Mantuirea obiectiva privita interconfesional

Mantuirea obiectiva privita interconfesional Mareste imaginea.


Mantuirea obiectiva privita interconfesional

Mantuirea obiectiva sau rascumpararea este un capitol al soteriologiei crestine care expune taina eliberarii noastre din robia pacatului si a mortii, prin intruparea, viata, patimile, moartea si Invierea Mantuitorului Hristos.

In teologia celor trei confesiuni crestine, faptul rascumpararii capata interpretari diferite, potrivit sistemului general de gandire si traire al fiecarei confesiuni in parte.

Teologia rascumpararii privita interconfesional devine astfel expresia straduintelor fiecarei confesiuni de a intelege cat mai profund taina cea mai mare a religiei crestine, taina rascumpararii noastre.

Privita separat, teologia rascumpararii exprima in acelasi timp si modul de a trai si a gandi al celor trei confesiuni, mod care, avand in vedere spatiile geografice deosebite in care a aparut si s-a dezvoltat, precum si relatiile sociale si culturale proprii, a suferit modificari caracteristice pentru fiecare confesiune.

Este indeobste cunoscut faptul ca teologia ortodoxa, dezvoltandu-se intr-un cadru geografic precis definit si intr-o atmosfera intelectuala dominata de filozofia greaca, filozofie care a facut posibila intelegerea si abordarea datelor revelatiei cat mai aproape de sensul lor real, a pastrat si dezvoltat datele revelatiei in cel mai autentic spirit ortodox.

Teologia romano-catolica, a carei dezvoltare maxima s-a realizat in evul mediu, pornind din trunchiul originar al Bisericii crestine, potrivit realitatilor social-istorice si sub influenta spiritului juridic apusean, a capatat o dezvoltare deosebita de cea ortodoxa. Aceeasi observatie se poate face si pentru teologia protestanta.

Nascandu-se din reactia impotriva abuzurilor papalitatii si a vietii morale scazute, protestantismul poarta pecetea epocii si a conditiilor in care a aparut, cu toate ca initial protestantismul a voit o iesire din tiparele, pentru el rigide, ale catolicismului si o intoarcere la trairea crestina din primele veacuri. Asa a aparut o teologie noua, deosefoita atat de cea ortodoxa, cat si de cea romano-catolica.

In expunerea care urmeaza, vom cauta sa exemplificam deosebirile care, in spiritul observatiilor de mai sus, se fac evidente in unul din cele mai importante capitole ale teologiei crestine: mantuirea obiectiva sau rascumpararea.

Atat in teologia ortodoxa, cat si in cea romano-catolica si protestanta, teologia mantuirii obiective sau a rascumpararii isi are punctul de plecare in doctrina despre pacat. In raport cu efectele pe care le-a avut pacatul asupra naturii umane, isi elaboreaza fiecare confesiune teologia rascumpararii.

Astfel, in teologia ortodoxa, pacatul are ca efect intunecarea chipului lui Dumnezeu din om, afectele si moartea. In teologia romano-catolica, pacatul nu are efecte ontologice asupra naturii umane, efectul lui rezumandu-se la pierderea darurilor supraadaugate si a gratiei, lin teologia protestanta, pacatul distrage in mod desavarsit chipul lui Dumnezeu din om, acesta ramanand in fata lui Dumnezeu ca un obiect neinsufletit, ca un bustean sau ca o piatra.

Dumnezeu nu ne-a creat insa pentru moarte, ci pentru viata. Din aceasta cauza, la plinirea vremii, insusi Fiul lui Dumnezeu se intrupeaza, primind in ipostasul Lui natura umana, pentru a o ridica din pacatul protoparintilor si pentru a o face iarasi vrednica de vocatia ei originara.

Modul in care Dumnezeu elibereaza natura umana din robia pacatului si efectele pe care le are aceasta eliberare asupra noastra constituie principalul punct de controversa in teologia rascumpararii la cele trei confesiunii mari crestine.

In teologia ortodoxa, rascumpararea are trei directii mari sau trei aspecte diferite: aspectul de jertfa al rascumpararii, care cuprinde ascultarea Domnului si moartea Sa si care este fata rascumpararii indreptata catre Dumnezeu; aspectul ontologic sau fata rascumpararii indreptata catre firea umana a Mantuitorului Hristos si aspectul recapitulativ al rascumpararii sau fata rascumpararii indreptata catre lume.

Aceasta impartire nu o gasim in teologia romano-catolica sau protestanta, pentru ca ele acorda o importanta deosebita unuia dintre aceste aspecte, dupa cum este cazul. Astfel, teologia romano-catolica acorda o importanta deosebita aspectului de jertfa al rascumpararii in virtutea teoriei satisfactiei. Si teologia protestanta aseaza in centrul preocuparilor ei tot jertfa Mantuitorului, si anume, jertfa substitutiva jertfa facuta de Hristos in locul nostru.

