spatiu pentru a enumera toate "teofaniile" sau aratarile lui Dumnezeu in Vechiul Testament. Exista deasa mentiune a aratarii unui inger, un fel de sosie prin intermediul careia Dumnezeu ia chip omenesc (Facere 16, 7-14 etc). Isaia il numeste "ingerul fetei" (63, 9). Dumnezeu ramane necunoscut, insa prezenta Sa personala se face cunoscuta, ca in episodul in care Iacov se lupta cu Dumnezeu (Facere 32, 24-30). Cel Necunoscut refuza sa isi reveleze numele, dar Iacov spune: "Am vazut pe Dumnezeu in fata si mantuit a fost sufletul meu!". Iar el numeste locul unde Dumnezeu i S-a aratat "Penuel", ceea ce inseamna "fata lui Dumnezeu". Dumnezeu ii vorbeste lui Moise "fata catre fata", asa cum cineva ar vorbi unui prieten (Iesire 33, 11; Deuteronom 34, 10). Este o intalnire personala cu un Dumnezeu personal, chiar daca pe Muntele Sinai El este invaluit in mister si intuneric. Fata lui Moise straluceste datorita stralucirii fetei lui Dumnezeu (Iesire 34, 29), caci fata lui Dumnezeu este luminoasa. "Fie ca fata Ta sa straluceasca asupra noastra, Doamne" (Numeri 6, 25), iar in Psalmi se vorbeste despre "lumina fetei lui Dumnezeu". Las la o parte numeroasele texte din Vechiul Testament referitoare la slava, care descopera dar si disimuleaza prezenta lui Dumnezeu, pentru a ajunge la cartea lui Iov, unde dreptul, incercat de Dumnezeu, isi exprima nu numai speranta in inviere, ci si increderea ca va vedea pe Dumnezeu cu propriii sai ochi (Iov 19, 25-27): "Dar eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama. Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi, nu ai altuia". Iar mai departe spune (42, 5): "Dupa spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut".

Daca in Vechiul Testament persoana lui Dumnezeu este adeseori reprezentata de un inger ("ingerul fetei", al lui Isaia, care descopera prezenta lui Dumnezeu), in Noul Testament suntem confruntati cu opusul: ingerii persoanelor umane sunt cei ce "pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18,10). Dupa cum releva Epistola catre Evrei (cap. I si II), Dumnezeu nu mai vorbeste acum oamenilor prin ingeri, ci prin Fiul Sau. Daca in Vechiul Testament cei care aveau mainile nevinovate si inimile curate sunt numiti "neamul celor ce-L cauta pe Domnul, al celor ce cauta fata Dumnezeului lui Iacov" (Ps. 24, 4-6), Evanghelia afirma ca "cei curati cu inima" vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Vorbind despre cei alesi, Apocalipsa spune: "si vor vedea fata Lui si numele Lui va fi scris pe fruntile lor" (22, 4).

Textele Noului Testament sunt de prima importanta pentru problema vederii lui Dumnezeu. Acestea sunt Epistola intai a Sfantului Ioan 3, 1-2 si prima Epistola a Sfantului Pavel catre Corinteni 13, 12. Pentru Sfantul Ioan, vederea lui Dumnezeu se leaga de calitatea de fiu al lui Dumnezeu, calitate conferita crestinilor prin dragostea Tatalui. Lumea, spune el, nu ne cunoaste (ca fii ai lui Dumnezeu) deoarece nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar noi suntem deja, din aceasta clipa, fiii lui Dumnezeu si ce vom fi inca nu s-a aratat, adica, rodul acestei infieri - realizarea ei finala - inca nu s-a descoperit. Stim doar ca atunci cand El Se va arata, noi vom fi aidoma Lui, caci il vom vedea asa cum este El. Observam deja cate bogatii doctrinare sunt cuprinse implicit in aceste doua versete. De fapt, textul pe care l-am citat pune vederea lui Dumnezeu, inainte de toate, in legatura cu infierea crestinilor, care sunt numiti "fiii" sau "copiii" lui Dumnezeu; iar mai apoi este pusa in legatura cu eshatologia crestina, cu manifestarea starii noastre finale sau in relatie cu manifestare ultima a lui Dumnezeu, in parusie, deoarece cuvintele: "cand Se va arata" pot fi traduse in ambele moduri. De asemenea textul mai stabileste o relatie intre vederea lui Dumnezeu si starea de indumnezeire a celor alesi care devin "asemenea lui Dumnezeu"; el face aluzie la milostivirea si iubirea divina care confera crestinilor calitatea de fii ai lui Dumnezeu, cu tot ceea ce aceasta calitate implica. Interpretarile diferite care pot fi date acestui text din Sfantul Ioan pot fi deja prevazute. Astfel "noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" poate fi interpretat in sensul unei relatii cauzale: starea de indumnezeire este consecinta vederii lui Dumnezeu asa cum El este.

