13. Dar mergând, învãtati ce înseamnã: Milã voiesc, iar nu jertfã; cã n-am venit sã chem pe drepti, ci pe pãcãtosi la pocãintã.

domnule m-am cutremurat citind ce inseamna citatul de mai sus, poi jertfa neprimita de Dumnezeu este de a chema la pocaintza pe dreptzi domnule... iar mila este de a-i chema pe pacatoshi.

MariaB-eu stiu ca in rai nu arde nimeni ci numai in iad este focul vesnic!

am inteles
consideri ca, daca este vorba de o curatire in Purgatoriu, inseamna ca este o bucata de Iad
totusi, curatirea acesta nu este de pacate (asa cu se considera ca Fecioara Maria s-a dus la Templu sa se curateasca dupa ce a nascut pe Isus ...)

poi nu tzi-am zis ca tu crezi ca daca am facut pacate mai marunte atunci o sa ne baje la mashina de spalat automata pusa pe foc continuu? Tzi-am zis ca voi asta credetzi.... dar hainele albe cu multa stradanie se fac din pline de spurcaciuni shi tina lumeasca de ajung albe ca daca e cum spui tu, doar stai in foc shi-tzi spala focul purgatoriului hainele, ca ala o fi un foc nedureros deci nu trebuie sa te temi, dar cine a zis sa te temi de ala ca doar Hristos boteaza cu Duh sfant shi cu FOC, shi ishi aduna roadele in hambarele sale iar cele spurcate adica pleava o arunca in foc, deci a lui este focul, al proorociilor shi puterilor sale shi nu exista nici-un altfele de foc, shi focul ala nu e purgatoriul ci e partea stanga, sau locul de afara unde v-a fi frigul shi scrashnirea dintzilor ca se pare ca pe deoparte e foc shi pe deoparte e frig.... deci ce vorbeshti domnia ta? ce purgator? Iar Preasfanta Fecioara Maria nu era murdara de a mers sa se curatzeasca dupa ce nascuse ci o fi respectat randuiala poruncilor, ca Iisus s-a nascut nu omeneshte ci prin minune Dumnezeuiasca... asha se spune ca s-a nascut de au scris sfiintzii shi proorocii despre Acestea...

Din articolele de pe acest site am retinut urmatoarele:
"Teologia romano catolica distinge in pacat o dubla dezordine si o dubla vina: intoarcerea de la Dumnezeu si indreptarea spre faptura. Conform cu acestea, omul primeste doua pedepse:
a) pentru intoarcerea dela Dumnezeu, privatiunea de Dumnezeu, numita pedeapsa daunei;
b) pentru imbratisarea dezordonata a fapturii, pedeapsa simtului.

Conform invataturii catolice, sufletele care mor cu pacate mortale fara sa se fi pocait, sunt trimise, prin judecata lui Dumnezeu, in mod definitiv in iad. Dar cele care s-au dus cu pacate usoare, s-au pocait de pacatele de moarte, dar n-au apucat sa dea pe pamant lui Dumnezeu, o satisfactie pentru pedepsele temporare, se duc in purgatoriu; unde, prin suferintele ce le indura, dau lui Dumnezeu satisfactia cuvenita si se curatesc. Dupa ce au adus aceasta satisfactie ies de acolo la fericire.
Dupa invatatura catolica, sufletele care se duc in purgatoriu nu mai au nici o vina, caci vina pacatelor mortale le-a fost iertata, impreuna cu pedepsele eterne prin taina pocaintei inainte de moarte, iar vina pacatelor veniale li se iarta in momentul separarii de trup. Iar in doctrina catolica iertarea aceasta o stergere reala a pacatelor, nu ca la protestanti, o simpla declaratie externa de iertare.
Atunci pedepsele ce le sufera aceste suflete in purgatoriu nu au catusi de putin si un rost curatitor sau desavarsitor pentru ele, ci au numai rostul de a satisface pe Dumneasu. Pentru acestea, sufletele, daca n-au dat satisfactie lui Dumnezeu pe pamant, trebuie sa patimeasca in purgatoriu. In sens impropriu se numeste locul acesta purgatoriu, sau foc curatitor, si i se atribuie putere curatitoare, pentru ca el nu are ce curati din aceste suflete.
E strain spiritului crestin un scop pur formal, pur razbunator, pur juridic, al pedepselor, un rost de exclusiva reparatie a pagubei adusa lui Dumnezeu."

Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia ; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit ; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. (1 Corinteni 3:9-17)

A se observa că unul dintre fragmentele aduse în sprijinul purgatoriului nu vorbeşte despre vreun loc purgatorial. Ba mai mult, toţi aceia care se vor mântui vor trece prin acel foc. Focul va pune la încercare faptele tuturor celor care au zidit pe temelia Hristos, atât a celor care au zidit "aur, argint, sau pietre scumpe", cât şi a celor ce au zidit "lemne, fân, trestie". Diferenţa va fi în aceea că unii vor primi şi vor resimţi o răsplată, iar alţii ca pe o pierdere. Dar prin foc vor fi trecuţi toţi, sau faptele tuturor vor fi trecute prin încercarea focului. Nu doar unii şi faptele lor vor fi trecuţi prin "foc", ci toţi care au zidit pe temelia care este Hristos. Deci de unde ideea că focul purgatorial ar fi doar pentru unii? Toţi vor fi trecuţi prin "foc", însă unii îl vor resimţi ca pe o ardere, ca pe o pierdere, pentru că faptele lor "uşoare" nu vor rezista criteriilor divine.

Există însă şi alte interpretări la acest text decât interpretarea fericitului Augustin, dar nu intru acum în amănunte. Nu de alta, dar este cam suspectă mântuirea asta "în fundul gol".

Referitor la blogul respectiv, al lui Mihai Sârbu. Şi la articolul său despre purgatoriu.

http://mihaisarbu.wordpress.com/2010...luare-biblica/

Referitor la versetele cunoscute de la întâia epistolă către corinteni, autorul trage următoarea concluzie:
Concluzie care nu se suţine şi am să spun şi de ce, deşi am mai scris şi în mesajul anterior.

Întâi autorul induce acea idee comună despre cele trei "locuri", chiar dacă nu le numeşte, dând impresia doar unor trei rezultate sau stări. Totuşi, destinaţii finale nu pot fi decât două, şi anume mântuirea sau nemântuirea. Luat aşa mai mult la mişto, pentru că aici este vorba despre aceia care au zidit pe temelia care este Hristos. Însă cum se vor mai mântui cei care nu au zidit pe această temelie? Dacă se vor mântui.

