Da, am găsit şi eu de mai multe ori cuvinte de acest fel la Părintele. Sunt momente de mâhnire pentru că oamenii uită de moştenirea lor şi se lasă seduşi de mode trecătoare.
Însă, tot adevărat e că Părintele spunea de fiecare dată lucrurile într-un anumit context. Când critică psihologia o face acolo unde unii psihologi sau adversari ai Bisericii care se foloseau de psihologie ca armă denigratoare, pierdeau din vedere adevărata forţă şi vocaţie a Bisericii care nu poate fi contestată decât de nebuni.
Totuşi, sunt şi locuri unde Părintele vorbeşte pozitiv, chiar elogios despre psihologi. Ştiu asta, nu ţin surse pentru că nu am motiv, nu mă interesează prea tare lucrurile astea eu avînd deja de mult o opinie deja formată, ca om creştin vorbesc, şi nu port gâlceavă, nu strâng date. Am trecut de faza asta.
Un lucru ştiu sigur: că, referindu-se la apuseni, Părintele elogia psihologia şi vedea pe psihologi ca lucrători ai harului lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului omenesc.
În nici un caz nu afirm că Părintele se referea la vreun primat al psihologiei în general asupra Bisericii lui Hristos. Exclus orice gând de acest fel. E nebunie şi prostie mare să creadă asta cineva.
Totuşi, în contextul în care lucrătorul nu îşi face treaba pentru care a fost tocmit, stăpânul are dreptul să spună: "ţi-ai luat plata ta, acum eşti liber, pleacă!" Şi să tocmească pe altcineva.
Din păcate, aşa cum subliniază şi Părintele Rafail, problema nu e că psihologii vin să concureze Biserica (deşi în mintea multor credincioşi sau necredincioşi aşa se întâmplă, chipurile) ci că, în mod real, constatabil mai ales în Apus dar şi în ţările ortodoxe, psihologia câştigă teren, foarte mult teren şi chiar dă clasă mare (pentru cine cunoaşte cum stau lucrurile) pseudo-lucrării duhovniceşti pe care credincioşii (preot şi fii păstoriţi) trebuiau să o facă dumnezeieşte.
Aceasta NU e o problemă a psihologiei, ci e o mare problemă a Bisericii, dinlăuntrul Ei.
Psihologii ştiu că nu au har preoţesc, cum ştie şi doctorul acelaşi lucru.
Însă, când omul, din varii motive, se prezintă la doctor, cum ar putea acesta să-l respingă şi să-l trimită de unde a venit? Nici un doctor nu ar face asta, dacă e doctor adevărat iar nu doar cu numele.

Aşadar, atât părintele Stăniloae cât şi părintele Rafail, eu înţeleg că discută în mod secundar problema psihologiei, mesajul lor central fiind altul: să ne străduim mai mult în Biserică, să nu păţim ca evreii care au fost ruşinaţi de neamuri. Semnele timpului vorbesc deja, cu vârf şi îndesat despre asta...
În acest sens, cred, se pune problema.
Dacă Biserica se face că nu vede ce e cu oamenii şi cu psihologia, dacă Biserica joacă mai departe (prin unii oameni ai ei şi la anumite niveluri) rolul de lider arogant şi dispreţuitor aşa cum făceau fariseii şi cărturarii amendaţi prin Vai-uri de Hristos, atunci da, va veni vremea, eu cred cu tărie că e cu totul posibilă tragedia aceasta, când demnitatea Bisericii va rămâne o amintire iar liderii spirituali şi taumaturgii sufletului omenesc vor ţine de domeniul sărmanei psihologii...
N-ar fi prima dată când mândria şi aroganţa, suficienţa de sine şi nelucrarea talantului, sunt urmate de retrageri ale lui Dumnezeu, fie şi temporare, cu rol pedagogic.
Să nu care cumva să fi ajuns zidarii să nesocotească piatra din capul unghiului, iar boierii să uite cine le dă hrana pentru ospăţ. Hristos vorbeşte pe limba pruncilor şi a proştilor, iar săracii aceştia cu duhul din psihologie s-ar putea să fie printre Zaheii, orbii, ciungii, leproşii, îndrăciţii, desfrânatele, ori chiar morţii de care S-a milostivit Dumnezeu, tocmai pentru ca noi creştinii să luăm aminte...

Biserica nu este secularizată de psihologi şi psihologie, ci de putregaiul dinlăuntrul Ei, care, în rol de Iuda, trădează. Iar acest putregai dinlăuntrul BIsericii nu e altceva decât duhul trândăviei din fiecare creştin în parte şi din mai mulţi laolaltă.

Dacă ar fi să aleg între o lume fără psihologie dar cu Biserică puternică şi vie, mare şi roditoare
şi o lume cu deplin succes al psihologiei dar cu o Biserică anemică,
aleg fără ezitare prima variantă.
În realitate, însă: oare cum stăm în prezent? Dar în perspectivă?
Domnul ştie!

Mesajul tău este foarte frumos, cu totul ortodox, deoarece exprimă adevărul neclintit în Biserica Ortodoxă, că Domnul este pretutindeni. Cu sensul versetului rugăciunii "Care pretutindenea eşti".
Mulţi nu înţeleg proprietatea specifică a Dumnezeirii de a fi transcendent şi ubicuu, lucrînd mundan şi transmundan, de a via întreaga zidire şi totodată de a fi tainică şi de nepătruns, de a fi prezentă şi experienţiabilă ca lucrare şi ca Ipostas prin Fiul şi totodată de a rămâne, în Fiinţă, incognoscibilă.
Apusenii au ajuns, câdva, să Îl conceapă pe Dumnezeu într-un turn de fildeş, părăsindu-şi Creaţia, din orgoliu rănit. Doar extramundan, doar tainic, doar transcendent.
Panteiştii îl văd exclusiv respirînd în zidire, nemaidiferenţiind Creatorul de creatură, Ziditorul de zidire.
Tu însă, Laura, ai vorbit ca un bun creştin ortodox, strecurîndu-te printre capcanele extremelor şi afirmînd învăţătura de credinţă dintotdeauna care, dincolo de teoriile teologice despre har se sprijină pe cuvântul Celui Credincios, rămas veşnic în împreună-lucrare cu omul. Şi care poartă de grijă, Proniator permanent, şi vrăbiilor şi crinilor de pe câmp şi ierbii şi furtunii... Şi Care plineşte, viind şi sfinţind...


Haiku,
de pe Muntele Athos

"I-am spus migdalului: frate,
vorbeşte-mi despre Dumnezeu!
Şi migdalul a înflorit..."

"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.
......
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri..." (Mt 5, 3-12)


"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă." (Mt 6,33)

"Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Mt 11,12)

"...şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Mt12,30)

"Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.
Şi cine va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu va pierde plata sa." (Mt 10, 41-42)

"Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru ei înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri." (Mt 10, 32)

"Până acum nu aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină." (Mt 16,24)

Sigur, Laura, că Domnul e pretutindeni, cum spuneai, participînd la viaţa tuturor celor zidite de El.
El insuflă tot ce fiinţează. El face ca în lucruri să bată adierea Fiinţei.
El aduce tot ce e bun, frumos, adevărat în întreaga zidire şi în orice colţişor al ei.

Altminteri, dacă ar fi vreun locşor, cât de mic, unde să nu fie Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), cum ar mai fi El Nelimitat, Necuprins, Atotţiitor şi Atotcuprinzător?
Ar însemna că mintea care Îl cugetă aşa pe Dumnezeu, absent din vreun lucru cât de mic, Îi aduce Domnului ştirbire, făcîndu-L limitat. Parte, astfel, din zidire (care e limitată).

Dar Domnul, fiind Necuprins şi Veşnic Viu şi Milostiv foarte, are înţelegere şi compasiune şi pentru minţile mai puţin înţelegătoare. Le-ar lărgi şi pe ele în cunoaşterea Lui, dacă nu şi-ar micşora singure inima, prin mândrie şi suficienţă de sine.

Smerită, aşadar, îmi pare că a fost cugetarea ta, încât micşorîndu-te tu, prin harul Domnului iată L-ai văzut pretutindeni:
de la cele mai mici, mai firave şi gingaşe pulsaţii ale firii până la cele mai cutremurătoare şi de necuprins cu mintea, tării...
Exceptînd păcatul - ai spus. Tipic ortodox!