Textul din Sfantul Pavel nu este mai putin important pentru teologia vederii lui Dumnezeu. In capitolul 13 al primei Epistole catre Corinteni, Sfantul Pavel intentioneaza sa arate calea prin excelenta care le depaseste pe toate celelalte - darul cel mai desavarsit pe care trebuie sa-l cautam - darul dragostei. Dupa acest imn celebru inchinat dragostei, Sfantul Pavel declara ca aceasta singura va dainui, pe cand toate celelalte daruri - darul profetiei, al vorbirii in limbi, al cunoasterii vor lua sfarsit. "Pentru ca in parte cunoastem si in parte profetim. Dar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta. Tot la fel, cand m-am facut barbat (starea desavarsita), am lepadat modul de a vorbi si a simti al copiilor". Apoi el pune fata in fata ceea ce este imperfect si partial cu ceea ce este desavarsit, sau cu starea finala la care este chemat omul. "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura -, iar atunci, fata catre fata -". Vederea partiala "ca intr-o oglinda" poate sa semnifice manifestarea lui Dumnezeu in creatia Sa, accesibila si neamurilor, acea "prezenta nevazuta a lui Dumnezeu" care poate fi perceputa prin contemplarea lucrurilor create (Romani 1, 19-20). Vederea desavarsita, nemijlocita, "fata catre fata" este pusa in opozitie cu vederea imperfecta, partiala a lui Dumnezeu. Bossuet observa ca cel care vede un obiect in oglinda nu il vede "fata catre fata" deoarece il are in spatele sau; prin urmare, este necesar sa intoarcem ochii de la oglinda pentru a vedea obiectul propriu-zis. Aceasta interpretare este ingenioasa, dar nu trebuie sa se uite ca atunci cand vorbeste despre vederea fata catre fata, Sfantul Pavel repeta expresia familiara a Bibliei in care "fata catre fata" denota intalnirea cu un Dumnezeu-Persoana. Propozitia care urmeaza califica cu acuratete caracterul desavarsit al acestei cunoasteri a lui Dumnezeu:

"Acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu" sau "in masura in care am fost cunoscut". Daca uitam faptul ca cele cateva versete inainte de gnosis au trebuit sa dea intaietate lui agape in contextul starii de desavarsire a timpului ce va sa vina, cunoasterea lui Dumnezeu va ajunge tinta suprema a omului. Atunci, cu un accent de intelectualism, acest text va fi interpretat in sensul unei egale partasii la cunoastere:"il voi cunoaste pe Dumnezeu in aceeasi masura in care El ma cunoaste". Daca insa, dimpotriva, pastram in minte ideea de agape, careia ii este dedicat capitolul intreg, atunci acest pasaj privind cunoasterea reciproca va fi pus in legatura cu un alt text din aceeasi Epistola (I Cor. 8, 2-3), in care Sfantul Pavel spune: "Iar daca i se pare cuiva ca are cunostinta de ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca. Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Un obiect este cunoscut. Aceasta este o cunoastere imperfecta in care nu exista reciprocitate; acolo unde exista reciprocitate in cunoastere, cunoasterea inseamna relatie intre persoane, iar aceasta este determinata de agape. A-L vedea pe Dumnezeu fata catre fata inseamna a-L cunoaste dupa cum El ne cunoaste, asa cum doi prieteni se cunosc intre ei, reciproc. O astfel de cunoastere-vedere, care presupune reciprocitate, exclude orice finalitate in vederea fata catre fata a lui Dumnezeu. Nu cauza finala este cea care determina iubirea, ci expresia acelei agape care isi asteapta desavarsirea in timpurile ce vor sa vina.

Textele scripturistice care ating problema vederii lui Dumnezeu si pe care le-am trecut in revista ne vor ajuta sa judecam in ce masura teologia Parintilor, in special teologia bizantina, a ramas neintinata de orice adaosuri straine traditiei crestine in dezvoltarea acestui dat original. Daca, asa cum am vazut in primul capitol, Gabriel Vasquez din secolul al XVI-lea ii critica pe acei Parinti ale caror invataturi nu corespundeau ideilor scolastice privind vederea intuitiva a fiintei divine, un teolog protestant din vremea noastra, Anders Nygren, aduce Parintilor Bisericii si intregii traditii teologice rasaritene un repros cu desavarsire contrar celui sugerat de Vasquez. In incitanta sa lucrare publicata in franceza sub titlul Eros et agapa, Nygren opune notiunii pur crestine de agape, o iubire total gratuita care este, dupa Nygren, in mod exclusiv calea lui Dumnezeu spre om, notiunea pagana a eros-ului, o iubire calculata si egoista, care il atrage pe om spre Dumnezeu, provocand in el dorinta de bucurie, cale pe care omul paseste exclusiv spre Dumnezeu. "Vederea, zice Nygren, este, asadar, raspunsul principal cauzat de eros. Fara indoiala ideea de vedere a lui Dumnezeu este intalnita si in agape, insa intr-un sens total diferit". De-a lungul istoriei gandirii crestine s-a realizat un compromis intre agape a Sfantului Pavel si eros-ul filosofiei eleniste. "Eros-ul, scrie Nygren, s-a dezvoltat de-a lungul unei linii continue care incepe cu neoplatonismul si teologia din Alexandria, trece prin Dionisie Areopagitul si partial prin Augustin, Erigena si mistica evului mediu si sfarseste cu idealismul german si sistemele speculative post-kantiene". Rezultatul acestui compromis cu platonismul, in ceea ce priveste vederea lui Dumnezeu, consta in aceea ca "contemplarea mistica a lui Dumnezeu, una din trasaturile elocvente ale religiei intemeiata pe eros, a fost legata dintru inceput de cuvintele: Fericiti cei curati la inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Nu s-a observat ca exista un abis intre vederea eshatologica a lui Dumnezeu, pe care noi o studiem aici, si contemplarea mistica a lui Dumnezeu, nici ca cea dintai este singura cale de a exprima realizarea perfecta a comuniunii cu Dumnezeu". Atat Vasquez, cat si Nygren ii critica pe Parinti: primul in numele scolasticii, iar al doilea in numele religiei revelate. Cel dintai insista in special asupra urcusului omului la Dumnezeu si reproseaza majoritatii Parintilor greci ca nu L-au facut pe Dumnezeu un obiect al cunoasterii; Nygren, dimpotriva, pare sa le poarte pica pentru ca au substituit contemplarea lui Dumnezeu cu manifestarea Lui eshatologica. In ce masura sunt aplicabile teologiei bizantine aceste doua reprosuri contradictorii? Acest lucru vom cauta sa-l vedem incercand, inainte de toate, sa definim locul pe care vederea lui Dumnezeu il detine la autorii crestini din Rasarit inainte de teologia bizantina propriu-zisa.