Atat in teologia protestanta, cat si in cea romano-catolica, nu se poate vonbi de un aspect ontologic sau recapitulativ al rascumpararii, pentru ca dupa primii, natura umana in urma pacatului este asa de stricata incat nu mai poate fi refacuta in nici un fel, iar dupa cei din urma, pentru ca noi nu am pierdut prin pacat dacat darurile supraadaugate, care nu tineau de natura noastra.

Nu se poate vorbi de aspectul recapitulativ al rascumpararii la romano-catolici si la protestanti, pentru ca, pe de o parte, dupa teoria satisfactiei, noi suntem reprezentati in fata Tatalui de catre Fiul in mod exterior, juridic, iar pe de alta parte, pentru ca acest aspect este inlocuit cu teoria solidaritatii tipic protestante: "Solidaritatii in rau trebuia sa-i raspunda solidaritatea in bine; si ea nu putea sa se constituie decat printr-o fiinta sfiinta, imprejurul careia ar veni sa se cristalizeze toate aspiratiile curate si nobile ale omenirii".

Absenta acestui intreit aspect al rascumpararii este motivata de F. Prat astfel: "Aceasta impartire a slujirilor lui Hristos straina de speculatiile mesianice ale iudeilor, cam necunoscuta de Sfintii Parinti, nu convine deloc teologiei Sfantului Pavel". Aceeasi atitudine o intalnim si la Jean Riviere.

In teologia protestanta, locul aspectului ontologic si recapitulativ este luat de cel moral, care are o pondere deosebita. Mantuitorul Hristos este modelul necesar desavarsirii noastre. Este model de smerenie care merge pana la chenoza si la jertfa vietii celui sfant pentru cei pacatosi, de iuibire care merge pana la mantuirea celor care-L ucid, de sfintire absoluta.

Romano-catolicii nu-l admit ca aspect al rascumpararii, spre deosebire de ortodocsi care-l admit, pentru ca si in el, ca si in celelalte, exista o parte de adevar.

Este adevarat, Sfintii Parinti n-au sistematizat invatatura lor despre opera rascumparatoare a Mantuitorului Hristos in raport de cele trei aspecte ale rascumpararii. Ele insa se fac evidente in ansamblul gandirii lor si, cel putin pentru metode didactice, aceasta impartire este recomandata, fara ca folosirea ei sa duca la trihotomie.

In expunerea doctrinei rascumpararii, nu vom tine seama de aceasta impartire - o vom expune asa cum o gasim in Sfanta Scriptura si in scrierile Sfintilor Parinti.

Rascumpararea inseamna, pornind de la numele Mantuitorului, izbavire, salvare, dezrobire. Este vorba de o dezrobire spirituala, asa cum ingerul a aratat batranului Iosif: "Ea va naste Fiu si vei chema numele lui Iisus, caci El va mantui poporul Sau de pacate" (Matei I, 21). Dumnezeu trimite pe Fiul Sau in lume pentru izbavirea ei, pentru reintrarea noastra in dragoste si in adevar, pentru ca numai adevarul ne face liberi (Ioan VIII, 32). Si ceilalti termeni prin care Sfanta Scriptura exprima actul rascumpararii au acelasi sens. De exemplu "Gaal" insemna in Vechiul Testament a salva o valoare sfinta, a rascumpara din sclavie sau de la moarte, iar "Goel" e un epitet dat lui Dumnezeu ca Mantuitor, pe temeiul legamantului incheiat cu poporul Sau. Termenul "padah" insemna a plati un pret de rascumparare pentru o vietuitoare care apartinea dupa dreptul sacru Dumnezeirii.

Pretului de rascumparare din Vechiul Testament ii corespunde in Noul Testament termenul care exprima "pe acelasi fond al ideii de salvare, de eliberare, nuante mai spiritualizate". El exprima astfel, dupa Petru I, 18, rascumpararea "din vietuirea desarta", "din toata nedreptatea" (Tit II, 14), eliberarea din moarte (Evrei IV, 14).

P. Evdochimov, vazand termenul latin sanus un echivalent al grecescului caic conchide ca rascumpararea este un act izbavitor al intregii fiinte.

Rascumpararea are si caracter de slujire: "Ca si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Marou X, 45). In persoana Lui se intalnesc "robul lui Dumnezeu" din Isaia XLII, 1, si Fiul Omului din Daniel VII, 13.