În al doilea rând ceea ce autorul se face că nu vede este faptul că "focul" acestei judecăţi, acestei încercări, acestei "purificări", dacă vreţi, este acelaşi foc prin care vor trece şi cei care moştenesc Raiul. Practic vorbim despre unul şi acelaşi foc atât pentru cei care primesc răsplată, cât şi pentru cei care suferă pierdere. Nu sunt două focuri diferite, nu sunt două spaţii diferite. Focul este unul singur. Întâlnirea cu focul judecăţii sau al încercării divine este experimentată în chip diferit în funcţie de calitatea persoanei. Adică de felul în care a zidit pe temelia pusă de apostoli. Dar focul celor "purgaţi" nu este altul decât focul care i-a încercat pe cei răsplătiţi. Şi nu este nici altul decât focul care îi va condamna pe cei vrednici de condamnare.

Cum înţeleg aceste versete, nu există un loc sau un spaţiu al purgatorului. În exact acelaşi foc care pe alţii îi duce la răsplătire, alţii sunt duşi la a suferi pierderea răsplăţii. Prin focul încercării, prin focul judecăţii, al cântăririi, al "purgaţiei", trec atât cei care vor fi răsplătiţi, cât şi cei care vor suferi, temporar se înţelege pentru că în cele din urmă s-ar mântui (cam "în fundul gol", dar să trecem peste asta deocmadată). Dar focul este unul şi acelaşi şi vizează ambele categorii, nu doar una dintre ele. Ambii trec prin focul încercării, dar interacţiunea cu acelaşi foc al "dovedirii" este diferită. Răsplătirea sau suferinţa temporară pe care pare a o indica sfântul Paul nu sunt decât urmări ale încercării aceluiaşi foc. Nu se poate deduce că ar exista nu ştiu ce locuri, focuri sau spaţii distincte.

Iar acum o să încerc să argumentez de ce nu cred că aceia a căror lucrare va fi "arsă" de "focul încercării, al dovedirii, al judecăţii" vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă "arderea" s-ar putea finaliza într-o oarecare "mântuire". Nu spun că în eternitate Dumnezeu nu le va da sau nu le va putea da şansa de a intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Şi mă bazez spre exemplu pe citate biblice de felul următor: "Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor." (Matei 5:17-20)

Din astfel de versete cred că se poate trage concluzia pe care am enunţat-o. Şi asta pentru că faptele, lucrările celui care şi-a întemeiat viaţa pe Hristos, aşa cum spune sfântul Paul, trebuie să fie cu adevărat vrednice de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo nu vor intra aceia care a căror dreptate nu va prisosi mai mult decât dreptatea fariseilor şi a cărturarilor; exemple de acest tip de fapte care nu prisosesc dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, care nu trec dincolo de o dreptate formală şi formalistă şi nu reflectă interiorizarea adevăratei dreptăţi prin legea harului, sau legea Duhului, sunt chiar acele lucrări despre care sfântul Paul spune că ar fi "lemne, fân, trestie" şi care nu vor putea să reziste "focului" încercării, al dovedirii, al judecăţii dumnezeieşti, judecată care impune anumite principiişi criterii. Ei s-ar putea să treacă prin acel "foc" şi poate se vor "mântui" (ca prin foc, cum spune sfântul Paul) dar asta nu înseamnă că vor intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Aş vrea să îi atrag atenţia domnului Daniel_Ortodox că există sfinţi părinţi sau scriitori bisericeşti care au crezut sau au presupus un purgatoriu. Asta în cazul în care domnul Daniel îl recunoaşte pe Fericitul Augustin ca sfânt părinte al Bisericii Ortodoxe, sau măcar ca scriitor bisericesc, şi pe Origen ca scriitor bisericesc; aceştia doi sunt cei despre care ştiu că au avut învăţătură despre un purgatoriu. Ba mai mult există şi texte ale Sfintelor Scripturi, însă textele sunt interpretabile.

Deasemenea, existenţa purgatoriului nu înseamnă că mântuirea nu ar fi prin Hristos, purgatorul putând fi înţeles, pe urma Sf Ap Pavel, dar şi pe urma lui Origen, ca un foc al judecăţii, al încercării, prin care, după Origen, trec cei botezaţi în Hristos, iar după Sf Pavel ca un foc al judecăţii, al încercării dumnezeieşti care încearcă faptele celor care au zidit pe temelia Hristos. Eu nu spun neapărat că aşa ar fi, dar lucrurile pot fi interpretate şi în acest fel.

Şi pe de altă parte, nici învăţătura romano-catolică nu spune că prin purgator s-ar mântui toţi oamenii, chiar şi cei osândiţi iadului, sau că s-ar mântui diavolul şi demonii şi cei osândiţi, aşa într-o apocatastază înţeleasă eretic.

Eu imi imaginez ca multi dintre noi cand ajung la judecata am trait o viata pe jumatate virtuoasa si pe jumatate pacatoasa. Cum decide Dzeu in ce parte mergem?

In functie de atitudinea noastra fata de Dumnezeu si fata de pacat. De balanta pe care noi insine o vom inclina intr-o parte ori in alta, de felul cum va gasi balanta in ceasul al doisprezecelea, de aceasta alegere a noastra va tine Dumnezeu seama.

Ar fi o eroare sa credem ca in Purgatoriu ajung cei "nici asa, nici asa". In Purgatoriu ajung cei care nu au datorii in Cer (=au obtinut absolvirea pentru pacatele lor), dar au lasat datorii pe Pamant.

Toti cei din Purgatoriu sunt siguri de mantuirea lor.

Scuze că întreb, dar ce mai caută acolo în Purgatoriu? Ce fac acolo?

E vorba de un proces cathartic. Cum spune Mihnea, oamenii aceia inca au datorii.

Neagă taina spovedaniei.
Fleoşc Mariţo, mere-n drum!

Și ce se întâmplă cu ei dacă nu are cine să le răscumpere datoriile pământesti?

Pai are cine. Ei, stand acolo.

Catarhic. Adică_catarhizând.