Ne vom concentra mai intai asupra a doi autori crestini din secolul al II-lea: Sfantul Teofil de Antiohia si Sfantul Irineu.

Singura lucrare a Sfantului Teofil care ne-a parvenit in intregime este o apologie in trei carti adresata unui pagan educat pe nume Autolic. A fost probabil scrisa intre anii 178 si 182. In Cartea I, capitolele 1 pana la 17, Teofil se ocupa de problema posibilitatii vederii lui Dumnezeu.

Autolic, care preamareste cultul zeilor, ii cere lui Teofil sa ii arate pe Dumnezeul crestinilor. Teofil ii raspunde: "Arata-mi mie omul din tine si-ti voi arata si eu pe Dumnezeul meu! Arata-mi ca ochii sufletului tau vad si ca urechile inimii tale aud!... Dumnezeu este vazut de cei ce pot sa-L vada daca au ochii sufletului deschisi. Dimpotriva, cei ai caror ochi sunt intunecati de cataracta pacatului nu Il pot vedea pe Dumnezeu. Poate oare Dumnezeu sa fie descris celor care nu Il pot vedea? Forma Sa este mai presus de cuvinte, inexprimabila, deoarece este invizibila ochiului trupesc. Daca zic ca exista lumina, vorbesc despre ceva ce este produs. Daca il numesc Cuvant, vorbesc despre principiul Sau". Fara indoiala aceasta este o referire la manifestarea Sa. Termenii folositi aici de catre Sfantul Teofil sunt destul de vagi si nu cutezam sa-i definim prea clar; trebuie evitata denaturarea gandirii sale prin interpretarea acestor expresii in sensul precis pe care il au in teologia de mai tarziu.

"Daca il numesc Inteligenta, vorbesc despre prudenta Lui. Daca il numesc Duh, aceasta se refera la suflarea Lui. Daca il numesc intelepciune vorbesc despre o faptura a Lui. Numele Putere denota taria Lui. Cand Il numesc Providenta aceasta se refera la bunatatea Lui. Imparatia denota maretia Lui. Numele de Domn este atribuit naturii lui de Judecator, si numele de Judecator denota dreptatea pe care o reprezinta. Daca il numesc Tata spun ca este totul (fara indoiala in sensul de cauza universala a fiintei). In fine, daca spun ca este Foc,prin acest termen vreau sa spun mania Lui... Totul a fost creat din nimic astfel incat maretia lui Dumnezeu sa poata fi cunoscuta si inteleasa de minte prin lucrarile Sale". Numele divine enumerate aici de catre Sfantul Teofil se leaga, asadar, de maretia lui Dumnezeu care se dezvaluie in creatie, "aidoma sufletului omenesc care, in timp ce ramane nevazut, se face cunoscut prin miscarile trupului pe care il insufleteste. Astfel Dumnezeu, care a creat toate lucrurile prin Cuvantul Sau si prin intelepciunea Sa, poate fi cunoscut prin providenta si lucrarile Sale ". Aceasta reprezinta o dezvoltare a Epistolei catre Romani ("natura invizibila a lui Dumnezeu devine vizibila in creatie"), fapt care ne face sa gandim la metoda lui Dionisie, de a forma numele divine din actele de providenta, imprumutandu-le din Sfanta Scriptura.

Aceasta nu este inca o vedere directa, chiar daca Dumnezeu care a creat toate lucrurile prin Cuvant si prin intelepciune Se dezvaluie ca Treime: Tatal necunoscut Se face cunoscut in lume prin Fiul si Duhul Sfant.

Pentru ca Autolic sa-L cunoasca pe Dumnezeu este necesar ca Dumnezeu sa-i deschida ochii, aidoma unui doctor care inlatura cataracta (este oare aceasta o aluzie la botez, la iluminare?). Credinta si teama de Dumnezeu sunt conditii necesare pentru a intelege ca Dumnezeu a asezat pamantul prin intelepciunea Sa si a format cerurile prin grija Sa iubitoare. Daca Autolic intelege toate acestea, atunci el va trai o viata de dreptate si curatie; ar putea sa-L vada pe Dumnezeu. Insa aceasta vedere va avea loc numai dupa inviere. "Atunci te vei fi lepadat de natura stricacioasa si vei fi invesmantat in nestricaciune, il vei vedea pe Dumnezeu dupa vrednicie. Caci Dumnezeu va scula trupul tau (facandu-l) nemuritor impreuna cu sufletul si atunci, intrucat ai devenit nemuritor, vei vedea pe Cel Nemuritor, daca ai crezut in El acum".