Toata activitatea Mantuitorului Hristos se concentreaza intr-un focar de maxima intensitate a dragostei: crucea. "Insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit care pentru iudei e sminteala, pentru pagani nebunie" (I Cor. I, 23). Crucea este revelatia suprema a intelepciunii divine, intrucat este drumul unic spre inviere si spre o umanitate innoita si recapitulata in El. Crucea reveleaza in esenta "taina lui Hristos". Iisus Hristos este Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. El este preot in veac, "dupa randuiala lui Melchisedec". El este "Jertfa de la intemeierea lumii" pentru lume. De asemenea si lumea in El e o jertfa nesfarsita, o ofranda in fata Tatalui. Creatia insasi este simbolic "un miel". Si este "miel" atat in sens de nevinovatie harica in originea ei, cat si in sensul ca are si ea calitatea de "miel" si de "fiu", adica de jertfa in fata Tatalui, deci de permanent suis spre desavarsire, spre inviere. Creatia intreaga se misca in acelasi ritm cu Hristos, intre cruce si inviere: crucea ca mijlocire si invierea ca finalitate.

Potrivit textului paulin din Efeseni I, 10 care spune: "Spre iconomia plinirii vremilor ca toate sa fie cuprinse iarasi in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant", prin revelatie recunoastem o unitate tainica a noastra si a lumii in Hristos, unitatea care porneste de la creatie, isi are manifestarea materiala in intrupare si se va manifesta deplin in parusie, cand Dumnezeu va fi totul in toate. Aceasta cuprindere a toate in Hristos despre care vorbeste Apostolul Pavel exprima ideea unei intoarceri, a unei restabiliri a naturii umane intr-o stare pierduta.

Aceasta intoarcere se realizeaza prin intruparea si jertfa Mantuitorului Hristos: "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19). Apostolul Pavel, continuand ideea, spune in Evrei V, 8-9 : "Si desi era Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit si desavarsindu-se s-a facut tuturor celor ce-L ascultau pricina de mantuire vesnica". Neascultarii originale i se opune ascultarea pana la moarte a Mantuitorului Hristos, iar pacatului izvorat din neascultare - desavarsirea.

Sfintii Parinti ai Bisericii dezvolta invatatura despre rascumparare cuprinsa in germene in Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Testament.

Doua sunt intrebarile mari la care raspund ei de obicei, atunci cand vorbesc despre rascumparare: de ce se intrupeaza Mantuitorul Hristos si care sunt consecintele acestei intrupari pentru noi. Astfel, Origen invata ca nevoia intruparii se poate deduce din insasi firea jertfei: ea trebuie sa fie fiinta vie, pamanteasca. Dupa analogia cu jertfele Vechiului Testament, Mantuitorul este asimilat "mielului pascal". El fiind Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii (Ioan I, 29). "Deci, cata vreme sunt pacate, e nevoie sa se caute si jertfe pentru pacate. Caci presupunem ca n-ar fi jertfa data n-ai fi existat pacat; n-ar fi fost necesar nici ca Fiul lui Dumnezeu sa se faca miel, nici n-ar fi fost nevoie ca El, luand trup, sa fie jertfit, ci ar fi ramas ceea ce era dintru Inceput, adica Cuvantul lui Dumnezeu". Jertfa nu este astfel o simpla recunoastere a suveranitatii lui Dumnezeu sau o plata, nici un mijloc de imblanzire a maniei lui Dumnezeu. Dupa Origen, ea este expresia fidela a chipului lui Dumnezeu din noi. In jertfa, Dumnezeu lucreaza cu credinciosul si credinciosul cu Dumnezeu. Jertfa este astfel "ofranda lui Dumnezeu prin Dumnezeu".

Sfantul Ioan Gura de Aur afirma categoric ca, nu exista o alta cauza a intruparii decat una singura: "ne-a vazut aruncati la pamant, supusi pieirii, tiranizati de moarte si i-a fosti mila de noi. Ca sa fie milostiv si credincios Arhiereu, zice (Evr. II, 17), in cele catre Dumnezeu, pentru izbavirea pacatelor poporului. Ce este credincios? Adevarat, puternic; caci arhiereu credincios este numai Fiul, putand sa elibereze din pacate pe aceia al caror Arhiereu este".

Dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, pacatele oamenilor au prilejuit "proslavirea Celui Unul nascut din Tatal. Caci daca n-am fi pacatuit, nu s-ar fi facut ca unul din noi si daca nu s-ar fi facut asemenea noua, nu ar fi suportat crucea; iar daca n-ar fi murit, n-ar fi fost adorat de noi si de sfintii ingeri".

Si la Sfantul Atanasie intalnim aceleasi idei: "stricaciunea oamenilor" nu puteau fi inlaturata decat prin moartea Cuvantului. Cuvantul fiind nemuritor, ca Fiu ai lui Dumnezeu, primeste trup omenesc, "ca sa poata muri", "asa incat, acesta facandu-se partas la Cuvantul cel peste toate, sa fie destul murind in locul tuturor si sa ramana nestricacios, din pricina Cuvantului, care locuieste in acest trup; in sfarsit, sa inceteze in toti coruptia, prin harul invierii. Iar cand Acela a primit in Sine trupul, aducandu-L la moarte ca jertfa si victima libera de orice intinare, a indepartat indata moartea de la toti cei asemenea Siesi, caci Cuvantul lui Dumnezeu fiind mai presus de toate, aducand templul Sau in locul vietii tuturor, a implinit ceea ce se datora in moarte; si astfel, unind prin cea ce este asemenea ceea ce este asemenea, Fiul Iui Dumnezeu cel nestricacios, a legat pe toti de nestricaciune, in fagaduiala cea dupa inviere, precum se cuvine".