Trăim în Dumnezeu, viem prin Duhul Lui, trup şi suflet, poezie şi ştiinţă, dinozaur şi râmă, atom şi Univers, trecut-prezent-viitor, carne-piatră-apă-foc şi duh.
Domnul e pretutindeni! AMIN+

P.S. Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine... Eu numesc asta "a avea muşchi analitic" şi "oglindă".
Asta o spune psihologia; de Teologie nici nu mai amintesc, că o ştim prea bine....:)

Zău? Ia nu mai spune! Învăţătura ortodoxă este aceea că lumea este o biserică, un templu în devenire, fiind ca un aluat în care s-a pus drojdia Bisericii lui Hristos pentru ca să dospească toată frământătura. Altfel spus lumea devine Biserică pe măsură ce realităţile ei intră în Biserică, pe măsură ce oamenii şi popoarele se încreştinează şi se nasc şi trăiesc ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu în Hristos şi Duhul Sfânt. Ceea ce se vede totuşi la ora actuală este că în lumea, asta pe care o cunoaştem şi atât cât o cunoaştem sau nu, există, şi se vede, foarte multă potrivnicie faţă de Hristos şi Biserică, oamenii sunt încă departe foarte de a realiza la un nivel global îmbisericirea lumii, şi mai e clar că sunt destui care oricum nu vor aşa ceva.

Nu ştiu dacă este corectă, dar în acest caz uimitoarea afirmaţie nu face parte din Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte Biserica nu avea cum să existe mai înainte decât toate decât în conceptul şi planul lui Dumnezeu, adică să zic aşa la nivelul ideilor lui Dumnezeu, iar nu ca realitate realizată din punct de vedere istoric.

Cezar sigur ca Dumnezeu este pretutindeni insa nu este in tot si in toate. Laura a spus: pe Hristos il gasim in flori, in natura, ca Biserica e universul tot. Ori asta este panteism. Dumnezeu nu este in natura ci se afla pretutindeni. Este o mare diferenta a fi in ceva sau a se afla pretutindeni. Iar Biserica este vazuta si nevazuta si nu cuprinde si lucrurile materiale.

Corect: "DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE SI ÎNTRU NIMENI, NIMIC."

Parintele Cleopa- DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE ŞI ÎNTRU NIMENI, NIMIC
http://carteromaneasca.wordpress.com...-nimeni-nimic/

După Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: «Dumnezeu este totul întru toate şi întru nimenea nimic».

Uite cum este: În lumea minerală, adică lumea care n-are viaţă ca: soarele, luna, stelele, pământul, pietrele şi tot ce există ca lume minerală, Dumnezeu este totul întru toate ca şi Creator, că El le-a făcut cu una din energiile Sale, cu puterea Sa cea atotlucrătoare, şi întru nimenea nimic după fiinţă, că de fiinţa Lui nu se atinge lumea minerală.

Toate le-a creat prin cuvânt: El a zis şi s-au făcut; El a poruncit şi s-au zidit. Dar puterea Sa cea creatoare nu se atinge de fiinţa Lui. Aşa-i totul întru toate ca şi Creator al lumii văzute şi nesimţitoare, şi întru nimenea nimic după fiinţă. De fiinţa Lui nici heruvimii nu se ating, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

În lumea vegetală, adică tot ce-i verde sub cer: păduri, codri, munţi, dumbrăvi, câmpii, văi, dealuri, grădini, recolte; tot, tot, tot ce este, care creşte şi scade şi înverzeşte, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete fără de simţiri, viaţă a firii, şi întru nimenea nimic după fiinţă.

– Asta cum este?

– Iată cum este: Copacul care îl vezi că creşte, iarba, florile şi toate plantele, toate cresc şi scad, deci au viaţă, dar au suflete fără de simţiri. Cum fără de simţiri? Eu iau toporul şi tai copacul.

Îl doare? Nu-l doare, că n-are suflet cu simţire. Eu iau o coasă şi cosesc iarba de aici. O doare? N-o doare. Dar are viaţă? Are, căci creşte şi scade. Ele au suflete fără de simţiri, au viaţa firii, cum o numesc Sfinţii Părinţi. Toate câte cresc şi scad au viaţa firii, au suflete fără de simţiri, că nu au durere.

Deci Dumnezeu, în lumea vegetală, este dătător de suflete fără de simţiri, cu energia puterii Sale cea atotlucrătoare, dar nu se atinge de fiinţa Lui nimic, că întru nimenea nu-i nimic după fiinţă.

În lumea animalelor, tot ce-i dobitoc, adică animal sau fiare din pădure, târâtoare, şerpi, toţi peştii din apă, toate păsările cerului, toate albinele, muştele, ţânţarii şi furnicile, tot ce există viu sub cer, Dumnezeu este Atotcreator al lor şi le-a dat suflete cu simţiri, dar fără de minte.

Le-a dat Dumnezeu suflete cu simţiri, că un miel dacă îl tai, îl doare, un viţel sau o pasăre şi toate fiarele din lume, toate târâtoarele şi toţi peştii au viaţă, au suflete cu simţiri, dar fără de minte.

Sfântul Efrem Sirul, când vorbeşte de cele zece puteri ale omului – cinci în partea văzută, cele cinci simţiri: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, de care se serveşte trupul, şi cinci puteri nevăzute ale sufletului: mintea, gândul care izvorăşte din minte, ca raza de soare, cugetarea, alegerea şi hotărârea –, care vorbeşte şi de a unsprezecea putere a omului, care este instinctul sau priceperea firească.

Această putere, a unsprezecea, care nu face parte din minte, ci din instinct, a dat-o Dumnezeu la toate vieţuitoarele de sub cer şi din ape şi din cer şi de pe pământ, ca să-şi întreţină viaţa, să se păzească de duşmanii lor, să ştie la ce vreme să vină şi să plece.

Aceasta-i priceperea firească. Şi calul şi câinele şi papagalul şi măgarul şi boul şi oricare vezi că au pricepere, aceasta nu-i minte, este a unsprezecea putere a omului: priceperea firească sau instinctul, prin care ele să-şi apere viaţa, cunosc pe stăpânii lor, ştiu să se păzească de primejdii, ştiu să se hrănească, ştiu să se ferească. Aceasta le-a dat Dumnezeu şi lor pentru viaţa de aici, dar nu-i minte, este pricepere firească. Dacă vom zice că-i minte, cădem în cealaltă extremă, împotriva Duhului Sfânt.

Deci acestea toate au suflete cu simţiri, au instinct, pricepere firească, dar nu au minte, şi de aceea nici nu se ating de fiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simţiri, însă fără de minte, dar în nimeni nu-i nimic, că de fiinţa Lui nu se atinge.

Omul este sâmburele universului. În om sunt adunate cele patru lumi: lumea minerală, lumea vegetală, lumea duhurilor şi mai presus de lumea duhurilor, icoana Sfintei Treimi, dumnezeirea.

Dumnezeu este totul întru toate în om, şi în nimeni nu-i nimic, la fel ca şi în celelalte zidiri. Pe om l-a făcut suflet cuvântător. Are minte, are voinţă, are imaginaţie, are mânie, are poftă, are alegere, are discernământ, are hotărâre, are voie liberă. Toate puterile pe care le arată Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatică.

Da. Dumnezeu este totul întru toate şi în om, dar nimic nu este în om din fiinţa lui Dumnezeu. Omul se face fiu, dar nu după fiinţă ca Hristos, ci după dar. Are darul punerii de fii în baia naşterii de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt. Prin botez am căpătat darul punerii de fiii şi ne-am făcut fiii lui Dumnezeu după dar.

Omului i-a dat suflet cu simţiri, i-a dat şi pricepere, i-a dat şi minte şi l-a făcut şi dumnezeu, dar nu după fiinţă, ci după dar, căci spune la psalmi: Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (89, 6). Şi Apostolul Pavel zice: Aţi luat darul punerii de fii şi al înfierii în baia naşterii de-a doua şi al înnoirii Duhului în Botez.

Deci omul se împărtăşeşte şi de minte şi de pricepere şi de cele patru puteri şi de viaţă şi de toate. Dar de fiinţa lui Dumnezeu nu se atinge, că este fiul lui Dumnezeu după dar, nu după fiinţă.

Şi aşa, în felul acesta, şi în lumea oamenilor, a întregilor popoare, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simţiri, dătător de minte, de imaginaţie, de memorie, de toate puterile sufletului, dar în nimenea nimic, după fiinţă. Că de fiinţa lui nu se ating nici heruvimii."