Invatatura catolica spune ca se perpelesc la foc. Aceasta conceptie isi are originea in alta invatatura, doctrina ispasirii sau a satisfactiei. Iar aceasta din urma se bazeaza tot pe o intelegere gresita, a urmarilor caderii lui Adam. Invatatura catolica este aproape in totalitate diferita de cea ortodoxa, plecand de la cadere pana la motivele Intruparii si rolul Intruparii. Nu sunt doar cele cunoscute, Filioque, primatul, Purgatoriul, Neprihanita Zamislire, etc.
Desi la inceput am avut aceeasi invatatura, au schimbat-o pe parcurs. De exemplu doctrina ispasirii provine de la un sfant catolic, Anselm de Canterbury. Nu intamplator acesta a scris cartea exact dupa Schisma, la vreo 25 de ani dupa. Aici e varianta catolica a doctrinei: http://www.newadvent.org/cathen/02055a.htm
Pe scurt, pacatul e o ofensa adusa lui Dumnezeu. Dumnezeu e drept, de aceea pacatul va fi pedepsit sau reparat printr-o despagubire pe care omul trebuie sa o dea lui Dumnezeu. Omul nu-l poate despagubi, de aceea a venit Iisus si L-a despagubit. El neavand pacate, si-a dat viata (desi nu-I era dator lui Dumnezeu), astfel acest prisos de merite sterge pacetele celor ce cred in El. De aici a rezultat si practica indulgentelor, invatatura catolica spune ca meritele lui Iisus impreuna cu meritele sfintilor creaza un prisos, un Tezaur de merite. Din aceasta supra-abundenta pot lua si credinciosii, in urma unor conditii.
Astfel in Purgatoriu cei care au pacate restante se curata prin foc, prin penitenta.
Spuneam ca invatatura ispasirii are la baza interpretarea gresita a consecintelor caderii lui Adam. Am gasit un articol pe site, semnat de un preot doctor, care arata intelegea ortodoxa si diferentele interconfesionale privind mantuirea obiectiva. http://www.crestinortodox.ro/dogmati...nal-68949.html
Si catolicii si protestantii au o intelegere complet diferita fata de ortodoxie in privinta firii omului dupa cadere. Astfel, in ortodoxie pacatul intuneca chipul lui Dumnezeu din om, in catolicism nu are efecte asupra naturii umane, iar in protestantism il distruge complet, omul nu mai poate face fapte bune si doar harul il ajuta.
In ortodoxie, prin harul primit se vindeca firea omeneasca, degradata. In timp ce in catolicism firea nu e degradata, de aceea s-a dezvoltat doctrina satisfactiei. Omul sufera nu din cauza firii sale, ci datorita pedepsei pentru pacatele sale.
Un fost protestant devenit preot ortodox (si evreu de origine) explica mai pe larg diferentele dintre ortodoxie si invatatura altor culte, in special catolica: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/...i-protestante/
In ortodoxie Dumnezeu este doar Iubire, iar suferinta omului este din cauza consecintelor pacatului asupra firii sale. In apus Dumnezeu e razbunator, iar suferinta omului e din cauza pedepselor lui Dumnezeu.
Vedem cat de diferita e invatatura ortodoxa fata de invataturile gresite din alte culte. Sper ca a fost un raspuns succint (glumesc).

Multumesc, Cătălin. M-am mai lămurit cu Purgatoriul ăsta. :)

Desi Mihnea zicea că ce ispăsesc ei acolo nu sunt păcate, ci datorii pământesti. :106:

Asta am scris si eu: "Astfel in Purgatoriu cei care au pacate restante se curata prin foc, prin penitenta."
Adica datorii pamantesti.

Doamna Mirela a sesizat, cu o agerime remarcabila, o nuanta importanta in teologia catolica. Eu am starnit un pic de confuzie folosind un limbaj comun in sintagma "datorii pamantesti". Limbajul teologic o fi el mai greoi, dar, iata, ne fereste de confuzii. Despre ce e vorba ?

Noi credem ca pacatele au doua feluri de consecinte sau urmari:
-urmari in plan spiritual: "imbolnavirea sufletului" in cazul pacatelor veniale (=mici = lesne iertatoare) respectiv "moartea sufletului" in cazul pacatelor de moarte (=grave =capitale).
-urmari in plan temporal (adica pentru un timp oarecare, nu vesnice). Acestea constau in aparitia unei dezordini in Creatie. Este un lucru care trebuie reparat. Absolvirea de la spovada repune sufletul cazut in stare de gratie, dar nu inlatura consecintele temporale ale pacatului. Ai aruncat cu un pietroi in fereastra mea. Iata, acum iti pare rau si eu vad acesta si te iert. "Ego te absolvo" iti spun, prietene! Dar mai e un lucru. Un fleac. Cum ramane cu fereastra mea ? Daca vrei sa fim iarasi buni vecini, cum am fost la inceput, cand erai mic, daca vrei sa te primesc iarasi in casa mea, atunci trebuie sa imi repari fereastra!

Si cate ferestre spargem intr-o viata! Cate avem de reparat! Atatea ferestre avem de reparat, cate pietroaie am aruncat! Sa ne grabim sa le reparam acum, ca sa nu trebuiasca sa o facem mai tarziu, la pret mai mare! Fiindca o secunda in inchisoarea datornicilor ni se va parea cat un an petrecut rindeluind la ferestre! Cu nimic nu se deosebeste inchisoarea datronicilor fata de inchisoarea talharilor, decat numai prin timpul petrecut acolo, dar acolo o ora pare o vesnicie.

De aceste feluri de poveri se curata sufletul nostru in Curatitoriu, caruia ii mai spunem Purgatoriu: urmarile in timp ale pacatelor mari care au fost iertate si pacatele mici pentru care nu m-am cait. Acestea doua, desi nu ucid sufletul, il imbolnavesc si se lipesc de el ca marca de scrisoare.

Ori de cate ori noi facem un pacat, infigem un cui in lemn. Cel pe care l-am tintuit astfel ne iarta daca ne aruncam la picioarele lui si ii cerem iertare. Este atat de minunata aceasta iertare, incat cuiele au disparut: nu mai sunt acolo. Nici nu ne mai aminteste de ele, tintuitul. Dar, ceva a ramas: sunt gaurile. Urmele cuielor din lemnul lui. Pe acestea trebuie sa la astupam noi, cu manuta noastra, cat suntem in viata. Si, daca vom fi departe de lemnul acela, daca nu il vom mai putea repara exact pe acela, atunci ne va randui Dumnezeu sa gasim un alt lemn ca acela, gaurit de altcineva asa cum noi am fost, care a lasat gaurile lui. Si chiar daca am terminat de umplut gaurile noastre, care incrunta netezimea lemnului, bun lucru si de folos este sa reparam alte gauri, care nu sunt ale noastre. Amintindu-ne de cei dragi noua, care poate ca au plecat la Domnul cu munca neterminata si in contul lor sa restauram Creatia imbolnavita de pacate. Poate ca, la fiecare gaura pe care o umplem prin lucrarea noastra, Dumnezeu mai deschide poarta unuia din inchisoarea datornicilor, zicandu-i "astazi, datoria ta a fost stearsa inainte de vreme si sufletul tau curatat pe deplin. Vino, nuntas stralucitor, la masa Mea!" Aceasta osardie va folosi nu doar aceluia, dar ne va folosi si noua, care poate ca vom fi uitat, la cate cuie am infipt si la cate lovituri de ciocan fara tremur am dat, de existenta vreunui cui. Urma aceea in lemn, pe care o vedem si o credem a altuia, poate e chiar a noastra. Ori intr-o anumita legatura cu a noastra, de care nu ne amintim. Un lucru e sigur: asa cum nimeni nu intra in Cer cu datorii, tot asa nimeni dintre lucratorii lui Dumnzeu nu va ramanea fara simbrie, ca vrednic este lucratorul de plata lui!