Sfantul Chiril al Alexandriei afirma ca era necesar ca Dumnezeu sa mantuiasca lumea prin intrupare. "Daca lumea nu putea sa fie mantuita altfel decat prin sangele si moartea Lui, atunci cum nu era necesar modul intruparii care este in Cuvantul, ca sa indrepteze prin sangele Sau pe cei ce cred in El si sa impace pe Tatal, prin moartea propriului trup, pentru ca sa ne salasluim in EI".

Intruparea Mantuitorului Hristos are efecte ontologice asupra naturii umane si a universului intreg. Omul este scos din robia pacatului si instalat intr-o ordine morala noua, ordine care are ca scop indumnezeirea credinciosului. Aceasta indumnezeite este posibila, pe de o parte, datorita, comunicarii insusirilor, iar pe de alta parte, datorita faptului ca harul divin care-l ajuta pe credincios in drumul lui spre desavarsire, nu este o realitate care se suprapune formal naturii umane, ci o realitate intrata in ontologia umana rascumparata. Este vorba de acel Bemoic foarte frecvent in teologia parintilor rasariteni. Acest termen constituie punctul de forta al teologiei rascumpararii prin sensul lui si prin implicatiile pe care le presupune.

Vorbind despre indumnezeirea noastra, Sfintii Parinti nu concep rascumpararea ca pe un act static cu caracter formal, juridic sau declaratoriu, ci ca pe o realitate de viata, vie si dinamica, cu inceputul in intrupare si cu sfarsitul in parusie.

Aceasta idee este exprimata foarte clar de Sfantul Irineu: "Urmand pe Cuvantul, lui Dumnezeu, singurul invatator adevarat si tare, pe Iisus Hristos Domnul nostru, care s-a facut ceea ce suntem noi, pentru nesfarsita Sa bunatate, pentru ca noi sa ne facem ceea ce este El insusi". Cuvantul lui Dumnezeu recapituleaza in Sine omul unindu-l cu Dumnezeu, intorcandu-l la vocatia lui originara, restabilind chipul lui Dumnezeu in el intunecat de pacat. Daca omul, prin intruparea Cuvantului nu s-ar fi unit cu Dumnezeu, "n-ar fi participat la nestricaciume", si aceasta pentru ca omul nu ar fi putut fi adoptat "daca Fiul nu ne-ar fi dat comuniunea cu El si daca Cuvantul nu ne-ar fi facut sa comunicam cu El facandu-se trup".

Ideea este continuata cu aceeasi forta si profunzime de Sfantul Atanasie. "Logosul a luat trup omenesc creat pentru ca sa-l indumnezeiasca, innoindu-l in Sine, ca Facator si pentru ca sa ne suie in cer pe toti, dupa asemanarea cu Acelasi. Omul credincios nu ar fi indutmenezit, daca anume Fiul n-ar fi fost Dumnezeu adevarat; Si omul credincios nu ar fi fost ridicat la Dumnezeu, daca Acela care a purtat trup n-ar fi fost cu adevarat dupa fire Cuvantul Tatalui. Si dupa cum noi n-am fi fost izbaviti de pacat si de blestem daca trupul pe care Logosul L-a purtat n-ar fi fost omenesc, dupa fire, tot astfel noi nu am fi fost indumnezeiti, daca Logosul care s-a facut trup, n-ar fi fost dupa fire din Tatal si Fiu adevarat si propriu al Sau. Caci de aceea a aflat buna aceasta unire, prin care Cel ce dupa fire e om se uneste cu cel ce dupa fire este Dumnezeu, ca sa fie asigurata mantuirea si indumnezeirea omului".

Sfantul Grigorie Teologul declara ca Fiul lui Dumnezeu se face om pentru ca noi sa fim sfintiti prin El, asa cum aluatul dospeste toata framantatura (I. Cor, V, 6), iar Sfantul Grigorie de Nisa afirma ca: "El e cel care ne mentine acum, pentru ca are impartasire in existenta cu firea noastra". Cuvantul lui Dumnezeu se uneste cu firea noastra pentru ca "prin impartasire cu ce e dumnezeiesc, sa devina dumnezeiasca. Caci prin intoarcerea din moarte a Aceluia s-a facut inceputul intoarcerii la viata cea nemuritoare pentru neamul nostru muritor".

Sfantul Chiril al Alexandriei apeleaza la analogia focului si a fierului pentru a exemplifica mai pe inteles efectele intruparii Domnului asupra firii umane.