Parintii de la Oasa spunt cu totul altceva. Il poti descoperi pe Dumnezeu si in natura. Te uiti la ea si te intrebi de unde a aparut, cine a creat aceasta minunatie. Apoi, nu trebuie despartit materialul de spiritual.

Rolul familiei preotului in parohie - Parintele Constantin Galeriu

http://www.crestinortodox.ro/morala/...riu-70833.html

"...Sunt indeobste cunoscute si controversate de-a lungul intregii istorii a omului aceste doua patimiri umane, exacerbate astazi, am numit erotismul si violenta, expresii ale afectelor sufletului de dupa Cadere, in povarnirea lui catre pacat: pofta si iutimea, care sunt o primejdie pentru familie si cu atat mai grave pentru familia preotului. Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti le-au denuntat neincetat si au oferit ratiunii umane si armele pentru a le birui. Si precum subtil s-a observat, nu e vorba de anularea, nimicirea lor si, o data cu ele, a sufletului. Evidentiam mai sus cum Sf. Maxim a vazut adanc: exista in om, in suflet, placerea, dorinta naturala de Dumnezeu, de bine, de adevar, de frumusete. Aceasta dorinta harica, fireasca a fost pervertita in pacat, prin coruperea simturilor, in senzualitate, in patimi. Or, ca raspuns, ca metoda de lucru, in experienta vie, Biserica, Parintii au aratat ca vindecarea se infaptuieste nu prin vreun fel de negare si distrugere a firii, ci prin restaurarea ei in ordinea originara si, mai mult, prin transfigurarea ei in Iisus Hristos. In acest sens, cu atata profunzime si arta experiaza si da marturie Grigorie Palama. El arata: "Nepatimas este cel ce a pierdut deprinderile rele si s-a imbogatit in cele bune, cel ce s-a intiparit de virtuti asemenea celor impatimiti de placerile rele, cel ce si-a supus iutimea si pofta... puterii cunoscatoare, judecatoare si rationale a sufletului, asa cum cei impatimiti si-au supus puterea rationala laturii pasionale". Si adauga inca si mai concret: "Prin pofta dobandeste in inima iubirea, iar prin iutime agoniseste rabdarea. Nu omorand aceasta latura, caci in acest caz ar fi nemiscat si nelucrator chiar in slujirea lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea purificata el tinde, prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu, la Dumnezeu, si prin aceasta sa ajunga la deprinderea dispozitiei dumnezeiesti si s-o ridice pe aceasta la cea mai desavarsita treapta. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu... si din aceasta invata, lucreaza si dobandeste iubirea curata si desavarsita fata de aproapele, cu care este cu neputinta sa nu se afle impreuna si nepatimirea". Aceasta este, esential, calea, neincetat veche si noua, de tamaduire, pe care au mers Sfintii si credinciosii dintotdeauna. In ultimul timp, lupta cu patimile a devenit mai acuta, mai agresiva si mai subtila. Secularizarea le-a alimentat nociv.

Totodata, problema a trecut din domeniul moral in cel medical. Aici, indeosebi in primele abordari, sfarsit de secol XIX si in cea mai mare parte a secolului XX, cercetarile in interiorul sufletului omenesc au condus la aparitia celor doua scoli de psihanaliza initiate de Sigmund Freud (1856-1939) si Alfred Adler (1870-1937). In ambele scoli explorarea n-a patruns la ultima profunzime. N-au perceput sensul propriu-zis creator si de viata facator al existentei, ci au ramas la nivelul afectelor, al celor doua obsedante - placerea si vointa de putere - facand din ele principii psihologice de baza. Si de la acest nivel de a concepe viata, cele doua scoli si curente au inclinat balanta catre solutii medicale prin satisfacerea libertina a dorintelor senzuale lipsite de sensul creator, motivand in schimb ca nesatisfacerea lor provoaca suferinte - nevroze, psihoze, psihopatii. Asemenea conceptii, cu titlu stiintific, insotite si de alte fenomene sociale, spre exemplu: pauperizarea, au dus la ruinarea sanatatii si drama destramarii familiei.

Cum se cunoaste, aceste scoli au evoluat. Karl Gustav Jung, spre exemplu, (1875-1961), la inceput ucenic al lui Freud, cu o intelegere mai adanca, religioasa, patrunde in sufletul omenesc pana la asezamantul originar al crearii dupa Chipul lui Dumnezeu si elaboreaza cunoscuta teza a Arhetipului, conceput in viata ca un tipar comportamental. Nu intra in iconomia comunicarii noastre o analiza extinsa a viziunii acestui mare savant. In acelasi timp, inca mai clar si constructiv, se impune insa Prof. Viktor E. Frankl (1905-1997) - initiatorul celei de a treia scoli vieneze de psihanaliza: Logoterapia, altfel spus, terapia prin puterea vindecatoare a Sensului, a Logosului ca Sens.

Esential, in raport cu Freud si Adler, Frankl constata prin indelungata lui experienta medicala cum omul, in vocatia sa autentica, lupta pentru a gasi un sens in existenta si viata, care este forta motrice, motivationala, a persoanei umane. El precizeaza: "Iata de ce vorbesc despre dorinta (scopul) unui sens, in comparatie cu principiul placerii (sau, un alt termen scopul placerii) pe care pune accentul psihanaliza freudiana si in contrast cu scopul puterii pus in evidenta de filosofia adleriana". Drept urmare, nu "frustrarile sexuale", dupa Freud, nici "complexele de inferioritate", dupa Adler, nu acestea sunt la originea propiru-zisa a nevrozelor, psihozelor si psihopatiilor, ci, limpede, "vidul spiritual", lipsa de sens a existentei. Si, concludent, il citeaza pe dr. Stanley Crippner care a dovedit ca "tinerii dependenti de droguri, intr-un procent nu mai putin de suta la suta sufereau de faptul ca lor le aparea totul fara sens".
Si, in acest orizont divin-insorit, Frankl vede caracteristica "fundamental ontologica a existentei umane" in ceea ce defineste el prin expresia:"Selbst Transzendenz", corect traducand: "depasire, transcenderea din si in sinea ei a existentei"; transcendere posibila numai prin comuniunea, dialogul cu o Realitate radical alta.
Pentru el, sensul ultim este Dumnezeu."

-Viktor Emil Frankl (n. 26 martie 1905 la Viena — d. 2 septembrie 1997) a fost un psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neurologie și filozofie; Frankl este fondatorul celei de ‘a treia școli vieneze de psihoterapie – Logoterapia’ (după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler).

Ideea centrală a lui Frankl este că principiul motivator fundamental din om este voința de sens, de a găsi și a da sens vieții sale. Frustrarea existențială este generată de frustrarea voinței de sens a omului, care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă în toate lucrările sale concluzia, validată empiric (atât în viața omului “de pe stradă”, cât și clinic, în viața bolnavilor sau persoanelor cu handicap, ori a bolnavilor în fază terminală, etc.), că “viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găseșțe un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței și să își trăiască viața în mod plenar, în pofida adversităților, a ceea ce Frankl numește în logoterapie “triada tragică”: vinovăția, suferința, moartea. Desigur, nu toate tulburările psihice își au cauza în frustrarea voinței de sens a omului, dar indiferent de cauza generatoare a tulburărilor psihice, terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale, care îl fac capabil să se reechilibreze lăuntric și să întâmpine viața cu curaj și bucurie de viață, în ciuda acelor fenomene care însoțesc “triada tragică”.
„Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: ‘dacă un om se îndoiește cu privire la sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav’. Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens” (extras din Conferința lui Frankl: "Tineretul în căutarea sensului", Toronto Youth Corps, 1973)

-este interesanta Logoterapia lui Frankl ,am citit cateva zeci de pagini din cartea Omul-in-Cautarea-Sensului-Vietii:http://www.scribd.com/doc/34495392/V...ietii#download

dau cateva citate din din cartea Omul-in-Cautarea-Sensului-Vietii:

"logoterapia, în comparaţie cu psihanaliza, este o metodă mult mai puţin retrospectivă şi introspectivă. Logoterapia se concentrează mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmăreşte să îl dea viitorului său. (Logoterapia este cu adevărat o formă de psihoterapie centrată pe sens.) Totodată, logoterapia rupe cercurile vicioase şi mecanismele de feedback care joacă un rol atât de mare în dezvoltarea nevrozelor. Astfel, autocentrarea, tipică nevroticului, este întreruptă, în loc să fie mereu încurajată şi întărită"

"în logoterapie pacientul este confruntat cu sensul vieţii sale şi reorientat către acesta. A-l face să devină conştient de acest sens poate contribui mult la sporirea capacităţii sale de a depăşi nevroza."