Vederea eshatologica a lui Dumnezeu devine posibila fiintelor muritoare atunci cand ele vor fi invesmantate in nestricaciune. Un raspuns poate fi gasit aici la textul negativ al Sfantului Pavel: "Dumnezeu singur are nemurire si locuieste intru lumina neapropiata; pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada" (I Tim. 6, 16) si la toate pasajele din Scriptura care afirma ca nu putem vedea fata lui Dumnezeu si sa ramanem vii. Vederea lui Dumnezeu despre care vorbeste Teofil de Antiohia este atribuita fiintei umane in totalitatea ei: suflet si trup care devin nemuritoare dupa inviere. Aceasta este comuniunea oamenilor (imbracati in nestricaciune) cu Dumnezeu (care este nestricacios prin natura Sa) si in care actul vederii nu mai este impiedicat de distinctia dintre cunoasterea intelectuala si perceperea senzoriala. Aceasta nu este o simpla contemplare a lui Dumnezeu ca manifestare finala in care Dumnezeu Se va arata fiecarui om in masura in care el a devenit vrednic de vederea Sa. Caracterul eshatologic al secolelor primare crestine, asteptarea revelatiei desavarsite a lui Dumnezeu dupa scurgerea timpului, poate fi sesizat in aceasta invatatura care isi trage seva din Sfanta Scriptura.

Aceeasi conceptie eshatologica despre vederea lui Dumnezeu ca manifestare finala a lucrului pentru care omenirea a fost pregatita treptat, acelasi raport intre aceasta vedere fata catre fata si starea de nestricaciune, apare la Sfantul Irineu din Lyon (+202). Lucrarea sa principala: impotriva ereziilor, gnoza falsa demascata si respinsa (in care condamna, de pe pozitiile traditiei Bisericii, doctrinele gnostice) a fost scrisa intre anii 180 si 190). Textul grecesc ne-a parvenit prin cateva fragmente. Restul ne este cunoscut din traducerea latina care trebuie sa fie foarte veche, probabil contemporana cu Sfantul Irineu, deoarece Tertullian o citeaza deja la 20 de ani dupa moartea lui Irineu.

Luptand impotriva teoriilor gnostice care cautau sa opuna Dumnezeului mantuitor, care S-a descoperit in Iisus Hristos, un dumnezeu creator, un demiurg, Sfantul Irineu dezvolta ideea unei revelatii progresive a lui Dumnezeu, Care creeaza toate lucrurile prin Cuvant, revelatie pe care Cuvantul o continua descoperindu-Se patriarhilor si profetilor si care se sfarseste in actul intruparii. Cuvantul denota aici principiul insusi al revelatiei Tatalui caruia i se aplica ideea de Dumnezeu nevazut prin natura Sa. Necunoscut in maretia Sa, Dumnezeu Se face cunoscut din iubire prin Cuvantul prin care a creat toate lucrurile. "Fiul este Cel care aratandu-Se ne da cunoasterea Tatalui; caci cunoasterea Tatalui este aratarea Fiului". Iar mai departe Sfantul Irineu adauga: "Tatal este natura nevazuta a Fiului, in timp ce Fiul este natura vazuta a Tatalui".

"Cuvantul S-a descoperit atunci cand S-a facut om. Inainte de intrupare se cuvenea a zice ca omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, insa acest lucru nu putea fi demonstrat, caci Cuvantul - Cel in al carui chip a fost facut omul - era inca nevazut. Ba mai mult, asemanarea insasi a fost repede pierduta. Cuvantul devenit trup a restaurat chipul si asemanarea, caci El insusi a devenit ceea ce a fost facut dupa chipul Sau si a imprimat profund asemanarea, facandu-l pe om, prin Cuvantul vazut, asemenea Tatalui nevazut". Omul dobandeste aceasta asemanare prin Duhul Sfant. "Daca Duhul nu Se uneste in om cu sufletul, acest om este nedesavarsit: el ramane animal si trupesc; el are chipul lui Dumnezeu in trupul sau, insa nu dobandeste asemanarea prin Duhul". Astfel iconomia Fiului si a Duhului Sfant "il ridica pe om la viata lui Dumnezeu". Aratarea progresiva a lui Dumnezeu este implinita acum prin progresul spiritual al omului, care realizeaza asemanarea primita prin fagaduinta Duhului. Acest urcus spre starea omului spiritual transcende distinctiile atat de scumpe gnosticilor - in om somatic (n.t., sau trupesc), psihic (n.t., sau sufletesc) si pnevmatic (n.t., sau spiritual). Un element scripturistic nou incepe sa imbogateasca invatatura despre cunoasterea lui Dumnezeu, mai precis, calitatea de om creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, calitate realizata deplin atat prin faptul intruparii (Fiul fiind descoperit ca chip desavarsit al Tatalui cel nevazut, dupa chipul Caruia a fost creat omul), cat si prin pogorarea fagaduita a Duhului Sfant, care confera omului posibilitatea cresterii, a vietii spirituale. Aceasta crestere spirituala a omului, inaltat de Duh si Cuvant la starea de comuniune cu Tatal, primeste un accent eshatologic in scrierile Sfantului Irineu: "Daca acum, zice el, cand am primit fagaduinta Duhului, strigam: Avva, Parinte, cum va fi oare atunci cand, dupa ce vom fi inviat, il vedem fata catre fata - cand toti membrii, adunandu-se in multime mare, canta imnul de slava in cinstea Celui care i-a inviat din morti si le-a daruit viata vesnica?"

Pentru Sfantul Irineu, vederea lui Dumnezeu este intotdeauna o revelatie savarsita prin vointa lui Dumnezeu. Prin natura Sa, Dumnezeu nu este un obiect ce poate fi cunoscut, ci El insusi Se face cunoscut. El Se descopera pe Sine din iubire, din milostivire. Daca profetii au vestit ca oamenii il vor vedea pe Dumnezeu, daca Domnul a fagaduit aceasta vedere celor curati la inima, este tot atat de adevarat ca "nimeni nu il va vedea pe Dumnezeu". Intr-adevar, atunci cand luam in considerare maretia Sa si slava Sa, nimeni nu il poate vedea pe Dumnezeu fara a muri; caci Tatal este dincolo de percepere (incapabilis), insa in virtutea milostivirii Sale, a iubirii Sale fata de oameni si a atotputerniciei Sale, El face acest dar mare celor care il iubesc, vederea lui Dumnezeu, asa cum au vestit-o profetii, fiindca ceea ce omului ii este cu neputinta la Dumnezeu este cu putinta. In realitate "omul insusi nu Il vede pe Dumnezeu, ci Dumnezeu, intrucat voieste, este vazut de catre oameni, de cei pe care ii alege, atunci cand alege asa cum alege". O distinctie latenta se iveste aici intre cele doua aspecte ale lui Dumnezeu - secundum magnitudinem et secundum dilectionem. Aceasta ar sugera ca Dumnezeu, desi inaccesibil prin natura, Se descopera pe Sine prin har. Nu trebuie insa sa fortam acest text. Pentru Sfantul Irineu, a carui terminologie trinitara este diferita de ceea ce va deveni doctrina clasica despre Treime in secolul al IV-lea, notiunea de natura a lui Dumnezeu in Sine se leaga de numele de Tata, in timp ce numele Cuvantului se aplica manifestarii Sale externe. Cu toate acestea, existenta Cuvantului nu este aparent subordonata in gandirea sa vointei lui Dumnezeu de a crea sau de a Se descoperi. Fiul este manifestarea naturala a lui Dumnezeu, El este "natura (n.t., firea) vazuta a Tatalui", dupa cum Tatal este "natura nevazuta a Fiului". Daca intervine vointa, aceasta este pentru a darui vederea lui Dumnezeu celor pe care El ii alege - per Sanctus Spiritus bene-placitum - prin bunavointa Sfantului Duh.

Sfantul Irineu distinge trei trepte ale vederii: vederea profetica prin Duhul Sfant, vederea infierii prin Fiul si vederea Tatalui in imparatia cerurilor. Duhul il pregateste pe om in Fiul lui Dumnezeu, Fiul il aduce Tatalui, Tatal ii daruieste nestricaciunea vietii vesnice, pentru ca omul sa poata intelege din acest fapt ca Il vede pe Dumnezeu. Acest pasaj este deosebit de bogat in idei doctrinare, pe care Sfantul Irineu le dezvolta in alt loc. Primul lucru care ne izbeste aici este ca vederea lui Dumnezeu in imparatia cerurilor comunica viata vesnica, facandu-l pe om nestricacios. Fata lui Dumnezeu pe care nimeni nu o poate vedea fara a muri devine in timpurile eshatologice izvor de viata. "Caci oamenii, zice Sfantul Irineu, il vor vedea pe Dumnezeu pentru a trai, devenind nemuritori prin vedere si progresand acum pe calea catre Dumnezeu". Cu putin inainte de aceasta, el remarca, intr-un pasaj care ne-a parvenit din textul original: "Este imposibil sa traim fara viata. Iar existenta vietii purcede din participare la Dumnezeu. Insa a participa la Dumnezeu inseamna a-L cunoaste (textul latin traduce videre - a vedea) si a te desfata de bunatatea Lui". Aici nu este vorba doar de viata vesnica, de nestricaciunea primita prin intermediul vederii in timpul ce va sa vina - prin participare desavarsita la viata divina -, ci despre viata in general, care este si ea un mod de participare si prin urmare o vedere partiala a lui Dumnezeu. Acest lucru nu trebuie sa ne surprinda, deoarece creatia este reprezentata deja, pentru Sfantul Irineu, ca o manifestare a lui Dumnezeu, iar Cel care Se dezvaluie devine vizibil, Se arata. Dumnezeu Cel nevazut Se dezvaluie, Se arata pe Sine prin Cuvantul, principiul oricarei manifestari. In realitate Cuvantul il arata pe Dumnezeu oamenilor in acelasi timp in care El il arata sau expune (exhibet) pe om lui Dumnezeu. Recunoastem aici reciprocitatea vederii afirmata de Sfantul Pavel. Insa pasajul din Sfantul Irineu pe care il studiem acum nu se refera la vederea desavarsita, fata catre fata; el se refera la manifestarea lui Dumnezeu, prin Cuvantul, inainte de intruparea Sa. Aceasta este vederea lui Dumnezeu pe care Sfantul Irineu o numeste in alt loc "participare figurativa" la nestricaciune, la viata desavarsita. Aceasta viata desavarsita nu se va arata, nu va deveni vizibila decat numai dupa intrupare, care il va face pe om capabil sa participe in mod deplin la viata, la nestricaciune. Dupa cum am spus, vederea Tatalui este cea care ne face nestricaciosi. inainte de intrupare, Cuvantul, dezvaluin-du-L pe Dumnezeu prin creatie, apara invizibilitatea Tatalui pentru ca omul, insuficient pregatit pentru o astfel de intimitate, sa nu inceapa a-L detesta pe Dumnezeu. In acelasi timp insa Cuvantul nu L-a lasat pe Dumnezeu Tatal ascuns de om; El II dezvaluie in felurite chipuri (per multas dispositiones, indubitabil trebuie sa citim aici dispensationes - iconomii), ceea ce corespunde vederilor figurative sau profetice ale lui Dumnezeu. Iconomia revelatoare este indispensabila "pentru ca omul, intorcandu-se total de la Dumnezeu, sa nu inceteze a exista" (ne in totum deficiens a Deo homo, cessaret esse).

Vedem aici schita nefinisata a unei ontologii pe care Sfantul Irineu nu o dezvolta: existenta fiintelor create depinde de participarea la Dumnezeu, participare care se efectueaza printr-un fel de vedere. Sfantul Irineu continua: "Caci slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viata omului este vederea lui Dumnezeu. Prin urmare, daca manifestarea lui Dumnezeu in creatie per conditionem confera deja viata tuturor celor care se salasluiesc pe pamant, cu atat mai mult manifestarea Tatalui prin Cuvantul comunica viata celor care il vad pe Dumnezeu". Aceasta ne readuce la cele trei grade ale vederii, reliefate de catre Sfantul Irineu: vederea profetica in Duhul Sfant, vederea infierii prin Fiul intrupat, vederea Tatalui in timpul ce va sa vina. Aceste trei trepte, dupa cum se va vedea, se imbina in asa fel incat una este cuprinsa virtual de cealalta.

Sfantul Irineu accentueaza asupra faptului ca profetii nu au vazut clar fata reala a lui Dumnezeu, aceasta aratandu-li-se in iconomia tainica prin care oamenii incepeau sa-L vada pe Dumnezeu. Ei puteau vedea doar "asemanari ale maretiei Domnului" (similitudines daritatis Domini), o prefigurare a manifestarii viitoare. In timp ce Tatal ramane nevazut, Cuvantul a dezvaluit maretia Tatalui in limitele modului in care El alesese sa desfasoare aceasta manifestare. Aceasta este vederea figurativa sau profetica, atribuita aici nu atat iconomiei Duhului Sfant, cat mai ales iconomiei Cuvantului, caci Duhul Sfant si Cuvantul constituie impreuna si inseparabil principiul manifestarii. Aceasta vedere a "asemanarilor maretiei Tatalui" contine deja premisele unei vederi perfecte care se va realiza mai tarziu. Dumnezeu S-a aratat lui Moise pe Muntele Sinai in conspectu- "ca prezenta", ca unui prieten. In realitate Cel care i S-a aratat a fost Cuvantul, insa Moise nu L-a putut vedea si a cerut sa-L vada mai clar pe cel cu care vorbea. Stand in scobitura unei stanci, Moise a fost invrednicit atunci de vederea figurativa a lui Dumnezeu - videbis quae sunt posteriora mea. Pentru Sfantul Irineu aceasta inseamna, in primul rand, ca este imposibil pentru om sa-L vada pe Dumnezeu si, in al doilea, ca omul il va vedea pe Dumnezeu mai tarziu, in novissimis temporibus, pe varful coltului stancos, mai precis, cu ocazia venirii Sale ca om (in eo qui est secundum hominem ejus adventu), in Cuvantul intrupat. "Din acest motiv, zice el, Moise a vorbit cu Dumnezeu fata catre fata pe varful unui munte, insotit de Ilie, dupa cum ne relateaza Evanghelia, asa ca in cele din urma Dumnezeu Si-a indeplinit fagaduinta pe care a facut-o la inceput". Vederea de pe Muntele Sinai isi gaseste implinirea, plinatatea ei, realizata in sfarsit pe Muntele Taborului, unde Moise si Ilie (care si el primise vederea figurativa a lui Dumnezeu) apar alaturi de Hristos transfigurat. Astfel vederea profetica era deja o participare la starea ultima, in nestricaciunea timpului ce va sa vina revelat in transfigurarea lui Hristos, in "imparatia care va veni cu putere".

Pentru Sfantul Irineu cea de-a treia treapta, vederea Tatalui, vedere pe care o au cei binecuvantati, este exprimata prin aratarea lui Hristos transfigurat de acea lumina care este izvor de viata nestricacioasa in viata viitoare. De fapt el zice: "Cuvantul trup S-a facut... pentru ca tot ceea ce exista sa poata vedea... pe imparatul lor; si pentru ca lumina Tatalui sa poata umple trupul Domnului, iar prin trupul Sau sa vina la noi, pentru ca omul sa poata ajunge la nestricaciune, invesmantat fiind in lumina Tatalui".

Tema transfigurarii lui Hristos reapare in mod constant in scrierile teologilor bizantini. Ea va fi cheia de baza a invataturii lor despre vederea lui Dumnezeu. Dupa propria mea cunostinta, pentru prima data aceasta tema apare la Sfantul Irineu intr-un context doctrinar care o leaga de intreaga viziune a timpului eshatologic: vederea lui Hristos in slava Sa, vedere prin intermediul careia omul participa la lumina Dumnezeului Cel nevazut, dobandind in acest mod starea de nestricaciune sau indumnezeirea. Caci "daca Logosul S-a facut om, aceasta este pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei", zice Sfantul Irineu, iar cuvintele lui vor fi repetate de catre Parinti si teologi veacuri de-a randul. Dar ce este indumnezeirea fiintelor create, daca nu participarea lor deplina la viata divina? Aceasta participare este exprimata cel mai bine prin conceptul de lumina. "A vedea lumina, zice Sfantul Irineu, inseamna a fi in lumina si a participa la stralucirea ei; in acelasi mod, a-L vedea pe Dumnezeu inseamna a fi in El si a participa la maretia Lui datatoare de viata. Prin urmare cei care il vad pe Dumnezeu participa la viata".

Pentru Sfantul Irineu fericirea este un progres infinit in om si o aratare crescanda a lui Dumnezeu. "Chiar si in lumea ce va sa vina, zice el, Dumnezeu va trebui sa indrume mereu, iar omul sa invete intotdeauna de la Dumnezeu".

I s-a reprosat Sfantului Irineu adeseori ca ar fi profesat milenarismul, invatatura despre domnia de o mie de ani a celor drepti, care, potrivit Apocalipsei, va fi instaurata pe pamant inainte de sfarsitul lumii. El vorbeste despre "taina invierii si a domniei celor drepti, inceputul nestricaciunii, o domnie in rastimpul careia cei vrednici se vor obisnui putin cate putin sa cunoasca pe Dumnezeu". Iar mai apoi el adauga: "Cei drepti vor domni pe pamant, crescand in vederea Domnului si in acest mod se vor obisnui sa primeasca slava lui Dumnezeu Tatal". Acest lucru se inscrie in contextul gandirii Sfantului Irineu, adica, daca lumina indum-nezeitoare a Tatalui se arata pe pamant in Hristos cel transfigurat, atunci vederea Tatalui adecvata timpului eshatologic poate si ea incepe aici. Pentru un autor care scrie in perioada crestinismului primar, aceasta participare (la nestricaciunea ultima facuta posibila pe pamant) va aparea, in perspectiva eshatologica a Apocalipsei, ca stare tainica a celor drepti, inviati spre a se desfata in comuniune cu Dumnezeu pe pamant. Insa starea de fericire desavarsita este rezervata pentru viata in ceruri. Schitand o imagine a cerului nou si a pamantului nou, Sfantul Irineu ne spune: "Atunci, dupa cuvantul stramosilor nostri, cei care sunt vrednici de salasurile ceresti vor trece la ceruri. Unii se vor bucura de desfatarile raiului (aceasta se refera la paradisul pamantesc). Altii vor dobandi in cele din urma maretia Cetatii (Ierusalimul ceresc care coboara din ceruri). Cu toate acestea Mantuitorul va fi vazut pretutindeni, in masura in care cei care il vad sunt vrednici de o astfel de vedere". Interpretand in acest fel cuvintele Evangheliei dupa Sfantul Ioan: "in casa Tatalui Meu multe lacasuri sunt", el dezvolta ideea vederii lui Dumnezeu in mod diferit de catre fiecare persoana.

Aceasta este, asadar, invatatura Sfantului Irineu despre vederea lui Dumnezeu. Ca si in cazul lui Teofil de Antiohia, vederea lui Dumnezeu este legata de nestricaciune. Insa aici ea devine izvor de viata vesnica si chiar izvor al oricarei existente, deoarece vederea inseamna participare. Prin vedere participam la Dumnezeu, dupa cum participam la lumina vazandu-o. Iar Dumnezeu Cel nevazut este descoperit in Hristos transfigurat prin lumina Tatalui, lumina in care omul primeste starea nestricacioasa a vietii vesnice. Posibilitatea de a ne bucura de aceasta vedere indumnezeitoare, aici pe pamant, prin primirea luminii de la Tatal prin Cuvantul intrupat este, pentru Sfantul Irineu, proiectata intr-un plan eshatologic; ea semnifica domnia milenara a celor drepti. S-ar parea ca tema contemplatiei mistice nu s-a pus pentru el dintr-o alta perspectiva, ci numai ca epoca istorica noua pentru omenire, in care cei drepti se vor obisnui treptat cu comuniunea desavarsita cu Dumnezeu.

Vladimir Lossky

Excelenta postare , multumim !

Tu spui că dogmatica BC s-a sprijinit pe referinţe biblice. Eu cred că unii oameni din BC de atunci (Aquindin, Valaam etc.) au interpretat referinţele biblice diferit de modul cum le-a tâlcuit Sfântul Grigorie Palama. Primii încercau să tragă anumite foloase (evidenţiate şi dezaprobate de Sfântul) şi lăsau impresia că alcătuiesc o bună interpretare dogmatică. Au alcătuit, dar neinspirat.

*
Ce înţelegi prin "reciprocitatea cunoaşterii"? Cumva, identitatea ei? Eu înţeleg o participare deschisă la ambele capete, ca în orice relaţie interpersonală. Posibilitatea intercunoaşterii. Eu te cunosc pe tine precum şi tu pe mine, dar cunoaşterea noastră nu e identică. Pentru că, mai întâi, noi nu avem aceeaşi identitate. (Varianta ta aduce a şlagărul acela de sezon - "gândim la fel, simţim la fel, vorbim la fel..." - un fel de imn al clonei în oglindă. Nici o legătură cu relaţia de intercunoaştere dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu. Şi nu, nu e vorba de iubire, ci de confuzie - la şlagăr mă refer.) În intercunoaştere, Dumnezeu şi omul nu se topesc într-o supă primordială uniformă, nu devin una pastă cleioasă omogenă, ci fiecare îşi păstrează originalitatea şi unicitatea. Creştinismul nu desfiinţează persoana, ci dimpotrivă, o cultivă continuu. Nici Domnul nu Se desfiinţează, ci Se smereşte neîncetat.

*
Citatul din Pavel, versetul 12 din 1Corinteni, 13: perspectiva e evident eshatologică (versetul 10, precum şi prima parte din versetul 12). Amănuntul aduce o nuanţă importantă, cred.

*
Unirea omului cu Dumnezeu nu este, repet, topirea identităţii omului în Fiinţa lui Dumnezeu. Domnul nu ne mănâncă, nu ne metabolizează, ci noi Îl mâncăm pe El, Trup şi Sânge. Nici în Hristos, prin perihoreză, firile (Dumnezeiască şi umană) nu s-au amestecat, nu s-au topit una în alta, deşi au comunicat. Sub foc, fierul capătă unele proprietăţi ale focului (culoare, căldură) dar nu devine foc (plasmă) ci rămâne fier înroşit. Înroşit, da, dar totuşi fier.
Unirea omului lăuntric (duhovnicesc) cu Dumnezeu înseamnă că harul ajută pe om să participe la o relaţie interpersonală de iubire jertfelnică reciprocă, deschisă la ambele capete. Aceasta este voinţa şi lucrarea Duhului Sfânt în om, prin har.
Energia necreată nu este impersonală ci personală. Aşa cum mirosul care emană din trupul tău nu este impersonal ci personal, fapt în virtutea căruia un terţ ne-ar putea distinge pe unul de altul după miros.
Dumnezeu vrea să ne unească (participare) cu El prin energia necreată (har) la care noi răspundem, reciproc, participînd prin credinţă-iubire.

*
Părinţii nu au creat o disjuncţie între Fiinţă şi lucrările lui Dumnezeu, ci Duhul Sfânt le-a revelat lor deosebirea dintre Fiinţă şi Lucrări. Părinţii au primit în dar cunoaşterea acestei diferenţe.
Şi nu, nu a fost scos din mânecă un iepuraş - energia necreată, ci aceasta a fost revelată omului de către Dumnezeu. Prin ... energia necreată!
Nu e vorba de mister, ci de taină. De aceea nu pot să-ţi explic cum stau lucrurile.

*
Noţiunile de cunoaştere apofatică şi catafatică îmi par aduse nepotrivit în acest context al discuţiei. În orice caz, nu îmi pare că sunt două polarităţi, ci ipostaze dintr-un continuum al cunoaşterii sau două fire din aceeaşi împletitură sau două căi. Ori, poate, două metode?...
Catafatismul afirmă perfecţiunea lui Dumnezeu; apofatismul neagă orice imperfecţiune. Prin aceasta afirmă toate perfecţiunile.
Apofatismul nu e agnosticism, ignoranţă sau incultură, ci depăşirea prin har şi prin viaţa smerită în iubire jertfelnică a mijloacelor obişnuite de cunoaştere.
Dumnezeu nu este cunoscut obiectual, ci prin participare, aceasta însemnînd nu altceva decât credinţa-iubirea noastră.

*
Nu mă pronunţ în privinţa budismului, ci mai degrabă în privinţa situaţiilor când începi să forţezi interpretările Bisericii prin lentila budismului. Of, avatarurile sincretismului...

*
Îmi cer scuze pentru că am scris prea mult. Voi încerca să tac o vreme (aici şi în general pe forum pentru că nu îmi place cât de mult am scris şi nici cum am făcut-o).
Îţi mulţumesc pentru că mi-ai oferit prilejul să îmi expun modul cum văd (acum) lucrurile şi te rog să mă ierţi, Florin, pentru că te-am necăjit.
Toate cele bune!

Mostenirea inestimabila lasata de parintii patristici este, intradevar, cunoasterea apofatica – “Incogniscibilitatea Fiintei”.

Reinterpretarea fiintarii si manifestarii Fiintei, din punct de vedere teoretic s-a impus ca o necesitate doctrinara.

Aspectele teoretice rezultate, din punctul meu de vedere sunt mai putin importante, esenta fiind modul in care mintea trebuie sa stea la rugaciune.

Cunoasterea catafatica este o cunoastere care se sprijina/opereaza cu forme si intipariri – este o cunoastere iconografica. Sursele ei sunt: cuvantul citit/ascultat, contemplatia cu forme mentale, muzica, atingerile – tot ceea ce produce anumite forme de constientizare rezultate din simturi – imagini inlauntrul mintii.

Functia ei de baza este suscitarea unor trairi virtuoase. Intelegerile prin forme si intipariri modeleaza afectul – stabilesc o “buna asezare launtrica”.

Insa, Dumnezeu este dincolo de orice intiparire si plasmuire a mintii.

Cum poate fi El totusi cunoscut, de necunoscut fiind?

Dupa ce prin mintea noastra se perinda tot felul de imagini - filmul vietii Lui Iisus, Exodul, Facerea…. - la rugaciune este refuzata alcatuirea plasmuirilor fiind mentinuta doar constientizarea prezentei Fiintei.

Nu este conceput un Iisus cu haina alba inconjurat de ingeri si apostoli. Parintii patristici au refuzat stilizarile interne.

In Budism aceasta atitudine specifica abordarii apofatice a rugaciunii a fost sintetizata de calugarul Linji Yixuan in secolul 9 e.n. prin surprinzatoarea afirmatie, ramasa celebra:

“Daca-l vezi pe Buddha, ucide-l”.

Pentru ca Buddha nu poate fi vazut, nu poate fi cunoscut prin nicio forma de interactiune.


-----------
Cezar, nu ma necajesti defel. Punctele de vedere sunt impartite. Este firesc sa fie asa. Rolul dialogului este informarea reciproca, prezentarea unor argumente - nu impunere, batut cu pumnul in masa sau recurgerea reflexa la invective.



Putem fi de acord sau nu cu parerea celorlalti. Decizia ne apartine -aceasta nu ne poate luata de nimeni.