Sfantul Ioan Damaschin afirma si el ca intruparea Mantuitorului Hristos s-a facut pentru ca insasi firea care a cazut sa invinga pe "tiranul care a inselat-o si astfel sa se elibereze de stricaciune".

Sfantul Maxim Manturisitorul da o amploare deosebita in lucrarile sale faptului rascumpararii, caracterizandu-l cu profunzimea specifica lui.

Cuvantul lui Dumnezeu, existand din eternitate, "dincolo de orice veac si de orice natura", se intrupeaza, "ca sa te mantuiasca pe tine". Caci numai aceasta a fost cauza nasterii Sale trupesti: mantuirea firii. Luand asupra Sa "ca pe o grosime caracterul patimitor al acesteia" s-a numit Dumnezeu vazut si Dumnezeu de jos, facand aratata puterea suprainfinita, prin trup dupa fire patimitor. "Caci trupul impreunandu-se cu Dumnezeu a devenit unul cu El, partea superioara biruind asupra celeilalte, intrucat prin identitatea ipostatica, Cuvantul a indumnezeit in sens propriu trupul pe care l-a luat". Jertfa Mantuitorului Hristos pentru noi capata o amploare deosebita cu atat mai mult cu cat El era "cu totul liber de ascultare. Caci ca Domn e prin fire datatorul a toata porunca". Intrupandu-se, El ia chip de rob, insusindu-si "chipul strain" si primind deodata cu firea si caracterul patimitor al firii noastre. Drept aceea, daca prin golire isi ia chip de rob prin fire patimitor, fara indoiala, golirea si coborarea sunt fapte ce se refera la El ca Cel ce e bun si de oameni iubitor. De aceea, lucrand in chip stapanilor cele ale robului, adica dumnezeieste pe cele trupesti, a manifestat in cele trupesti putere nepatimitoare si prin firea stapanitoare, care a desfiintat prin patima slabiciunea si a procurat prin moarte viata neschimibacioasa si sarvarsindu-le in chip de rob cele ale stapanului, adica trupeste cele dumnezeiesti, a facut aratata golirea cea negraita, care a indumnezeit prin trup patimitor tot neamul omenesc", facand aratata astfel iconomia "cea pentru noi" in chip teanldric.

Taina intruparii Cuvantului concentreaza in Sine sensul tuturor tipurilor din Sfanta Scriptura. Cei care cunosc "taina crucii si a mormantului" inteleg de ce era nevoie ca "cerul sa fie apropiat de pamant". Si pentru ca in conceptia Sfantului Maxim intruparea, moartea si invierea se gasesc mereu nedespartite, "cel care a cunoscut intelesul tainic al invierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte".

Mantuitorul apare intr-o continua stare de rastignire tainica pentru cei care se afla in "neputinta", in pacat si se inalta la cer cu cei care au dezbracat omul vechi, imbracandu-l pe cel nou. El s-a nascut "intre cei robiti ca un rob si a fost socotit cu cei fara de lege", facandu-se din iubire de oameni "intru asemanarea pacatului". Ideea este reluata de la Sfantul Apostol Pavel care afirma ca Mantuitorul s-a facut pacat pentru noi, adica a luat trupul pacatului, starea firii noastre cazute, integrandu-se deplin lumii noastre, marcata de pacat si de moarte.

Cu termenii Sfantului Maxim Marturisitorul putem spune ca Mantuitorul "patimea dumnezeieste, odata ce nu era simplu om si savarsea minuni omenesti, caci le savarsea prin trup, odata ce nu era Dumnezeu gol, incat patimile Lui erau minunate, fiind innoite prin puterea dumnezeiasca cea dupa fire a celui ce patimea, iar minunile Lui erau patimitoare, fiind savarsite prin puterea patimitoare cea dupa fire a trupului celui ce le savarsea".

Rascumpararea si consecintele ei in parusie, cand toti si toate vor fi una in Hristos este "taina cea mare si ascunsa" a crestinismului. Ea este tinta fericita pentru care s-au intemeiat toate, taina care circumscrie toate veacurile si descopera sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu. "Fiindca pentru Hristos au primit toate veacurile inceputul si sfarsitul in Hristos. Caci inca inainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului si a nehotarniciei, a masurii si a lipsei de masura, a marginirii si a nemarginirii. Iar aceasta taina s-a infaptuit in Hristos care s-a aratat in cele din urma timpuri, aducand prin ea implinirea hotararii de mai inainta a lui Dumnezeu".

Aceasta este in trasaturile ei cele mai generale teologia mantuirii obiective sau a rascumpararii la Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

Si in teologia romano-catolica, ca si in cea protestanta, in elaborarea teologiei rascumpararii, accentul cade tot pe intrupare si jertfa Mantuitorului, insa le dau interpretarii diferite.