"Logoterapia sau, aşa cum a fost numită de unii autori, „Cea de a treia şcoală vieneză de psihoterapie"19, se concentrează asupra sensului existenţei umane si asupra căutării sensului de către om. Conform logoterapiei, această strădanie a omului de a găsi sens

în viaţa sa reprezintă forţa motivatoare primă în om. De aceea vorbesc eu despre voinţa de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi altfel, voinţa de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană, şi totodată în opoziţie cu voinţa de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care foloseşte termenul de „luptă pentru superioritate").

"Nu orice stare internă conflictuală este neapărat una nevrotică; o anumită doză de conflict este normală şi sănătoasă. In mod asemănător, suferinţa nu este întotdeauna un fenomen patologic. în loc să fie un simptom de nevroză,suferinţa poate fi la fel de bine o creaţie omenească, în special dacă suferinţa se naşte dintr-o frustrare existenţială."

"Aş nega în mod categoric că în cazul în care o persoană caută sensul vieţii sau se îndoieşte cu privire la sensul vieţii sale, aceste fapte ar fi provocate de vreo boală sau ar conduce către ea. In sine, frustrarea existenţială nu este nici patologică, nici patogenă. Nici frământarea, ba chiar nici disperarea omului cu privire la valoarea vieţii sale nu reprezintă altceva decât o problemă existenţială, în nici un caz o boală mintală. Se prea poate ca interpretarea acestor probleme existenţiale în termenii unei boli mintale să motiveze un medic să îngroape disperarea existenţială a pacientului sub o grămadă de tranchilizante. Sarcina sa este mai degrabă să îşi îndrume pacientul pe timpul crizei existenţiale de creştere şi dezvoltare.
Logoterapia consideră că misiunea ei este de a ajuta pacientul să găsească sensul vieţii sale. întrucât logoterapia îl face conştient de logosul ascuns al existenţei sale, ea este un procedeu analitic. în această privinţă, logoterapia se aseamănă cu psihanaliza. Totuşi, în încercarea sa de a readuce un lucru în conştiinţă, logoterapia nu-şi restrânge activitatea la faptele instinctuale din subconştientul individului, ci se preocupă de realităţile sale existenţiale, cum ar fi sensul potenţial al vieţii pe care persoana îl are de împlinit, precum şi voinţa sa de sens. "

"Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală. Aş îndrăzni să spun că nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să supravieţuiască chiar şi în cele mai grele condiţii precum cunoaşterea faptului că viaţa lui are un rost. "

"sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja şi ceea ce ar trebui să mai realizezi, adică pe diferenţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să devii. O astfel de tensiune este intrinsecă omului şi, de aceea, indispensabilă sănătăţii lui mintale. De aceea n-ar trebui să ezităm să-i aruncăm omului provocarea de a duce la îndeplinire un anumit sens potenţial. Numai în acest fel îi scoatem voinţa de sens din starea ei latentă. Consider că este o concepţie greşită si periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie în primul rând de echilibru sau, aşa cum este numit el în biologie - de „homeostază", adică de o stare lipsită de orice tensiune. De fapt, omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci mai degrabă de strădania şi lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care are el nevoie este nu să scape cu orice preţ de tensiune, ci omul are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potenţial care se vrea realizat. Nu de homeostază are el nevoie, ci de ceea ce eu numesc „noodinamica", adică de o dinamică existenţială într-un câmp de tensiune polar, unde unul dintre poli este reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar cel de-al doilea pol, de către omul însuşi, care trebuie să-l împlinească. Şi nu trebuie să se creadă că acest lucru este adevărat doar în condiţii normale de viaţă; la nevrotici este cu atât mai valabil. Dacă arhitectul vrea să întărească un arc slăbit, el va creşte sarcina care apasă asupra arcului, căci în felul acesta părţile lui se unesc şi mai bine. Deci, dacă terapeutul vrea să protejeze sănătatea mintală a pacientului, el nu trebuie să se teamă să creeze un nivel rezonabil de tensiune, prin reorientarea pacientului către sensul vieţii sale.
Acum, că am arătat impactul benefic pe care îl are orientarea către sens, vreau să îmi îndrept atenţia asupra influentei nefaste pe care o exercită acel sentiment de care atât de mulţi pacienţi se plâng astăzi, respectiv sentimentul unei depline, extreme lipse de sens a vieţii lor. Aceştia sunt bântuiţi de trăirea golului lor interior, a vidului lăuntric. Ei se află prinşi în acea stare pe care eu o numesc de „vid existenţial".

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Azi putem să-l înţelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală. Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii.
De pildă, să luăm „nevroza de duminică", un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conştienţi de lipsa de conţinut din viaţa lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârşit şi golul din ei înşişi începe să se manifeste. Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Astfel de fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă."

"Ea denotă faptul că a fi om indică întotdeauna spre ceva sau cineva diferit de sine însuşi şi că omul se îndreaptă spre ceva sau cineva diferit de sine însuşi, fie că este vorba despre un rost care trebuie împlinit, fie despre o persoană pe care trebuie să o cunoască. Cu cât omul se uită mai mult pe sine însuşi dăruindu-se unei cauze pe care o slujeşte sau unet persoane pe care o iubeşte, cu atât este mai om şi cu atât se actualizează mai mult pe sine.

Conform logoterapiei, putem găsi sensul în viaţă pe trei căi diferite: (I) creând sau înfăptuind ceva; (2) experimentând ceva sau cunoscând pe cineva; (3) prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile.
Urmând cea de a doua cale, putem găsi sens în viaţă experimentând ceva - de pildă bunătatea, adevărul şi frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau, nu în ultimul rând, cunoscând o altă fiinţă omenească în unicitatea ei, prin iubire.
SENSUL DRAGOSTEI

Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii sale. Nimeni nu poate deveni pe deplin conştient de esenţa unei alte fiinţe omeneşti dacă nu o iubeşte. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile şi caracteristicile esenţiale ale persoanei iubite;

SENSUL SUFERINŢEI

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie - gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.[ într-o conferinţă televizată (Africa de Sud, 1985), Frankl face următoarea afirmaţie: „Daţi-mi voie să vă confrunt cu o definiţie, întrucâtva stranie, a disperării. Disperarea poate fi pusă într-o formulă matematică: Disperarea = Suferinţă - Sens, adică disperarea este o suferinţă fără sens". De îndată ce omul găseşte un sens pentru suferinţa lui sau un sens pentru viaţa sa în pofida suferinţei, el devine capabil să o îndure şi nu ajunge la disperare."

Am scris si eu de mai multe ori despre Frankl, in mod pozitiv, in contrast cu teoriile lui Freud. Frankl a fost intr-un lagar de exterminare. El spune ca omul nu e conditionat automat de evenimentele din trecut sau prezent, pentru ca are vointa si poate alege intotdeauna cum sa se raporteze si sa reactioneze la orice eveniment. Si poate schimba oricand ceva. De exemplu Nicolae Steinhardt, desi se afla intr-o inchisoare comunista, el s-a simtit fericit.

-da asta am observat si eu marea diferenta intre Frankl cu logoterapia lui si Freud , Adler sau alti psihologi atei,materialisti...

Da, da ddescoperiurma lui Dumnezeu . Creatia sa.
Vezi cele puse de antiecumenism.

Frankl, aşadar, e psihanalist. A treia şcoală, a mia, dar ... psihanaliză, totuşi.
Păi ce ne facem? Întrucât ziceam (unii dintre noi) că psihanaliza e ceva rău... Cu obsedatul de Freud ca fondator, cu pulsaţiile inconştientului, cu imaginea grotescă a unei conştiinţe cât un vârf de iceberg (restul e dinamica inconştientului şi a subconştientului) etc.
Oare cum e de fapt?

Ipoteză: (ne)înţelegerea psihismului progresează puternic în secolul XX, patosul iraţional pentru primatul raţionalităţii păleşte, fiecare şcoală nouă aduce nuanţe cu implicaţii mari în viaţa lumii, scânteia devine făclie dar,
dar...
totuşi...
însă...
pe de altă parte...