Nu ştiu dacă natura păcatului e potrivit surprinsă ori sugerată de astfel de analogii. Geamuri sparte şi cuie în lemn să sugereze/aproximeze mulţumitor natura păcatului?.......
Şi nu văd motivul pentru care iubirea şi iertarea nu intră în ecuaţia problemei...
Dacă vorbim despre păcat, e musai să vorbim şi despre ştergere sau iertare, din Iubire Dumnezeiască. Or, nu am auzit că Iubirea şterge păcatele prin metoda "chit pe chit" sau "plata datoriilor". Ştiu însă o pildă a datornicilor...

Aceasta e o problema a tuturor analogiilor. Noi, in lumea vazutelor, nu avem la dispozitie decat imagini imperfecte ale celor din lumea nevazutelor.

Persistenta urmarilor temporale ale pacatului nu trebuie inteleasa ca o insuficienta a iertarii ori iubirii dumnezeiesti, ci ca ceva decurgand din insasi natura pacatului. Desi, in urma caintei noastre, Dumnezeu ne iarta pacatele si ne acorda din nou harul Sau sfintitor, dezordinea produsa de pacate continua sa opereze. Iata ce citim in 2Regi 12: 13 si 14 cand profetul Natan vorbeste regelui David care se caia adanc pentru pacatele sale, caci tocmai spusese: "Am pacatuit inaintea Domnului". Ce raspunde Natan ? "Si Domnul a ridicat pacatele de deasupra ta si tu nu vei muri", pentru ca, imediat mai departe, sa spuna: "Dar fiindcă tu prin această faptă ai dat vrăjmaşilor Domnului pricină să-L hulească, de aceea va muri fiul ce ţi se va naşte".
Vedem, aici, ca David primise deja absolvirea de pacate. Si totusi, urmarea pacatelor lui este teribila. Deci, iertarea lui Dumnezeu se refera la efectele spirituale ale pacatului "nu vei muri", dar nu acopera efectele temporale.

Taranul roman, fara sa aiba o doctrina atat de cristalizata despre urmarile temporale sau despre Purgatoriu, din intelepciunea sa mostenita din vremea Sfintilor Parinti si a Bisericii Nedespartite stie ca un pacat grav care s-ar produce in casa lui, desi nu facut de el, nici din pricina lui, ar putea insemna un rau pentru casa lui.

Sa fie Sfanta Taina a Iertarii lui Dumnezeu suficienta sau insuficienta pentru stergerea tuturor urmarilor pacatului ? Sa citim ce ne spune, despre aceasta, Dumnezeu:

"Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,
Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.
Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă.
Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban."
(Mt 5:23 sqq).

Păcatul meu nu sparge fereastra lui Dumnezeu. Ca urmare, simţământul de vinovăţie pentru spargerea ferestrelor e fără obiect. Domnul nu voieşte să mă simt vinovat că i-am adus vreo lezare, direct şi indirect, ci voieşte să mă simt implicat în Iubire, într-o relaţie de iubire care pe mine mă împlineşte iar pe El Îl mulţumeşte.
Nu e nevoie să mă îngrijorez de urmele cuielor. Ele fac parte din manifestările vieţii. Doar cine e mort nu lasă urme. Odată ce cuiul păcatului a fost scos, tot ce am de făcut e să mulţumesc Domnului pentru harul pocăinţei şi să continui, cu mai multă luare aminte, să îmi prelucrez lemnul, făcîndu-l, cât se poate, să înflorească şi să rodească.
Lemnul creştinului nu e mort, el e viu, lemn de măr altoit, iar rănile pe care ţăranul - cu înţelepciunea lui moştenită de când Dumnezeu umbla pe pământ - le-a făcut, dintr-un motiv sau altul, lemnului - se vor umple cu vremea, cu mersul firesc al creşterii pomului, cu puterea vieţii. Pomul iubeşte viaţa, chiar rănit fiind. Nici un măr nu va fi de folos dacă, în loc să-şi vadă de flori, de răcoare, de roade, se va opri să filosofeze pe marginea urmelor cuiului. (Pesemne că smochinul acela era filosof...)
În mărul meu de la ţară am bătut multe cuie. Ca să îmi leg culmea de rufe şi să fac o căsuţă pentru vrăbii şi piţigoi. Te asigur că şi anul acesta a dat o recoltă bună, în curînd voi face o plăcintă pe cinste din merele copacului meu găurit. Nu-şi pierde vremea pomul cu găurile cuielor, ci se dedă rodirii.
Filosofii, însă, pot dezvolta şi teoria cuielor, că nimic nu e mai gustos pentru ei decât o teorie nouă. Ei rodesc inovaţii şi teorii cristaline. Noi rodim mere şi răcoare în frunzişul nostru vâlvoit de vânt... Când vă va fi foame şi veţi avea nevoie de aroma unui măr de-al nostru, adevărat, poftiţi la masă. Voi ne veţi amuza cu filosofia cuiului şi a geamului spart, noi vă vom răcori şi bucura cu merele: Ionatan, Golden, Parmen Auriu... ş.a.m.d.

.................:)

Aoleu, ma faci sa imi fie dor de vara si de mere nemodificate genetic si neimportate...
Ma duc acum sa fac compot de struguri. Zuckerlos, evident.
Serios si on-topic acum: mi se apre evident, chiar daca nu cred literal in dogma Purgatoriului, ca exista stari si dimensiuni/lumi cathartice, si asta atit cit suntem in trup, dar si imediat dupa aceea. E logic: fiind fiinte cazute/alterate, pacatuim, stricind lemnul Crucii, de nenumarate ori cu incalculabiloe consecinte. Asadar, tot ce este existenta umana si (inca) nemantuita, are nevoie de catharsis pentru ispasire, pentru "haina de nunta cereasca". Dupa ce lasam vehicululul bazat pe carbon prietenilor descompunatori din diversi taxoni, mai primim o sansa de la Dumnezeu, si aceasta e ceea ce numesc catolicii Purgatoriu. Dogmele umane sunt evident imperfecte, fiind create/formulate de oameni, asa ca nu se stie exact cum este (banuiesc ca nu este un foc pe baza de butan), dar un proces de modelare-prin-durere si remuscari este, trebuie sa fie.

TREBIE. Claro que si.

Daca ati citit mesajul meu explicam pe scurt toate acestea. De asemenea, am dat un link catre un articol ce explica detaliat invatatura ortodoxa, cea catolica si protestanta in aceasta privinta.
Cum remarcam si in mesajul meu, partea cu pacatul care este o ofensa adusa lui Dumnezeu nu exista cand catolcii au fost ortodocsi. Aceasta invatatrua este inventata imediat dupa Schisma (mare coincidenta) de Anselm de Canterbury, care se spune ca era influntat de filozofia neoplatoniciana. Iar Purgatoriul apare la aproximativ un secol dupa teoria satisfactiei.
Mai subliniam ca in teologia catolica pacatul adamic nu a avut efect asupra naturii umane. Dar in catolicism se intelege ca pacatul asta s-a transmis fiecarui om. Cum? Tot prin ideea de ofensa adusa lui Dumnezeu. In invatatura crestina (adica ortodoxa) s-au transmis efectele pacatului, adica afectarea firii umane (de fapt intunecarea ei). Omul nu mai e astfel capabil sa face faptele bune in asemenea maniera in care poate primi harul. Iar pacatul are un singur efect, imbolnaveste sufletul omului si intuneca chipul lui Dumnezeu din om, nu doar murdareste sufeltul. Iar Domnul se intristeaza pentru om, nu este ofensat si cere sa i se repare ferestrele.
De aceea Iisus a venit sa vindece firea omul si sa aduca harul, nu sa il imbuneze pe Dumnezeu si sa repare ferestrele. Asadar, toata teologia catolica este diferita de cea ortodoxa, fiind construita dupa Schisma.

Tocmai am reprodus un pasaj biblic in care Domnul Isus vorbeste despre Purgatoriu. Spune Domnul: "nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban." Ce poate fi mai limpede? Vedem aici, explicate de insusi Domnul nostru, TOATE elementele Sfintei Doctrine Catolice despre Purgatoriu:
-o existenta asemenea unei inchisori
-in care cineva intra pentru un timp
-de unde se poate iesi
-cu conditia platii datoriilor de pe pamant.

Urmand Capul sau nevazut, Biserica vede problema pusa "juridic" fiindca Domnul o descrie in termeni "juridici". Desigur, cand ai alt cap decat pe Cristos, cand esuezi in schisma, capul tau numindu-se Cerularie, Teoctist ori Daniel, ajungi sa negi Biblia, si mai cu seama Evanghelia, ajungi sa negi ce spune o Sfanta Traditie de un mileniu a Bisericii Nedespartite, zicand, si repetand in bucla, ca doctrina Purgatoriului e doctrina inventata dupa schisma. Tot asa ajungi sa faci si cu primatul petrin si cu celelalte. Asta e problema tuturor schismelor, de la monofiziti la stilisti: inovezi, zicand ca ceilalti au inovat. Incalci Sfanta Traditie, spunand ca ceilalti ai incalcat Sfanta Traditie. Iar tragica schisma ortodoxa nu face exceptie de la regula.

Desigur ca putem aprofunda problema, cercetand si alte locuri in Sf Scriptura unde apare ideea urmarilor temporare ale pacatelor ori despre modalitatile expierii lor. Am dat deja doua citate, unul din Vechiul Testament, altul din Evanghelie. Nicio reactie, pana acum. Vor mai fi fiind si altele. Desigur ca putem aprofunda si referindu-ne la aceasta chestiune asa cum a fost ea perceputa in vremea Bisericii Nedespartite, dupa cum se oglindeste in scrierile Sfintilor Parinti. Putem cerceta ce au de spus despre asta: Tertulian, Sf Clement al Alexandriei, Origen, Sf Ciprian al Cartaginei, Sf Ambrozie al Milanului, Sf Vasile cel Mare (primul, dupa cate stiu, care foloseste chiar termenul "purgatoriu") si inca multi alti Parinti. Asta ar presupune, insa, o discutie serioasa si nu una despre mere Ionatan, magiun si pitigoi, ce racoare e la noi si cat ati inovat voi...

Bine, atunci să revenim la geamurile sparte şi la urmele cuiului. Presupun ca validă, deocamdată, accepţiunea ta şi voi reveni mai târziu asupra chestiunii. Cu intenţia de a o invalida - o spun de pe acum, şi cu speranţa că te voi convinge să renunţi şi tu la ea. Dar e mult până acolo şi e prematur să dezvolt o întreagă demonstraţie. Sau mai exact - mărturisire de credinţă.
Deocamdată te-aş ruga să-mi spui: ce te face să crezi că Domnul vorbeşte despre Purgatoriu în acel verset? De ce nu, mai degrabă, despre iad?
Accept orice tip de argumentaţie.
Te rog!

P.S. Văd că între timp ai reeditat postarea, anticipînd, poate, întrebarea mea. Acum avem un temei pentru a dezbate problema. Îţi voi scrie mâine, sper, punctul meu de vedere. Mulţumesc pentru detaliere, Doamne ajută!

Nu e bine ca aceasta sa fie intentia. Ar trebui nu sa facem polemica din pasiunea polemicii, urmarind sa invalidam ceva, ci urmarind sa descoperim, sa aprofundam, sa clarificam ceva. Aici e desobirea dintre "a face polemica in contra" si "a face polemica pentru. O disputa dintre un ortodox si un catolic ar trebui sa dezbata mai ales ce au ei impreuna, mostenirea comuna, scumpa amandurora, pe care amandoi o considera valoare nepretuita. Iar aceasta este: Biblia si Sfanta Traditie. Putinele discutii serioase si de anvergura care au avut loc pana acum, intre ortodocsi si catolici, precum cele de la Conciliul Ferrara-Florenta, pe asta s-au axat. Daca fiecare plecam de la ideea preconceputa ca dreptate avem noi si-ai nostri, nu vom merge prea departe. Ideea comuna nu o putem gasi decat in mostenirea comuna. Amandoi trebuie sa fim de acord ca in ceea ce au crezut Sfintii Parinti ai Bisericii Nedespartite, in aceea se cuvine sa credem si noi. In cazul in speta: au crezut ori nu au crezut ei in invatatura Purgatoriului ? Ori, poate, nu si-au pus problema ? Sau, punand-o, nu i-a preocupat, ceea ce ar fi asa de neverosimil incat putem deja exclude ?

Unele lucruri spuse de Domnul sunt enigmatice, dar de aceasta data avem un pasaj foarte limpede. Lucrul tratat trebuie sa fie unul de prima importanta, fiindca Domnul vorbeste aici imediat dupa Fericiri, deci in cadrul Marii Predici de pe Munte, considerata un "Summum" al invataturii Sale. Esti, sper, de acord ca intreaga Predica de pe Munte are in vedere realitati de dupa viata aceasta. Desigur ca se poate interpreta "Fericiti facatorii de pace" si ca fericire pe acest pamant, dar, dupa felul cum uneori au incasat-o facatorii de pace, ne dam seama ca Domnul are in vedere in Marea Predica fericirile si nefericirile de DUPA viata tracatoare, ori in primul rand pe acestea.

Mai departe, Domnul vorbeste despre ceea ce era, pe atunci, echivalentul Tainei Spovezii de azi. Domnul vorbeste despre ceea ce in Poporul Sau (prefigurare a Bisericii) era "lucrare vizibila prin intermediul materiei cu efect invizibil asupra spiritului". Adica, definitia unei Sfinte Taine. Aceasta era procedura pe care cineva, aflat in ceea ce era pe atunci Religia cea Adevarata, o avea de facut in cazul unui pacat grav (pasajul vine imediat dupa ce Isus vorbeste despre incalcarile poruncii "sa nu ucizi"): aducerea unui dar care se jertfea la altar.

Ce ne spune, de fapt, Isus aici ? Neaga El eficienta jertfei ? Nu. Nu inca. Nu spune ca Dumnezeu nu il iarta pe penitent. Spune, insa, ca aceasta "aproape Taina" trebuie insotita de inca ceva: repararea, in ordine naturala, a raului facut prin pacat. Te-ai certat cu fratele ? Impaca-te cu el! Trebuie sa fim iuti sau sa zabovim in aceasta reparatie pentru care aducerea de prinoase e insuficienta ? Domnul ne spune ca trebuie sa fim iuti. "Impaca-te cu parasul tau degraba". Intelegem ca parasul nu e fratele, ci este insusi pacatul, fiindca imediat mai departe spune "cat esti cu el pe cale". Adica, in viata aceasta. De aceea, spuneam, ca, in Sfanta Invatatura despre Purgatoriu, necesitatea reparatiei nu izvoraste din insuficienta iertarii lui Dumnezeu, ci din natura insasi a pacatului. El ne paraste pe noi, pacatul e "parasul" nostru.

Si ce se intampla daca nu ne impacam cu fratele nostru cat suntem "pe cale" ? Ne spune Domnul: "nu cumva parasul sa te dea judecatorului". Judecatorul stim cine este. Insusi Isus. "Iar judecatorul slujitorului". Prin urmare, cei care nu au facut reparatia prescrisa nu sunt dati diavolului, fiindca diavolul nu e in niciun caz slujitorul judecatorului. Intelegem, mai degraba, ca e vorba de un inger. Acestia il slujesc pe Judecatorul Cristos. Si ce face acest misterios slujitor cu cel care a adus jertfa Judecatorului, dar injuria adusa fratelui nu a reparat-o ? Este "aruncat in temnita".
Despre ce fel de temnita ar putea fi vorba ? Raiul nu este, fiindca raiul e orice, dar nu temnita. Or, aici Domnul spune de o temnita. Sa fie, atunci, iadul ? Nu este, fiindca Domnul zice ca iese de acolo. Greu, fiindca "nu vei iesi de acolo pana ce nu vei fi dat ultimul ban". Dar, pana la urma, se iese din aceasta temnita. Or, cum e iadul ? Vesnic. Cu cateva versete mai inainte, Domnul, referindu-se la cei care ucid ori numai isi jignesc fratele (si, intelegem, nici jertfa nu aduc) spune "osanda", "gheena focului". Despre care, altadata, spune ca e vesnic.
Aici, cu temnita, nu foloseste un asemenea limbaj. Nu zice "vesnic", ci, dimpotriva, ca se iese. Nici cu focul gheenei nu o compara, nici (precum, cu alta ocazie, vorbind despre iad) cu "intunericul". Ci spune "temnita": un loc de ispasire a datornicului, un loc obisnuit in vremea aceea. Un loc de unde nu se iese decat cand platesti ultimul ban.

Ei bine, draga prietene, pentru aceasta temnita despre care vorbeste, aici, Domnul, catolicii folosesc un cuvant. Te deranjeaza daca-i spunem "Purgatoriu" ? Daca da, nu e o problema. Pe mine nu ma deranjeaza sa-i spun altfel. "Temnita", dupa cum spune Domnul, e un termen foarte potrivit. Importanta este invatatura, nu terminologia.

Pace si Bine,
Mihnea.

Da, Mihnea, scopul meu e acelaşi cu al tău - de a aprofunda chestiunea dezbătută iar nu de a face polemică de dragul polemicii sau al amorului propriu. Când am zis că intenţionez să invalidez poziţia respectivă, m-am gândit, deşi cred că nu m-am exprimat cel mai just, să îţi comunic că sunt convins de poziţia Părinţilor şi a teologilor ortodocşi privind Purgatoriul. Ca urmare, am nădejde că tot ceea ce voi susţine, fără a mă abate, sper, de la poziţia Bisericii, va dovedi că Purgatoriul nu este deloc necesar în conştiinţa noastră dogmatică. Ne putem dispensa de această concepţie, cred eu, dacă răzbatem prin anumite tentaţii subiective sau complicaţii inutile.
Termenul în sine nu mă deranjează iar ideea chiar îmi surâde, însă îmi dau seama că tocmai aici e capcana minţii mele (şi voi arăta de ce consider că e o capcană), iar eu nu voiesc să mă las furat de vicleniile propriei minţi.
Treptat, voi expune texte consacrate în Biserica Ortodoxă şi voi îndrăzni să fac mici precizări personale (Doamne iartă-mă!), inevitabile câtă vreme încerc să arăt cum înţeleg eu problema discutată.
Îţi mulţumesc pentru deschidere şi nădăjduiesc să avem un dialog plin de miez şi cu roade dulci, oarecînd...:)
Mă rog lui Dumnezeu să ne ferească de porniri pătimaşe, ştiind că amândoi avem sângele iute şi predispoziţie la fierbinţeală, uneori... Cred cu tărie că putem dialoga potolit, cu onestitate reciprocă, cu argumente de tot soiul. Şi mai ales că vom primi ajutor şi învăţătură prin dezvoltarea temei de către colegii forumişti.
Doamne ajută!

Purgatoriul
 

Domnule Mihnea,

Daca spuneti ca "inchisoarea" din pasajul Sf. Scripturi pe care il aveti ca si argument, cum va explicati pasajul in care Mantuitorul spune "cum te va gasi moartea, asa te va judeca."

Sau cum va explicati ca talharului pe cruce ii s-a promis instant ca va fi "MAINE" cu Hristos in Rai. Oare talharul nu avea nevoie de Purgatoriu?

Explicaţia e simplă. Purgatoriul a apărut DUPĂ ce Mântuitorul a spus acele vorbe pe cruce.

1. Nu i-a promis nimic. I-a descoperit ce i se va întâmpla. ("Adevărat spun ţie..." - nu este o promisiune, ci o descoperire a faptului ce va să fie.

2. Nu e mâine, e ASTĂZI. Nu i-a promis instant că mâine (? promis instant? care mâine?), ci l-a înştiinţat că va fi deîndată după moarte în Raiul redeschis, ca primul om ce reintră în Rai după închiderea acestuia cu prilejul păcatului protopărinţilor. Ce versiune a Bibliei foloseşti?

Dar oamenii au aflat de el abia după vreo 1200 ani... Lent cum e omul, târziu mai descoperă...

Moartea te poate gasi in stare de har sau in stare cazuta. Acestea doua posibilitati sunt. Tertium non datur.
Toti cei pe care moartea ii gaseste in stare cazuta vor fi damnati. Cei care au pacate personale grave atarnandu-le de suflet (chiar si unul singur) vor cunoaste torturile infernale, despre care Dumnezeu a spus, in numeroase locuri, ca sunt vesnice.

Toti cei pe care moartea ii gaseste in stare de gratie vor fi mantuiti. Dintre acestia, unii (precum Sfintii cei mai cunoscuti si, sa speram, inca multi altii) vor merge direct in rai. Sau vor trece asa, pe la buza intrarii in purgatoriu, ca sa ia atmosfera si sa vada cum e...
Altii, pe care moartea ii va gasi in stare de suflet imbolnavit, dar nu "ucis", vor cunoaste stagiile purgatoriale pana cand se vor curati. Nimic si nimeni necurat nu va intra in Cer.

Prin urmare, cei din purgatoriu, alcatuind Biserica Suferitoare, fac parte dintre cei siguri de mantuirea lor. Ei sunt dintre cei pe care moartea i-a surprins in stare de gratie si pentru ei si mai grabnica lor primire in Rai ne rugam la fiecare Sf Liturghie si cu alte prilejuri.

Nu, talharul nu avea nevoie de Purgatoriu.
Aceasta se explica prin faptul ca Dumnezeu nu este un judecator absurd care sa ceara oamenilor imposibilul. Daca cineva, facand o buna spovada si primind absolvirea, nu isi implineste canonul penitential nu fiindca n-a vrut, ori i-a fost lene, ci fiindca n-a avut cand sa o faca, atunci va fi primit direct in rai. Toti cei care, aflati pe patul de moarte, mor fara de vremea indeplinirii lui, ajung direct in Rai. In aceasta situatie a fost talharul Dismas.

Sa mai observam ca un chin purtat cu rabdare si incredere in dreptatea si bunatatea lui Dumnezeu este un chin penitential. Suferinta aceluia se scade din suferinta purgatoriala. Multi oameni, precum David, isi duc crucea pacatelor, ispasindu-le, in parte sau in totalitate, in viata aceasta. Ei fac parte dintre fericiti. Pe cel putin unul il cunoastem: este slabanogul de la scaldatoarea Vitezda. Iata ce ii spune Isus, dupa ce il absolva: "Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău." (Ioan 5:14). Prin urmare, pacatele duc nu numai la pierderea harului, ci si la consecinte temporale. De exemplu, boala slabanogului.

Câtă pierdere de vreme pentru discuta pe marginea unui mutant metafizic artificial, în curs de remodelare în chiar sânul lumii care l-a produs, mai mult în subteranele ei, şi anume lumea catolică.

Caracterizat de reputatul teolog catolic Hans Urs von Balthazar drept "un atavism medieval" încă persistent în mentalul colectiv catolic, complet ignorat de lucrările Conciliului Vatican II, monografiat magistral de către savantul francez Jacques le Goff (ale cărui concluzii, deloc măgulitoare, n-au produs niciun fel reacţie de apărare din parte apologeticii oficiale a BRC-ului), purgatoriul îşi pierde contururile ferme dobândite la sfârşitul Evului Mediu şi după Conciliul de la Trento, transformându-se în zilele noastre din topos (loc) în tropos (stare, mod de existenţă specific) după cum este descris în catehismul actual al BRC: €žPentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapă de purificare, numită purgatoriu, poate fi necesară. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degrabă de o stare. În orice caz, purgatoriul, care este o suferinţă, nu trebuie conceput ca o pedeapsă prin care Dumnezeu s-ar răzbuna în vreun fel de necredinţa noastră. Comuniunea cu Dumnezeu, în care ne introduce moartea, ne face să devenim constienţi, în mod dureros, de imperfecţiunile noastre, de tăgăduirile noastre în a iubi şi de nevoia de a ne lăsa curaţiţi/purificaţi de puterea mântuitoare a lui Cristos. Căci Dumnezeu Însuşi este cel care curăţă şi transformă. Dar Tradiţia Bisericii catolice afirmă că cei care sunt în purgatoriu beneficiază de rugăciunile şi suplicaţiile adresate în favoarea lor de către fraţii lor [de credinţă] şi, de asemenea, de mijlocirea sfinţilor deja primiţi în beatitudinea vederii lui Dumnezeu”

După cum poate observa orice persoană încă teafără de influenţa ideologiilor şi fanatismelor vetuste, purgatoriul nu mai e expresiva maşinărie de opărit suflete în vederea curăţirii lor de murdăria morală minoră imprimată în timpul vieţii pământeşti, ci mai degrabă un episod depresiv post-mortem care se tratează prin metode dureroase, dar cu efect garantat, iar în timpul terapiei un factor ameliorativ îl constituie suportul familiei spirituale şi sprijinul unor personaje cu influenţă pe lângă terapeut.

Este poate un semn că înşişi catolicii intenţionează să-l redefinească şi să-l integreze într-o temă cu suport teologic ceva mai consistent.

"Catehismul actual al BRC" (horribile dictu), considerat unanim aproape normativ, este Catehismul Bisericii Catolice (abreviat "CBC") din care citatul furnizat nu face parte. Iata, exact, ce spune CBC-ul despre Purgatoriu (art 12 para 4):

1030. Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.
1031. Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa şi din Trento. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la anumite texte din Scriptură, vorbeşte despre un foc purificator:
Cu privire la anumite greşeli uşoare, trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă Cel care este Adevărul, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (Mt 12, 31). Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta, iar altele, în veacul viitor.
1032. Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: "De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire, ca să fie dezlegaţi de păcat" (2 Mac 12, 45). Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică, pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi:
Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei.


Dupa cum se vede, CBC-ul se abtine sa defineasca Purgatoriul ca fiind loc ori ca fiind stare. Acesta este teritoriu liber pentru reflectia teologica. Hans Urs von Baltazar crede ca Purgatoriul este stare. Ca si iadul. Caz in care se pune problema de ce nu ar fi si raiul tot o stare, precum si problema diferentei dintre "loc" si "stare" intr-o lume in care nu este materie, nici timp.
Alti teologi, precum Benedict al XVI-lea (ca teolog, nu ca Papa) cred ca Purgatoriul este loc.

In esenta lor, dogmele sunt ireformabile. Desigur, intelegerea de catre oameni a adevarului revelat se poate cristaliza tot mai mult, pe masura ce reflectia teologica progreseaza. Precum si prin revelatii particulare, fiindca experienta mistica, sanctionata de autoritatea legitima a Bisericii, are mereu un cuvant de spus.

Astfel, noi nu stim cu certitudine dogmatica daca Purgatoriul este un loc sau o stare. Ceea ce stim sigur, adica nucleul ireformabil al dogmei si practicii de credinta se poate enunta in urmatoarele doua propozitii:
1. Purgatoriul exista
2. Rugaciunile viilor au mare importanta pentru scoaterea celor de acolo.

Exista deja pe site un articol foarte detaliat despre dogma Purgatoriului, scris de Jean Claude Larchet: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...iul-69052.html
Ca sa fie stabilit de la inceput, in ortodoxie nu e doar o invatatura ce n-a fost clarificata, mai multe sinoade au condmanat si anatemizat invatatura purgatoriului.
Redau din articol pozitia Patriarhului Dositei din 1690:
Patriarhul Dositei al Ierusalimului, in editia revazuta si indreptata a Marturisirii sale de credinta (1690), scoate in evidenta patru deosebiri intre invatatura ortodoxa si cea catolica.

Cea dintai, spune el, este ca noi, ortodocsii, nu admitem existenta unui al treilea loc, altul decat iadul si aproape de el, de unde sufletele pot fi izbavite; noi spunem ca mai inainte de Judecata din urma, cand Hristos ii va osandi pe vecie pe cei nelegiuiti, este nadejde de izbavire chiar pentru cei salasluiti in iad.

A doua deosebire este ca noi nu credem sa fie vreun foc curatitor in afara lui Dumnezeu, Cel ce este El insusi foc curatitor, Cel ce rascumpara in chip deplin, odihneste, ridica pacatele si daruieste pace sufletelor. Si numai in chip figurat numim "curatire" plansul si suspinul celor tinuti in iad.

A treia deosebire, cea mai mare, este ca potrivit invataturii ortodoxe pacatele usoare nu se socotesc dupa moarte. Dumnezeu nu tine seama de ele, si nu e nici o pedeapsa ori chin pentru sufletele celor care le-au savarsit. Greselile marunte, de care nu e ferit nici un om, sunt iertate in clipa mortii din mila lui Dumnezeu, Care ia aminte la binele ce precumpaneste in sufletele dreptilor. Daca n-ar fi asa, nimeni n-ar mai ajunge in cer dupa moarte. Iar sufletele celor vinovati de pacate de moarte sunt usurate si izbavite din iad prin rugaciunile Bisericii si solirile celor vii.

A patra deosebire decurge dintr-a treia si desfiinteaza cealalta ratiune de a fi a Purgatoriului, adica pedeapsa pentru o vreme a pacatelor sterse prin pocainta ori prin dezlegarea preotului. Celor care, rapiti de moarte, n-au putut aduce roade vrednice de pocainta, Hristos le sterge deplin tot pacatul si osanda. El ii sfinteste, ii slaveste si le daruieste veselia de care au parte dreptii. A desparti "greseala" de "pedeapsa" si a spune ca pacatele au fost sterse, dar nu si pedeapsa, este un lucru lipsit de ratiune. Noi marturisim asadar, incheie Dositei, ca cei care s-au cait de pacatele lor nu sunt pedepsiti in iad, de vreme ce credinciosii isi au salasul in Biserica celor intai-nascuti din cer. Si, dimpotriva, pacatele grele se osandesc in iad, si din iad, nu din alta parte, sunt izbaviti pacatosii, dupa cum se vede din istoria Macabeilor. Desi se afla in iad, cei pentru care e nadejde sa scape de acolo prin rugaciunile Bisericii, nu indura de pe-acum arsura focului, caci focul iadului se va aprinde la Judecata din urma. Chinurile celor pacatosi nu sunt in vremea de acum decat chinuri ale sufletului: tristetea, parerea de rau, mustrarea constiintei, inchisoarea, intunericul, frica, necunoasterea a ceea ce-i asteapta.

Presupusul citat din catehism l-am luat din cartea lui Cristian Bădiliţă, "Orthodoxie versus ortodoxie", fără să verific autenticitatea lui. Am răscolit net-ul şi într-adevăr, formularea citată de Bădiliţă nu există nicăieri, nici măcar în alte limbi. L-am crezut om serios, şi înclin să cred că nu l-a scos din burtă. Ce mi se pare curios este faptul că a fost preluat pe internet de un site care se recomandă că ar publica "ştiri şi informaţii de interes greco-catolic":

http://www.greco-catolica.org/print.aspx?s=2&id=420

Dacă fragmentul nu există, mă gândesc că un site cinstit cu cititorii săi nu l-ar publica.

Şi dacă tot mi-am pierdut vremea răscolind net-ul, am dat două peste două texte magisteriale ale lui Joseph Ratzinger de pe vremea când era papă, care conţin referiri la purgator în spiritul misteriosului fragment al lui Bădiliţă. Acestea sunt ecliclica "Spe Salvi" din 2007 şi cateheza despre Catherina de Genoa din ianuarie 2011. Cel puţin ultimul text se referă explicit la purgator ca la un foc interior, un fel de amplificare a iubirii şi credinţei în vederea comuniunii cu Dumnezeu, opinie provenită de la Catherina de Genoa. Un discurs total diferit de aproape tot ce s-a scris pe acest topic în apărarea purgatorului.