In teologia romano-catolica, teologia rascumpararii pleaca de la teologia pacatului. Doua elemente intra in notiunea de pacat: dezordinea interioara care constituie vina, care implica intr-o oarecare masura diminuarea maiestatii divine; dezordinea exterioara care-l face pe om pasibil de pedeapsa. Pentru ca teologii romano-catolici reprezinta bucurosi "raporturile intre Dumnezeu si om sub forma relatiilor pamantesti cele mai inguste: relatiile tatalui cu fiul, ale stapanului cu slujitorul, in virtutea acestei analogii, pacatul este considerat ca o violare a legii, deci ca un delict, ca o crima".

In fata lui Dumnezeu, pacatul trebuia pedepsit, si nu oricum, ci proportional cu gravitatea sa si cu maiestatea persoanei jignite. Hristos se angajeaza sa suporte pedeapsa in locul nostru, din mila. "Acesta ar fi elementul principal al rascumpararii. In sfarsit, conceptul juridic de expiatie penala, logic dezvoltat, da sens expresiilor traditionale de rascumparare si de jertfa; el este compatibil cu notiunea moderna de satisfactie si pare sa epuizeze continutul".

Dupa cum se poate observa, teologia romamo-catolica a rascumpararii e cuprinsa in cunoscuta teorie a satisfactiei. Elaborata inca de la inceputul Evului Mediu ea a ramas pana astazi aproape neschimbata.

Dumnezeu nu vrea sa ne lase in moarte, ci vrea sa ne faca din nou vrednici de iubirea Sa, potrivit destinatiei lui originare. Intruparea si moartea Mantuitorului stabileste echivalenta intre pacat si pedeapsa. Fiind fara pacat, Hristos nu trebuia sa moara. Moare substitutiv insa, ca un act de satisfactie infinit. Aceasta satisfactie este supraabundenta in merite si e capabila sa ispaseasca toate pacatele lumii.

Intruparea si moartea Mantuitorului in afara de aspectul ei juridic are si un aspect moral, pe care teologii ramano-catolici il pun in legatura cu acel "reatus culpae" sau dezordinea provocata de pacat. Hristos apare ca substitutul nostru, ca reprezentantul nostru, pentru a implini pentru noi in fata lui Dumnezeu o opera morala de reparatie. Cuvantul se intrupeaza pentru a recapitula in El toate, intorcand umanitatea la principiul sau originar. In planul divin, supunerea pe care a aratat-o Mantuitorul este destinata sa compenseze nesupunerea. "Intr-un cuvant, in ordinul moral trebuie sa se caute sensul ultim al mortii lui Hristos. Pe aceasta baza este constituita doctrina catolica a rascumpararii".

Dupa teologii ortodocsi, in teologia romano-catolica (in speta in teologia rascumpararii), Dumnezeu apare intr-o icoana umbrita de unele trasaturi negative, antropomorfe. Termenii de ofensa, onoare, satisfactie, il arata pe Dumnezeu intr-o lumina negativa, ca preocupat de Sine, ca suferind pentru Sine si aceasta din cauza ca raportul Dumnezeu-om este inspirat din raportul nobil-feudal-rob. Vladimir Lossky sintetizeaza aceasta idee in observatia urmatoare: teologii romano-catoliti au incercat sa-L infatiseze pe Dumnezeu, punand pe seama Lui ceea ce se afla in sufletul creat dupa chip.

In alta ordine de idei, pentru teologii ortodocsi, teologia rascumpararii, asa cum este ea conceputa in romano-catolicism, nu expirima integral si esential sensul jertfei de pe cruce. In cadrul teoriei satisfactiei, jertfa Mantuitorului Hristos are numai caracter propitiatoriu, adica provoaca pe Dumnezeu sa abandoneze mania si sa se arate dispus spre iertare.

In zilele noastre insa, aceasta formulare a rascumpararii in tipare juridice si stramte e insa tot mai mult contestata de noua teologie catolica reprezentata de: L. Richard, H. de Lubac, Y. Congar, H. U. von Balthasar, F. X. Durrwell si de altii. Mai mult, formatii ecleziale intregi iau atitudine impotriva formularii clasice a doctrinei rascumpararii. Astfel, Biserica Catolica Olandeza in "O introducere in credinta catolica" sau "Catehismul olandez", ia altitudine impotriva acestei formulari clasice. "Nu Dumnezeu este cel impacat cu noi, ci noi suntem cei impacati cu El. in aceasta perspectiva intrebuinteaza Scriptura cuvantul reconciliere".

Pacatul trebuie inteles nu intr-o ranire a onoarei lui Dumnezeu, ci in grava perspectiva a suferintei noastre umane in leziunea pe care o provoaca nu in autor ci in opera.

Daca obiectivul principal al mantuirii ar consta intr-o reparare a onoarei rapite si Dumnezeu ar cere pentru aceasta drept satisfactie personala moartea cuiva, atunci ideea de egoism ar urca revoltator pana la Dumnezeu si ar justifica egoismul nostru.