Oare cu ce se ocupau asceţii în pustie?
Ipoteza mea preferată: cu psihanaliza, în cea mai mare parte a timpului. Mai exact luau contact cu furia şi frica, umanizîndu-le, conferindu-le un sens, rostuindu-le frumos - întru Domnul.
Cum vi se pare ipoteza?

Are cineva oarecare răspuns la întrebarea: câtă furie şi câtă frică este AZI în lume?
Ce credeţi? E vreo legătură între furie şi:
a) tristeţe
b) zgârie-nori
c) computer ultraperformant
d) amantlîc
e) obţinerea premiului Nobel
f) tăcere
g) performanţă sportivă
h) masturbaţie
i) anxietate şi atac de panică
j) morgă princiară
k) alcoolism
l) ortodoxism
m) fanatism
n) moarte
o) draci?

Dar între toate acestea şi frică?

Draga mea eu nu contrazic pe parintii de la Oasa si Parintii de la Oasa spun bine ce spun insa nu sunt bine intelesi de toti.
Il descoperi pe Dumnezeu in natura dar nu pentru ca Dumnezeu este in natura cu fiinta sa, ci pentru ca Dumnezeu fiind Creatorul creatiei sale, a pus in creatia Sa legile Sale dupa care exista toata natura. Citatul lui Cezar cu parintele din Sfantul Munte si floarea ce vorbeste de Dumnezeu este relevant si foarte frumos in acest sens.

Toata creatia canta si lauda pe Dumnezeu, o floare cand infloreste vorbeste despre Dumnezeu dar infloreste pentru ca Dumnezeu voieste si asa a voit, nu pentru ca Dumnezeu este in floarea aceea cu fiinta.
de aceea este impropriu sa spunem ca Dumnezeu este in natura caci putem intelege apoi aceasta in sens panteist.
existam pentru ca Dumnezeu voieste sa existam, pentru ca ne iubeste nespus. La fel si natura si tot ce ne inconjoara pentru ca iubindu-ne ne-a dat noua sa fim stapani pe ea. Toata natura prin insasi ciclul ei de viata canta pe Dumnezeu.

cele postate de antiecumesm explica foarte bine.

descoperirea lui Dumnezeu privind si intelege natura si vietatile este intradevar minunata, caci putem intelege ca totul a fost creat de Dumnezeu din dragoste pentru noi. Sf. Dimitrie al Rostovului in Alfavita duhovniceasca chiar spune asa: ca sa cunosti pe Dumnezeu va trebui sa incepi de la cele de jos spre cele de sus. intai sa cunosti natura si tot ce ne inconjoara, legile ce o guverneaza si pe noi insine . Si apoi vom ajunge si la cele de sus.

Iata:
"5. dar nimeni nu va putea cunoaste pe Dumnezeu daca nu se va cunoaste mai intai pe sine. si nici pe sine nu se va cunoaste cum se cuvine, daca nu va cunoaste mai intai de toate toata faptura si nu va intelege toate lucrurile, vazute si pricepute in lume.
Si astfel se va uni desavarsit in dragoste cu Dumnezeu.

6. Asadar, cine vrea sa il cunoasca intru adevar pe Domnul, sa se cunoasca pe sine si sa se uneasca dimpreuna cu El in dragoste, acela mai intai de toate trebuie sa cunoasca toata faptura vazuta si priceputa, ca sa aiba intelegerea tuturor lucrurile si a toata faptura: de la cine si pentru ce sunt toate, astfel incat nici un lucru sa nu-i fie tainuit si sa nu-i starneasca nedumerire; apoi sa se cunoasca pe sine si toata taina despre sine; apoi sa il cunoasca pe Dumnezeu si toate negraitele Lui binefaceri. astfel, omul ajunge intru desavarsita cunoastere de sine.
Caci se cuvine a cunoaste mai intai pe cele pamantesti, apoi cele ceresti; caci nu de la cele inalte trebuie a pogoram catre cele de jos, ci la cele de jos sa urcam catre cele de Sus.
de aceea Dumnezeu a asezat inaintea noastra toata faptura si toata randuiala acestei lumica pe o invatatura, sau ca pe o oglinda, ca, invatandu-ne,sa ne inaltam de la cele de jos catre cele inalte.
caci daca nu pricepem cele pamantesti, cum putem pricepe cele ceresti?

7. Din intelegere si cunoastere ia nastere credinta; din credinta - pazirea porucilor lui Dumnezeu; din pazirea poruncilor lui Dumnezeu se naste nadejdea in Dumnezeu; din nadejdea intru Dumnezeu - dragostea dumnezeiasca; cea care - prisosind treptat, duce la unirea treptata cu Dumnezeusi la plinirea Legii si a Proorocilor. (Matei 7:12,22,40)" Sf. Dimitrie al Rostovului

Deci Dumnezeu este pretutindenea, este prezent, si toata creatia Sa vorbeste despre Dumnezeu. Este prezent ca fiinta personala care vegheaza asupra creatiei Sale. iar creatia stie asta si canta si slaveste pe Dumnezeu.
de aceea floarea cand a fost rugata sa spuna ceva de Dumnezeu a inflorit - in citatul lui Cezar. A inflorit si astfel a spus : iata infloresc prin voia Domnului ca asa m-a creat El cu puterea Lui. Infloresc si mor si iar infloresc caci urmez legii pe care Dumnezeu a pus-o in mine. El m-a facut.

Cele trei zile ce le-am trait atunci cand L-am simtit pe Dumnezeu, toata natura si tot ce ma inconjura vorbeau de Dumnezeu. Frunzele ce frematau, copacii, si totul parca era magic. Atunci am inteles cu adevarat in simtirea mea, ca toate sunt din voia Domnului si toate sunt pentru ca ne iubeste. Dumnezeu ne iubeste nespus si astfel toate exista din iubire pentru noi.

exact. este important cum ne raportam noi la o anumita situatie pe care o traim. Ori fara Dumnezeu raportarea va fi intotdeauna gresita.

Energiile necreate:http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ate-69078.html

"Grigorie Palama (1296-1359) face distinctie intre fiinta sau esenta divina, necreata, neschimbatoare, necuprinsa si negraita, si energiile divine ne¬create, adica lucrarile sau "iesirile" prin care Dumnezeu cel viu Se co¬munica, Se lasa a fi impartasit, Se manifesta si indumnezeieste. Ter¬menul indica atat actul de comunicare, cat si continutul ontologic al acestei comunicari. Este vorba de o participare ontologica la comuniunea divina.

Energiile iradiaza din fiinta divina neimpartasibila. Ele sunt unice, indivizibile, permanente si stabile. Suma energiilor nu echivaleaza cu substanta divina. Ele au suportul in insasi dumnezeire, dar sint ipostaziate, in sensul ca exista deodata cu Persoanele. Energiile nu constituie o persoana, nu au ipostasul lor propriu si nu exista independent. Energiile sunt contem¬plate intr-un ipostas si se manifesta printr-o persoana, dar nu sunt ele insele ipostas.

Invatatura despre energiile divine necreate constituie o caracteristica esentiala a Ortodoxiei si ea sta la temelia credintei in caracterul personal al lui Dumnezeu, in indumnezeirea omului si in transfigurarea creatiei. Spre deosebire de teologia catolica latina, care inclina spre substantialism, teologia ortodoxaintelege harul anume ca energie si lucrare dumnezeias¬ca, personala si necreata, prin care omul devine "partas al firii dumneze¬iesti" (II Petru 1, 4).

Dumnezeu nu trebuie sa fie confundat cu cele contemplate "in jurul Lui". Nu lucrarea se cunoaste din fiinta, ci fiinta se cunoaste din lucrare, nu ce este, ci doar ca este. Astfel, se poate spune: ca Dumnezeu este viata prin Sine si in Sine, dar si ca El este viata lumii, dupa lucrare. Insusirile lui Dumnezeu nu compun fiinta Sa, caci nici una din insu¬sirile Lui Dumnezeu nu este fiinta Sa.

Apoi, lucrarea creatoare si indumnezeitoare este supusa vointei. Caci Dumnezeu creeaza prin aceea ca vrea, nu prin aceea ca exista. Fapturile sunt venite la existenta "in urma Lui", adica ele sunt create, nu nascute sau purcese de la Dumnezeu, din fiinta Sa, din vesnicie.

Lucrarea sau iesirea in afara este ipostatica, personala, si apartine Sfintei Treimi. Aceasta nu inseamna ca lucreaza numai una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucreaza unanim, dar fie¬care dupa modul sau propriu. Unul voieste si lucreaza ca Dumnezeu-Tatal, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul ca Duhul lui Dumnezeu. Sfintii Parinti folosesc diverse formule pentru a exprima aceasta lucrare trinitara: Chiril al Alexandriei spune ca orice dar vine de sus, "de la" Tatal, "prin" Fiul, "in" Duhul Sfant; dupa Grigorie Taumaturgul orice lucrare porneste "din" Tatal, trece "prin" Fiul, se desavarseste "in" Duhul ; Grigorie Pa¬lama preia o expresie traditionala : "de la" Tatal, "prin" Fiul, "in" Duhul Sfant."

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68898.html

"Parintele Du*mitru Staniloae caracterizeaza doctrina rasariteana a Sfantului Grigorie Palama drept o "conceptie teologica abisala. Dumnezeu in fiinta e un adanc nepatruns, necomunicabil, neschimbabil, iar din acest adanc emana puteri si lucrari in care nu se scurge insasi fiinta ; aceste lucrari sunt ne*numarate precum si abisul fiintei este fara sfarsit, ele fiind altceva decat fiinta". Parintii greci au ramas permanent fideli conceptiei ca Dumnezeu ramane incognoscibil prin natura Sa si in fiinta Sa ; aceasta opinie a fost exprimata de parintii Capadocieni si de Sfantul Ioan Gura de Aur in Omi*liile sale. Urmand traditia rasariteana Sfantul Grigorie Palama zice : "Intr-adevar, ceea ce nu poate fi vazut de nimeni, fie acela Moise sau Pavel, cel ce s-a inaltat pana la al treilea cer, sau chiar mai presus de Pavel si invrednicit de starea si demnitatea ingereasca sau arhangheleasca - ce poate fi altceva decat fiinta lui Dumnezeu, care nu iese din sine, nu se manifesta si nu se poate vedea nicidecum de nimeni ?". Nici ingerii, deci, nu vad fiinta lui Dumnezeu. Daca in ceea ce constituie natura Lui, Dumnezeu este absolut inaccesibil, atunci cum vom fi dupa cuvantul Sfantului Petru : "Partasi la dumnezeiasca fire ?" (IIPetru I, 4). Sfantul Grigorie Palama afirma ca expresia "Partasi firii dumnezeiesti" are un caracter an*tinomic, care o inrudeste cu dogma Sfintei Treimi. Noi nu putem sa par*ticipam nici la firea si nici la ipostasurile Treimii si totusi suntem chemati sa participam la natura dumnezeiasca.

Sfantul Grigorie Palama - Natura si lucrarile lui Dumnezeu
"Natura dumnezeiasca, spune Palama, trebuie sa fie numita in ace*lasi timp neparticipabila si intr-un anume inteles participabila ; ajungem la impartasirea de natura lui Dumnezeu si, totusi, ea ramane cu totul inac*cesibila. Trebuie sa afirmam pe amandoua deodata si sa pastram antino*mia lor ca pe un criteriu al slavei". Palama nu este un inovator, ci sintetizeaza in formula sa dogmatica traditia insasi a Bisericii de Rasarit. Sfantul Vasile cel Mare afirmase : "Lucrarile lui Dumnezeu coboara la noi, dar fiinta Lui ramane neapropiata" si "Noi din lucrarile Lui spunem ca cunoastem pe Dumnezeul nostru, de fiinta nu pretindem ca ne putem apro*pia. Caci lucrarile Lui coboara la noi, dar fiinta Lui ramane inaccesibila" ". Dumnezeu s-a coborat la noi, facandu-Se om ca noi din prisosinta iubirii, bunatatii si milei Sale. "Venirea si asezarea Lui in noi, zice Palama, e urcarea noastra prin Revelatie la El. Dar ce se reveleaza si se arata ? Fiinta lui Dumnezeu ? Nici, pomeneala. Atunci harul si lucrarea Duhului este aceea prin care se arata si se asaza in cei vrednici Dumnezeu". Din Fiul nu se varsa ipostasul Duhului, ci harul dumnezeiesc care e necreat si ne*despartit de fiinta dumnezeiasca. Harul se impartaseste si poate fi va*zut in chip suprasensibil de cei vrednici, ca "slava lui Dumnezeu" sau "stralucirea naturii dumnezeiesti" pe care o experiaza numai sfintii. Ha*rul este lucrarea indumnezeitoare care, zice Palama, "se numeste si dum*nezeire si principiu al dumnezeirii si indumnezeire, dupa care se varsa, se da si se trimite cel ce e pretutindeni si statornicita durabil intr-o identi*tate nemiscata". Harul are mai presus de sine fiinta cea mai presus de orice impartasire si impartire."

In Dumnezeu exista deci trei lucruri : fiinta, lucrarea si ipostasurile dumnezeiesti.

Pentru Palama, Dumnezeu se manifesta in lume prin lucrarile Sale. Fiinta ramane dincolo de orice relatie, de orice impartasire, ascunsa in transcendenta absoluta. Toate numirile ce le dam lui Dumnezeu nu se refera la fiinta Lui care e mai presus de intelesul oricarui nume ci la lucrarile Lui care vin in lume : numirile "viata", "lumina", "intelepciune", "Dumnezeu", "fiinta dumnezeiasca" nu exprima ascunsul fiintei, ci puterile si lucrarile de viata nascatoare", "de fiinta facatoare", si de intelepciune datatoare", "indumnezeitoare", care coboara la noi. "E fara nume aceasta fiinta suprafiintiala, zice Palama, ca una ce e mai presus de orice nume. Chiar si numirile ce si le-a dat Domnul insusi : Eu sunt cel ce sunt, Dumnezeu, lumina, adevarul si viata, numiri pe care teologii le atribuie prin excelenta dumnezeirii celei mai presus de dumnezeire, si acestea sunt nume de lucrari".

Fiinta cea una si simpla este cu totul neimpartita pe cand lucrarile sunt multiple, necreate si impartite neimpartit in fiecare din noi. Dum*nezeu e deasupra acelor puteri, unitar si neimpartit precum sufletul e unul si simplu si necompus, neinmultindu-se si necompunandu-se din cauza puterilor ce sunt din el si ies din el, la fel si Dumnezeu. Simplitatea lui Dumnezeu nu sta in identitatea dintre fiinta si energiile Sale - dupa conceptia scolastica simplificatoare a lui Varlaam si Gregora - ci in faptul ca fiinta si energiile divine necreate apartin unui Dumnezeu personal, Dumnezeului viu al Bibliei. Persoana se ma*nifesta variat si in acelasi timp unitar, fiind o unitate indestructibila in baza fiintei ei - precum soarele daruieste fara sa se micsoreze, caldura si lumina celor ce se impartasesc de el.

Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul a numit lucrarile "iesirile binefacatoare ale izvorului dumnezeiesc". Pentru Palama, energiile fac cunoscuta aratarea "in afara" (ad extra) a Treimii exprimand raportul lui "cu altceva", adica cu ceva ce nu este El insusi. "Si prin fiecare, zice Palama, voirea cea buna si dumnezeiasca cu privire la noi a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh e lucrare si putere de viata si de intelepciune facatoare". Deci Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt ca Persoane in fiecare lucrare, ilustrand raporturile Sfintei Treimi cu creatia ; acesta este do*meniul "iconomiei", al lucrarii sau al daruirii dumnezeiesti. "Asadar, zice Palama, iesirile si lucrarile lui Dumnezeu sunt necreate, dar nici una din*tre ele nu este fiinta nici ipnstas" !''.

Da, binevenite citatele.

foarte important cuvantul "Dumnezeu creeaza prin aceea ca vrea, nu prin aceea ca exista."

este foarte lamuritor.

revin doar sa mai adaug un lucru , cred eu foarte important.
in intelegerea cuvintelor de mai sus, sta de fapt reusita noastra in incercari si suferinte. Gandind tot timpul la Dumnezeu, vom reusi sa ne raportam asa cum trebuie fata de situatiile prin care trecem. Numai asa ajungi sa fii fericit in inchisoare, in boala, in suferinta, in pierderi, in dureri de tot felul. Raportandu-te corect, cu mintea si cu inima la situatia data. Si astfel vei reusi sa depasesti greutatile fara sa fii depresiv sau intristat ci cu rabdare si nadejde in Dumnezeu. Este si aceasta o parte din cunoasterea de sine.

Domnule profesor, vă mulţumesc mult pentru aprecieri!
În privinţa afirmaţiei că unele persoane Îl caută pe Dumnezeu din interes, vă înţeleg punctul de vedere şi-mi pare deosebit de interesant şi frumos exprimat.
Personal am înţeles afirmaţia în sensul că Dumnezeu poate fi căutat şi din interese pur lumeşti, telurice, de o importanţă relativă.
Nu m-am referit la "interesul" de a rămâne în veşnicie cu El, fiindcă o astfel de "afacere" este, într-adevăr, scopul suprem al creştinului! :)
Când eram în anul I de facultate, am publicat, în ziarul Lumina, un foarte scurt articol pe această temă, a motivaţiei noastre în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sunt doar câteva gânduri... Voi posta link-ul într-un mesaj viitor. :)
Hristos în mijlocul nostru!

Doamne ajută!
Doamna Mihaela,
Din mila lui Hristos, am convingeri ortodoxe şi, aşa cum probabil că ştiţi din alte postări ale mele, sunt absolventă de Teologie.
Desigur că Dumnezeu este Persoană (mai exact, Treime de Persoane veşnice, egale şi consubstanţiale)!
În panteism, se promovează ideea unei Divinităţi impersonale, Care Se confundă ontologic cu creaţia Sa.
În credinţa noastră creştină, se mărturiseşte ubicuitatea lui Dumnezeu, dar şi transcendenţa Sa. Dumnezeu nu poate fi confundat cu lumea creată şi nici nu poate fi imaginat un loc în care atotprezenţa Sa şi lucrarea Lui proniatoare să nu fie simţită, percepută de către cei ce trăiesc în neîncetată comuniune cu El.
Domnul profesor Cezar mi-a înţeles exact mesajul (ca de fiecare dată) şi a exprimat într-un mod foarte frumos şi clar ideile pe care am încercat să le transmit; îi mulţumesc mult pentru susţinere.
Acum mă opresc aici cu mesajul (fiindcă, la cât sunt de obosită în seara asta, chiar c-aş începe să scriu erezii!...), propunându-vă să medităm împreună la câteva fragmente din minunatele texte liturgice ale Bisericii noastre:
"...Care pretutindenea eşti şi pe toate le-mplineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă...";
"...Deşteaptă-te, dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cela Ce pretutindenea este şi toate le plineşte";
"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase,, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins".

În afară de ideea ubicuităţii lui Dumnezeu, aş aminti şi învăţătura despre Revelaţia naturală, căci "cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm18, 1).
Doamne ajută!
P. S. 1. "Cum poti crede ca Hristos este in flori, in natura , sau in stiinte?"
Dar cum ar putea exista florile, natura, ştiinţele, fără harul lui Dumnezeu?
"...căci fără Mine nu puteţi face nimic" - ne revelează Domnul (In15, 5). Ce performanţe ştiinţifice s-ar putea realiza, ce meditaţii filosofice s-ar putea naşte în minţile şi-n inimile celor mult însetaţi de adevăr, ce creaţii literare, muzicale sau artistice ar putea exista vreodată, dacă Acela Care ne-a adus de la nefiinţă întru fiinţă nu ar fi pus în inimile noastre dorul de a crea, de a cunoaşte, de a descoperi?
Şi ce-ar fi neînsemnatele noastre creaţii omeneşti, fără asistenţa neîncetată a "Celui Ce toate le lucrează întru toţi"?
De aceea, doamna Mihaela, mărturisesc cu bucurie, urmând exemplul Sfântului Justin Martirul şi Filosoful, că noi, creştinii, "suntem copii ai iniţiativei şi ai ştiinţei", că "tot ceea ce a fost realizat sau spus frumos vreodată de către oameni se datorează părţii de Logos aflătoare în ei" şi că, tocmai de aceea, toate aceste realizări "sunt patrimoniul nostru, al creştinilor".
Să ne gândim: un pictor, poet ori filosof din Grecia antică nu a fost, oare, fără s-o fi ştiut, "un creştin înainte de vreme", prin ceea ce a realizat asistat în mod tainic de către Domnul?
Şi dacă nu... atunci, de ce sunt pictaţi filosofii "păgâni" pe zidurile exterioare ale mănăstirilor moldoveneşti?
Ce "erezii" vor fi avut în gând acei zugravi medievali?...

P. S. 2. "Nu te supara pe mine insa nu pot accepta ideile panteiste sub nici o forma"
Nu mă supăr;
nici eu nu le pot accepta.
A fost doar un malentendu, datorat, poate, unei exprimări neclare din mesajul meu.
De câteva luni bune, mă cam bântuie, din când în când, ispita de a-ncerca să scriu poetic... Nu mă luaţi în seamă! :))
O seară minunată vă doresc!

Superb text!
 

Domnule profesor,
Vă mulţumesc mult, din inimă, pentru susţinere şi pentru stilul minunat în care aţi scris acest mesaj!!!
Doamne ajută!

Cu recunoştinţă şi deosebită preţuire,
L S

Harul lui Dumnezeu e tot una cu Dumnezeu? :39:

Fiinţa lui Dumnezeu, incognoscibilă, nu poate fi confundată cu energiile Sale. Harul este energia divină necreată, nu însăşi Fiinţa lui Dumnezeu.
V-am răspuns aşa, foarte concis, chiar laconic, doar pentru a vă risipi bănuiala că aş confunda Fiinţa cu harul lui Dumnezeu. Mai departe, putem discuta muult mai mult pe secţiunea de Dogmatică (sunt responsabilă pentru aceste discuţii off topic...). :)
Doamne ajută!

Articolaşul din Lumina
 

Foarte interesant!
Şi mi-aţi amintit de un cuvânt al Sfântului Siluan, un cuvânt pe cât de simplu în exprimare, pe atât de profund în conţinut: "Dumnezeu nu e ca noi (...) Ce fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi! Ce Dumnezeu avem!".
Cu doar 2 clase primare, a reuşit să exprime un adevăr atât de evident: Dumnezeu nu poate fi antropomorfizat, pentru că El "nu e ca noi". :)
Doamne ajută!
P. S. Compatibilitatea dintre credinţă şi psihologie se observă atât de uşor în acest pasaj din mesajul dvs:
"Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine..."
P. S. 2. A avea "muşchi analitic" şi "oglindă", foarte simpatic şi sugestiv. :)

Eu n-am bănuieli. "Dar cum ar putea exista florile, natura, ştiinţele, fără harul lui Dumnezeu?"
Ceva nu se leagă: ori eu nu înţeleg ce caută fraza aceea în expunerea ta, ori tu eşti uşor confuză. Ori e prea târziu.:)

Dacă te referi la enumerare, cumva, eu cred că Laura nu a voit să repete versul lui Blaga, acela cu buze, flori, morminte etc. Parcă aşa era...
Probabil e o enumerare mai puţin riguroasă, mai puţin logicizată şi mai degrabă preferenţială, emoţional vorbind, referitor de pildă la criteriul frumosului, ori al palpitaţiei vieţii etc.

De fapt, ce te-a nedumerit?..:)

Păi argumentează uşor panteist dar se întreabă ce ne-am face fără harul lui Dumnezeu.

biserica si ..."comportamentul addictiv"
 

Am intalnit urmatoarea situatie : un om sufera de o "dependenta" sau mai multe (ori bea,ori joaca, ori merge la femei), ori pur si simplu practica un sport si dintr-un motiv sau altul nu-l mai poate practica, ori e dependent de munca si ramane fara job, ori e dependent de o relatie care nu mai merge, deci e intr-un moment de criza existentiala, si descopera biserica. Dar el de fapt nici nu prea crede, nici nu se roaga, mai si injura, in timpul liber, chiar huleste, deznadajduieste, uraste pe ceilalti ca are mereu impresia ca il ataca, insa merge la biserica doar pentru a incerca sa umple un gol, in timp, spatiu si suflet. Daca cineva sau ceva il impiedica sa ajunga acolo, chiar oferindu-i alternativa de petrecere a timpului, omul dezvolta simptome identice cu cele de sevraj. Ce e de facut in atare situatie? Sa mai mearga sau nu, pentru ca ii incurajeaza comportamentul addictiv?
Daca o mama are un copil care plange ca vrea in fiecare duminca la biserica, chiar si cand nu se poate (boala, frig, plecare, etc) ce ar trebui sa faca parintii pentru a preveni aparitia unui astfel de comportament addictiv? (probabil cei care plang pentru asta, plang si sufera pentru orice nu pot avea/face la un moment dat)

Să dea slavă lui Dumnezeu, neîncetat, că le-a trimis un sfinţişor în casă!

(Restul e doar frica lui Petru când păşea pe mare...)

Biserica, ca de altfel orice tip de sistem comunitar, este in esenta un "produs" psihologic.

Este fundamentata pe un set de intelesuri, comunicate prin intermediul unui vocabular specific.

Un lexic de o anumita dimensiune, un anumit stil, care articuleaza o serie de principii.

Biserica este o paradigma existentiala potentata de axiome psihologice.


Ce este credinta?

O validare analitica repetata pana cand devine obisnuinta.

Ratiunea umana este esentialmente conceptuala - se bazeaza pe "cuvinte" (nu neaparat sonoritati asociate cu grafii, dar orice fel de senzatie care poate declansa reprezentari mentale pe baza unei conventii).

Intr-o mare masura suntem insasi intelesul lor.

Care este originea intelesului pe care il exprimam printr-o anumita forma de limbaj?

Sub ce forma exista inainte de a fi exprimat?

Îţi reamintesc, dincolo de graba către pomenirea psihologiei (pe care, fenomenologic şi atât, nu o contest), de pomenirea Harului Duhului Sfânt.

Nu orice psihologie este Biserică.
Are şi iadul, ohoooo, psihologia lui. Şi încă cum!...........

Credinţa nu poate fi redusă la o repetare analitică etc.
Credinţa e şi străpungere, frate, prin Duhul.
Iar unde e străpungere, credinţa saltă sus, cu zvâc de pocăinţă. Şi celelalte........

"Har" / "Duh" / "Sfant" - sant in primul rand grafii care induc sonoritati internalizate, intelese pe baza unei instruiri prealabile ("programari").

Fara initierea mintii in sensul lor (descrieri/definitii care fac apel la experiente palpabile, mundane) - nu pot fi interpretate.

Acestea evoca de la persoana la persona, anumite forme de reprezentari mentale (functie de nivelul de instruire), tipare cu incarcaturi emotionale.

"Iad" - urmeaza aceeasi logica, acelasi flux psihologic.


Nu am afirmat ca prin credinta se intelege o "repetare analitica". Este un nonsens.

Am spus ca este o "validare analitica" repetata - o validare rezultata in urma unui proces analitic - de comparatie, evaluare si concluzionare.

De exemplu:

Proces analitic

Comparatia Dumnezeu - Creatie:
"Dumnezeu a creat totul."
(Dumnezeu cauza a Creatiei.)

Concluzionare:
Pentru ca a creat Totul... este Atotputernic.

Repetare:
"Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul,
Facatorul cerului si pamantului...."

Daca ar exista ceva ce nu ar fi fost creat de El, atotputernicia Lui poate fi pusa sub semnul intrebarii.

Repetarea cristalizeaza credinta, o face puternica.

Cuvintele virtualizeaza Realitatea, pe care o exprima intr-un mod fractionat / fragmentat sub forma unui sir de constructii mentale.

Avem nevoie sa intelegem Cuvantul cuvintelor care exprima/este Realitatea in integralitatea ei, fara distorsiuni si trunchieri.

Sa ne unim cu El.

Da, înţeleg ce spui şi, în sistemul conceptual în care se încadrează gândirea ta, aşa cum o muscă e captivă în plasa unui păianjen, ori cum o minge se învârte într-o cutie ermetic închisă, desigur că tot ce spui are sens. Sensul giratoriu la infinit al plasei de păianjen şi al mormântului de carton.

Dar, Florin, eu vorbeam altceva: încercam să îţi atrag atenţia, ca unul care şi-a tocit minţile cu psihologia, că tu încerci să explici psihologic Biserica şi, cumva, chiar Persoanele Sfintei Treimi.
Adică, pe scurt, aplici psihologia cum nu trebuie (îi depăşeşti limitele) şi faci psihologism. Ceea ce nu e totuna cu psihologia.
Or, psihologia, cum ziceam, are limite clare şi nu poate asimila realitatea harului şi a Duhului Sfânt. O poate sesiza, o constată, o descrie cel mult, îi cataloghează efectele, dar nu o explică, neavînd cu ce să o cuprindă.

Sunt în credinţă fapte care nu pot fi cuprinse de psihologie. Harul, Duhul Sfânt şi, în general faptele minunate (Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea din Fecioară, Învierea etc.).

Îmi pare rău că repet, dar până nu experiementezi străpungerea inimii de harul Duhului Sfânt vei reduce totul la psihologie, dezvoltînd psihologismul steril. Şi libertatea nu o vei cunoaşte.

E comod să te joci cu mintea dînd explicaţii orgolioase la orice şi oricui.
Dar, vai, de la o vreme încolo jocul ăsta devine mortal şi putrezeşti de viu, oricât de viguros te-ai ţine în bocanci şi în pantaloni.

Aşa încât, ce pot să-ţi zic decât, ca urare: Dumnezeu să-ţi smerească mintea, spre bucuria inimii tale!

De fapt e invers, "pentru ca Dumnezeu este Atotputernic... a creat totul." si nu "Pentru ca a creat Totul... este Atotputernic."
Legat de ceea ce ai scris, odata am discutat cu o doamna care avea o intelegere orientala, new-age, despre religie. Era si psiholog. Avea o inlegere panteista a divinitatii, din religiile orientale. La inceput nu mi-am dat seama, dar dupa ceva timp am vazut ca nu intelegea divinitatea ca o Persoana (de fapt Trei Persoane), ci ceva impersonal. De aceea sustinea ca prin rugaciune te racordezi la acea energie impersonala, ca si cum ai cauta frecventa. Cred ca si tu sustii ceva asemanator, desigur, nu doar in privinta rugaciunii.

Prin faptul ca denominam Harul ca "har", Duhul ca "duh" si Sfintenia ca "sfintenie" deja suntem pe terenul psihologiei.

Psihologia include orice forma de contact, simtire si constientizare.


Sunt în credinţă fapte care nu pot fi cuprinse de intelegerea comuna, dar ele sunt inscrise sferei psihologice.

Faptul ca afirmam "Este o taina! De neinteles!" uzam in fapt de o strategie psihologica care ne ofera un tip de catharsis (usurare) atunci cand mintea nu poate elucida cauzalitati.

Este o "unealta" eficace si indispensabila care fereste mintea de analize sterile, o ajuta sa se adune si sa intre in sine.

Harul, Duhul Sfânt şi, în general faptele minunate (Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea din Fecioară, Învierea etc.) - sunt in esenta intelese / experiate tot de minte.

Nu sunt in afara mintii.

De unde stii ca nu am experimentat strapungerea inimii de Harul Duhului Sfant?

Stilul exprimarii este o garantie pentru cunoasterea celor dinlauntru?

Pentru ca omul sa fie strapuns de Har, in mod necesar trebuie sa cultive anumite ganduri - sa mentina si sa aprofundeze trairile asociate.

Si inceputul si sfarsitul este psiho-logie. Fie ca te confrunti cu patimi grosiere, fie ca mintea este rapita la ceruri.

Fie ca esti in durere si intunecare, fie ca esti mangaiat pe dinlauntru de Har.

O buna cunoastere psihologica permite o evaluare corecta a starilor sufletesti si aplicarea corectiilor necesare.

Fara o buna intelegere psihologica, desi avem intentii bune, cadem cu usurinta in extreme, ne accidentam, ne racim si devenim nelucratori.

Psihologia este sterila atunci cand nu are scopul indumnezeirii.

Adica nu defineste Culminatia si nu ofera metode pentru a calauzi mintea spre ea.

Nu stiu cat de bine ai inteles ce intelegea doamna respectiva.

Nu stiu ce intelegea doamna respectiva.

Insa, ceea ce ma mira pe mine este faptul ca se presupune ca se cunoaste ce este :
- persoana / manifestare personala
- non-persoana / manifestare impersonala
- energie
- materie
- suflet
- spirit
- minte
- inima.