Aceasta idee este de altfel combatuta de multe citate biblice in care se spune ca Dumnezeu sufera pentru pacatul nostru. Nepatimitor in Sine, El este patimilor pentru noi. Expresiile: i-a parut rau lui Dumnezeu, s-a mahnit, sunt un temei pentru teza Sfintilor Parinti ca Fiul a luat patimirea noastra. Dar suferinta aceasta trebuie inteleasa ca orientata spre noi, nu spre onoarea lui Dumnezeu care nu poate fi atinsa. Dumnezeu nu sufera egocentric, ci agapic, pentru noi. El se simte ranit in trupul Sau care este Biserica.

Inceputul acestei atitudini de reconsiderare a teologiei rascumpararii, intalnim, paradoxal, chiar la Jean Riviere, care in lucrarea Le Dogme de la Redemption afirma ca "notiunea de satisfactie nu are temei in Sfanta Scriptura sau la Sfintii Parinti".

Noua atitudine a teologiei romano-catolice este exprimata de H. de Lubac astfel: pacatul provoaca disolutia launtrica a membrului despartit de trup si socoteste regretabil faptul ca teologia catolica nu a urmat aceasta cale de intelegere pentru a infatisa raul in esenta tui intima.

Vorbind tot despre pacat, inteles ca temelie a dogmei rascumpararii, Mysterium salutis ia de asemenea o atitudine de reconsiderare a teoilogiei romano-catolice, afirmand ca pacatul este o vinovatie impotriva aproapelui. Cel ce jigneste pe om ultrariaza o fiinta care e deschisa Creatorului sau si careia acest Creator voieste sa-i fie tata in Hristos.

Si teologia protestanta a pastrat la inceput caracterul strict juridic al rascumpararii, mostenit de la catolici, cu toate ca Luther afirma: "Trebuie ca acest cuvant satisfactie sa fie mort de acum inainte in Biserica si in religia noastra si sa fie impus scolilor juridice, carora le apartine".

Varianta anselmiana: "aut poena, aut satisfacitio" este redusa de Luther la "poena", la teoria substitutiei penale. "Cand a vazut preamilostivul Parinte ca suntem asupriti de Lege, ca suntem tinuti sub blestem si ca nimic nu ne mai poate izbavi, a trimis in lume pe Fiul Sau caruia a ingramadit toate pacatele si I-a zis: Tu ai sa fii Petru cel care se leapada, Pavel cel prigonitor, David adulterinul, pacatosul care mananca din pomul oprit, talharul de pe cruce. Tu ai sa fii acela care savarseste pacatele tuturor oamenilor; gandeste-te asadar sa platesti si sa aduci ispasire pentru ei. Atunci a venit Legea si a zis: vad ca acest pacatos a luat in sine pacatele tuturor oamenilor si nu mai vad pacat in afara de el. De aceea sa moara pe cruce. Atunci a navalit asupra Lui si L-au ucis. Savarsindu-se aceasta, toata lumea s-a curatit si a ispasit toate pacatele. Si astfel s-a izbavit de la moarte si de la toate relele".

Din secolul XVIII acest aspect al rascumpararii incepe sa se indrepte catre teoria morala a rascumpararii, ca reactie impotriva teoriei substituirii penale care la un moment dat afirma ca Hristos a suferit in iad chinurile celor osanditi din veac sau chiar moartea vesnica si ca urmare a parasirii credintei in dumnezeirea Mantuitorului Hristos. Jertfa Mantuitorului ramane un exemplu sublim si o jertfa pentru binele moral al omenirii.

Locul teoriei morale este luat apoi de teoria rascumpararii inteleasa ca solidaritate a lui Hristos cu lumea.

Orice varianta ar capata, teologia protestanta a rascumpararii este in esenta unitara. Ea izvoraste tot din teologia pacatului, pe care il priveste mai mult in perspectiva umana, in "iconomie", in stricarea firii noastre, spre deosebire de romano-catolici care privesc pacatul exclusiv teologic: ca ofensa, ca jignire adusa lui Dumnezeu.

Luther traieste intens constiinta pacatului, a vinei si a responsabilitatii. Il preocupa pedeapsa care cade asupra lui Hristos si puterea de expiere a jertfei Sale. Trece apoi dincolo de pedeapsa la iertare: in Hristos dreptatea osandeste raul, iar mila iarta. Iisus Hristos ia asupra Lui mania si razbunarea divina, obtinand in schimb mila si iertarea. Credinciosul este legat de Hristos numai prin credinta in El si e imbracat, acoperit cu dragostea Lui. "El e declarat drapt si absolvit de vinovatia prin dreptatea Cuvantului prin care i-a imputat vina".

Discutand aceasta idee, Karl Barth afirma ca omul rascumparat este imbracat intr-o haina a dreptatii: "in orice caz, este vorba de o haina. Da, de o haina de piele sau de o alta, dar este vorba de o haina". Omul nou in Hristos este omul caruia apostolul ii spune: dezbraca-te, imbraca-te. Aceasta este existenta umana in raport cu omul nou. Disparitia omului vechi si identitatea intre omul nou si noi ar fi problema revelatiei finale.

Si in teologia protestanta, omul este asociat operei mantuitoare din exterior si plasat in orbita unui timp si spatiu static in creatia lui Dumnezeu. Termenii substituire penala si act declaratariu exprima tocmai acest lucru. "Impacarea omului cu Dumnezeu s-a facut in asa fel ca Dumnezeu a luat locul omului, iar omul a fost pus in locul lui Dumnezeu, printr-un act de pura gratie. Acest mister de nepatruns e impacarea noastra. Dumnezeu nu ni se mai adreseaza ca unor pacatosi oare ar trebui sa mearga inca la tribunal. Noi nu mai avem nimic de platit, am fost achitati gratuit: "sola gratia". Omul are de aici inainte un alt statut juridic". Este exprimata aici mai clar decat in oricare alta parte aceea justificare forensica atat de discutata.

Si in teologia protestanta actuala se observa incercari de restructurare a teologiei clasice a rascumpararii. Aceste incercari pot fi sintetizate in atitudinea lui D. Bonhoeiftfer care afirma ca viata Mantuitorului Hristos nu s-a terminat inca pe acest pamant, ci se continua in viata celor care-L asculta. "Nu trebuie sa mai vorbim de viata noastra crestina, ci de adevarata viata a lui Hristos in noi".

Si o ultima observatie, cu valoare atat pentru teologia romano-catolica, cat si pentru cea protestanta: cea mai mare lacuna a teoriei satisfactiei este aceea ca prezinta moartea Domnului ca pe o incercare pur pasiva, straina de actiunea omului. Din aceasta cauza, teologia rascumpararii apare seaca, rigida cu caracter juridic, declamatoriu, pentru ca nu angajeaza si omul in aceasta actiune de refacere, el fiind numai beneficiarul pasiv al unui bun care i se suprapune formal, exterior, fara a intra in structura lui ontologica.

Aceste deosebiri de fond ale teologiei romano-catolice si protestante sunt puse de obicei pe seama teologiei pacatului si a gratiei. Modul in care pacatul si gratia sunt concepute si actioneaza in teologia apuseana, declanseaza o serie de consecinte, dupa teologii ortodocsi neconforme cu doctrina primara a Bisericii crestine. Mai mult, dupa cum s-a vazut din expunerea prezenta, teologia romano-catolica si protestanta a pus pe seama lui Dumnezeu, daca nu direct, indirect, defecte si atitudini inspirate din viata noastra de toate zilele, fapt care, uneori, duce la consecinte deloc conforme cu demnitatea sau maiestatea lui Dumnezeu.

Rascumpararea ramane in doctrina celor doua confesiuni crestine fie un act juridic justificativ, fie unul juridic declarativ. Omul este acoperit de gratia divina si ea creata, fie prin substituirea lui Hristos si prin meritele lui prisositoare, fie prin substituirea lui Hristos omului pacatos, care in urma suferirii pedepsei de catre Hristos, este declarat drept in fata lui Dumnezeu, i se acopera pacatele sau nu sunt luate in seama.

In teologia ortodoxa, omul credincios participa efectiv la opera mantuitoare a lui Hristos. Acest adevar isi are originea in insusi faptul rascumpararii, Hristos primind in ipostasul Sau firea umana cu slabiciunile ei inerente, in afara de pacat, si ridicand-o in ipostasul Sau, purificandu-o, inaltandu-o pana la limita dincolo de care daca ar fi trecut, ea ar fi incetat de a fi umana. Firea umana este transformata ontologic, real, fizic, nu formal sau declaratoriu, prin faptul ca harul divin intra in structura intima spirituala a omului nu il acopera pe dinafara, ca un clopot. El este mereu prezent si lucrator in cei care accepta sa conlucreze cu el, contribuind alaturi de eforturile personale ale crestinului la inaintarea lui pe drumul desavarsirii, spre indumnezeire, care se va implini in parusie, cand toate vor fi una in Hristos.

In Biserica Ortodoxa, Duhul Sfant este o prezenta vie si lucratoare care naste pe Hristos in noi, naste Biserica al carei cap este Hristos. "Duhul si Mireasa, adica Biserica, cheama pe Iisus Hristos" ("vino, Doamne Iisuse" - Apoc. XXII, 20) in fiecare vas", zidit dupa chipul Lui, ca sa ia chip in El. Numai asa suntem integrati din interior si efectiv in actul rascumpararii.

pr. dr. Sterea Tache

13 Iulie 2012

Vizualizari: 6464

Voteaza:

Mantuirea obiectiva privita interconfesional 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE