Scrieri pseudoortodoxe infiltrate in Sfanta Traditie
 

Este sănătos să nu luăm de bune toate cărţile care se vînd la noi la pangare. Aşa cum odinioară primii creştini erau asaltaţi de tot felul de evanghelii şi manuscrise care se pretindeau adevărate, aşa şi astăzi avem nevoie să filtrăm materialele apocrife sau de proastă inspiraţie prezente pe Internet, în licrării şi chiar în bisericile ortodoxe.

Propun să dăm cărţile pe faţă şi să alcătuim o listă neagră cu titluri care trebuie ocolite, care dăunează sănătăţii şi integrităţii ortodoxiei în avantajul eterodocşilor care profită indirect de existenţa lor.

Între timp, dacă aţi citit poate vreo povestioară printr-un pateric oarecare care vi se pare că intră în conflict cu teologia ortodoxă, copiaţi-o aici să o discutăm în public.

Aş începe cu un prim subiect despre care s-au scris multe cărţi: Despre vămile văzduhului. Deşi această învăţătură nu este oficial acceptată de ortodoxie, nu cred că este parohie în care să nu existe credincioşi care să creadă în ele şi care să aibă acasă o carte pe tema asta, de-a lui Nicodim Măndiţă, Serafim Rose sau alţii.

Da si eu am cele 2 mari volume acasa si tot am mai auzit zvonuri ca nu ar fi bune acum nu stiu poate ma lamuriti si pe mine. Carti care nu ar fi bune nu prea cunosc decat Talismanul care nici aia nu stiu de ce nu este buna, si nu sunt de acord cu Hristos pus la breloc sau sa fie cruciulita la breloc asta mi se pare o prostie, e ca si cum Hristos ar fi un obiect care iti aduce noroc, parerea mea...

Salut Marcel,

Sa te întreb, cine este judecătorul nostru după moarte? Este Hristos sau sînt diavolii celor 24 de vămi închipuite?

Singurul lucru bun din talismanul acela (poate sînt mai multe, nu ştiu) este că te pune să mergi la biserică săptămînal. Eu l-am citit multe luni, poate un an, cînd eram prin clasa a zecea. Şi aşa am început să frecventez biserica... În rest, este o scriere apocrifă care nu are ce căuta în biblioteca unui ortodox.

Şi mă rog tu de unde ai tras cocluzia că sunt închipuite?

Lucrurile astea (talismanul si visul maicii domnului) sunt doar niste babisme (asa cum imi place sa le spun), sunt inutile si care afecteaza credinta oamenilor- dupa parerea mea. Si o sa citez din visul maicii domnului un fragment: " Si de va scrie cineva visul tau si il va tine de la sine ,il va purta in casa sa si il va pastra de acea casa dracul nu se va apropia si pe duhul cel necurat il va goni si ingerul lui Dumnezeu va sta tot deauna langa dansul ,de-o dreapta si de navalirile si supararile dinspre oamenii cei rai va fi mantuit , si la drum de va calatori si va avea acest vis pe langa sine, acel om nu se va teme de grindina ,de tunet ,de fulger si va fi langa dansul indreptand calea lui ori incotro va merge .La dreapta judecata va afla mila si la iesirea sa din viata ma voi arata acelui om din preuna cu tine ,Maica mea si ingerul meu va lua sufletul lui ducandul in imparatia cerurilor ,veselindu-se acolo cu tate dreptii ,care din veac bine au placut mie." . Asadar , daca ne luam dupa aceasta , putem ajunge la concluzia ca postul,pocainta,rugaciunile si mersul la Biserica nu au nici o legatura cu mantuirea sufletului si sunt doar optionale.
Am in familie doua persoane care poarta cu ele visul maicii domnului si am incercat sa le explic ca sunt niste scrieri apocrife , dar nu inteleg.In plus imi este si teama ca nu cumva sa le zdruncin credinta.

[quote=Florin-Ionut;465389]Este sănătos să nu luăm de bune toate cărţile care se vînd la noi la pangare. Aşa cum odinioară primii creştini erau asaltaţi de tot felul de evanghelii şi manuscrise care se pretindeau adevărate, aşa şi astăzi avem nevoie să filtrăm materialele apocrife sau de proastă inspiraţie prezente pe Internet, în licrării şi chiar în bisericile ortodoxe.

Propun să dăm cărţile pe faţă şi să alcătuim o listă neagră cu titluri care trebuie ocolite, care dăunează sănătăţii şi integrităţii ortodoxiei în avantajul eterodocşilor care profită indirect de existenţa lor.

Între timp, dacă aţi citit poate vreo povestioară printr-un pateric oarecare care vi se pare că intră în conflict cu teologia ortodoxă, copiaţi-o aici să o discutăm în public.

Aş începe cu un prim subiect despre care s-au scris multe cărţi: Despre vămile văzduhului. Deşi această învăţătură nu este oficial acceptată de ortodoxie, nu cred că este parohie în care să nu existe credincioşi care să creadă în ele şi care să aibă acasă o carte pe tema asta, de-a lui Nicodim Măndiţă, Serafim Rose sau alţii.[/QUOTE

Invatatura vamilor nu este acceptata de ortodoxie?

Extras din Cărarea Împărăţiei
 

VAMEŞII VĂZDUHULUI
Când a sunat ceasul ieşirii din lume sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovni¬cească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le strălu¬ceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngră¬direa pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. în vremea aceea o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită.
De aceea înţeleptul dă sfatul:
1."Adu-ţi aminte de Ziditorul tău, în zilele ti¬nereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte"...
5.... "fiindcă omul merge la locaşul său de veci...
6.(Adu-ţi aminte de Ziditorul tău) mai-nainte ca să se rupă funia de argint...
7.Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ,precum a fost, iar sufletul să- se întoarcă la
Dumnezeu, Care l-a dat."Eclesiastul 12, 1.5.6.7.

Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pă-mânteşti, începând de la momentul pe care-1 numim noi moarte. Slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup.
Să urmărim, aşadar, călătoria sufletului dezlegat de trup. La ieşirea din cortul pământesc, sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie cu îngerii buni, dacă a fost bun, fie cu îngerii căzuţi, dacă faptele lui au fost rele. De unde pe pământ erau ceasuri, zile şi ani, dincolo e un veşnic "astăzi", o veşnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfinţenia, sau o veşnicie întunecoasă, neagra veşnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.
Acum dă sufletul de datoria cunoaşterii.
Dacă sufletul n-a ajuns, sau n-a vrut să ajungă pe pământ la desăvârşita cunoştinţă de sine însuşi, el trebuie neapărat, ca fiinţă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-şi dea seama de ceea ce şi-a câştigat; trebuie să-şi recunoască şi să-şi pronunţe judecata, înainte de a-i judeca Dumnezeu.
Pe pământ avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Tai¬ne, care-1 ajuta să se cunoască şi să-şi judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaşte pe sine însuşi prin propria lui libertate, căci misiunea de-a descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuţi. Demonii, stăpânii răului pe pământ, au să-i dea acum pe faţă toate faptele sale rele, pe care sufletul şi le va recunoaşte şi se va teme cumplit. Prin recunoaşterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greşelile mărturisite la duhovnic, cu inimă înfrântă şi smerită şi pentru care sufletul şi-a făcut canonul, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliţii vameşi ai văzdu¬hului, căci puterea lui Dumnezeu le-a şters pe acestea din cărţile lor. La această înfricoşată cercetare a sufletului stă de faţă şi îngerul păzitor, care însoţeşte sufletul toată călătoria aceasta.
Vămile cunoştinţei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmaşii lui Dumnezeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă- de departe faţa îngerului păzitor, dacă necredinciosul acela era dintre cei botezaţi.

Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat pierzării, aşa nu se apropie îngerii răi de sufletele sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca un şuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, Tatălui său, nu prin credinţă, ci prin vedere. Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu - asta-i fericirea.
Cunoştinţa trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află sufletul acum. De aceea e condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepţilor, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-şi vadă faptele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut: Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl, şi ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaşte care-i era măsura dată lui de Dumnezeu şi cât a împlinit-o el.
Iar ca la a noua zi pământească (a şasea zi de la îngroparea trupului) sufletul se reîntoarce la Dumnezeu şi I se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscuţii şi rudeniile de pe pământ, în obştea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu şi iubire către fratele lor, ca să fie rânduit în ceata drepţilor, cu îngerii buni.
De la aceasta, a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă şi iadul, suferinţele păcătoşilor, scrâşnirea dinţilor, focul cel veşnic, întunerecul cel mai de dinafară, unde e plângerea deznădejdii ultime.
Dincolo nu e timp, ca la noi, ci veşnicia. Totuşi călătoria asta a sufletului prin iad, ţine ca la 30 de zile pământeşti. în vremea aceea sufletul cunoaşte cu de-amănuntul plata păcatului, urmările relelor pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele, se va teme mai puţin; dacă nu se pocăise de ele şi-l prinsese moartea într-însele, îngrozirea lui va fi cumplită. Acum îşi cunoaşte "locul" după dreptate, în care are să se muncească şi tremură de frică. '

Mărturia Patristicădespre vămi
 

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub cerur.

Lupta noastră nu este împotriva trupului si asângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12)

Apostolul ne sfătuieste: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavând de zis nimic rău despre noi.

Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălasurile văzduhului."

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi crestinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor si să purtăm de grijă cum vom săvârsi iesirea din trup si cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească si să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, si va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii si al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici si neînsemnate, si de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţisează ceasul morţii si judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricosătoare, când puterile cele dumnezeiesti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila si ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om ... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile ceresti, luând sufletul, porneste urcusul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile si stăpâniile lumii. Acestia sunt osânditorii nostri, vamesii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi acestia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele si datoriile acestui om -păcatele tinereţii si ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie si cele fără de voie, săvârsite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rusinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmasi care îl împresoară cu mii si mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcusul către cer, ca să nu se sălăsluiască în lumina celor vii, si ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe".

Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeste-mă din mâinile dracilor si de judecată si de osândire si de cercarea cea înfricosătoare, si de vămile cele chinuitoare, si de căpetenia cea cumplită si de osânda vesnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăsi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”

http://www.sfaturiortodoxe.ro/suflet...vazduhului.htm

Dacă vămile văzduhului ar exista astfel încît după o vamă oarecare sufletul care s-a aflat vinovat de păcatul respectiv să fie aruncat în tenebrele infernului, înseamnă că la Hristos nu ar mai ajunge nici un păcătos. Adică diavolii ar fi ei judecători în locul Judecătorului.

În Noul Testament scrie cam aşa: dacă ascultă cineva cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, căci s-a şi mutat de la moarte la viaţă. Deci dacă drepţii şi sfinţii nu mai au nevoie de judecată şi dacă păcătoşii sînt judecaţi de demoni, înseamnă că Judecata Particulară nu există şi Hristos asistă la spectacolul vămilor văzduhului.

Arată-mi unde scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur sau marii dascăli şi Teologi ai Bisericii despre vămi (Ioan Teologul, Grigorie Teologul, Nicolae Cabasila, Nicodim Aghioritul, Grigorie Palama şi ceilalţi de talia lor). Eu nu contest că duhurile rele se vor năpusti asupra celui care tocmai a gustat moartea şi că îngerii îi vor proteja, dar de aici pînă la cele 24 de vămi este rodul imaginaţiei oamenilor care vor să sperie lumea, în special babele şi în general pe cei ce n-au parcurs în viaţa lor nici un capitol din Noul Testament.

Vezi că tu faci confuzie între drumul sufletului către Judecata şi Jdecata particulară. Citeşte extasul din Cărarea Împărăţiei pe care l-am postat.

Uite aici şi continuarea...adică următorul subcapitol după Vămile Văzduhului.

JUDECATA PARTICULARĂ A SUFLETULUI

După vederea iadului, sufletul se întoarce pentru a treia oară să se închine Domnului. Acum e lămurit. A văzut binele şi răul. Acum nu mai vorbeşte, ca pe pământ, că nu este Rai şi Iad. Acum nu mai zice, ca hoţul fără minte: "Nu cred că este temniţă!" Şi fiindcă nu crezi, urmează că nu există? Dar dacă există, ce te faci? Dacă crezi că este iad şi - să zicem, prin absurd, că nu este - n-ai pierdut nimic. Dar dacă este? Te-ai pierdut pe tine însuţi, ai pierdut totul!
Iată de ce ne spun Părinţii nouă pământenilor, că de aceea ne târguim noi cu credinţa, fiindcă n-am văzut nici Raiul, nici Iadul. Parcă pricepem întrucâtva râvna propovăduirii lui Pavel Apostolul, care a fost răpit în rai1: cu asta avea evidenţa absolută a împărăţiei spiritului, de care era mai sigur decât de toată existenţa celor văzute2; acesta era zorul unei nemaiîntâlnite apostolii.
In împărăţia nevăzută a duhurilor, la a patruzecea zi pămân-teană, are loc o mare hotărâre asupra sufletului, care s-a lămurit în aşa de scurtă vreme, cât nu se lămurise în zeci de ani de zile de viaţă pământească.
Biserica pe pământ se roagă lui Dumnezeu a treia oară, pentru sufletul care-şi aşteaptă judecata împăratului lumii. Stăpânul vieţii are în mână cheile morţii şi ale iadului3. Deci, dacă sufletul, în viaţa pământeană, a fost ostaş bun al împăratului Hristos, intră în obştea sfinţilor, a îngerilor buni, bucurându-se de toate ostenelele şi suferinţeŹle ce le-a îndurat bucuros pentru Hristos pe pământ. Dacă însă n-a trăit pentru Hristos, ci pentru sine şi pentru toate amăgirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii, în "locul" de muncă.
Deci judecata particulară, adică a fiecărui suflet îndeosebi, iese a patruzecea zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotărârea pe care o dă Dumnezeu asupra sufletului de-a petrece în împărăţia luminii, sau a se osândi în împărăţia chinurilor, e o hotărâre provizorie, şi ţine până la judecata cea de obşte, judecata de pe urmă. Aceea e definitivă şi fără de sfârşit.

Şi tot in NT mai scrie aşa: Lupta noastră nu este împotriva trupului si asângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12)

Eu cred că sunt suficiente argumente pe care le-am postat. Unde o fi imaginaţie când lor (sfinţilor) li s-au revelat aceste aspecte..de unde până unde imaginaţie?

Vamile vazduhului sunt, intr-adevar, o invatatura a Bisericii. Nu este dogma, dar este o credinta a Bisericii.

Credinta in vami - adica intr-o cercetare amanuntita a sufletului - o ultima si desavarsita probare a virtutii sau patimii - este aparata de Serafim Rose si de alti parinti pentru ca este patristica.

In cateva rugaciuni care se rostesc dupa catismele Psaltirii, apar vamile vazduhului.
Apar si in Pateric si in unele scrieri ale sfintilor.
http://www.crestinortodox.ro/inmorma...lui-70165.html

Adică ateii şi nefericiţii de păgîni care nu au avut şansa să cunoască ortodoxia nici măcar la Judecata particulară nu mai ajung. Înţeleg eu bine?

http://www.teologie.net/2011/07/14/i...ami/#more-1958

Sfânta Scriptură, dar mai ales unii Sfinţi Părinţi (Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei ş.a.) vorbesc despre anumite piedici pe care diavolul va încerca să le pună sufletului după moarte, în timp ce acesta merge spre judecata particulară pe care o va face Hristos. Aceste piedici vor fi de fapt învinuirile pe care diavolii (etimologic: „clevetitori, pârâtori, mincinoşi”) vor încerca să ni le aducă, scoţând la iveală patimile şi păcatele săvârşite de noi în viaţă; iar ca acest lucru să nu se întâmple, omul trebuie să aducă pocăinţa şi fapte bune, care îl vor îndreptăţi înaintea Judecăţii. Însă mai mult decât orice, omul trebuie să ceară şi să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu. Această învăţătură este confirmată de cei mai mulţi teologi şi sfinţi ai Bisericii, inclusiv din sec. XIX-XX.

Începând cu secolele XI-XII, în literatura creştină apare o scriere apocrifă care vorbeşte despre o creştină pe nume Teodora, care după moarte, în timp ce sufletul ei mergea spre cer, acesta a fost împiedicat de diavoli pentru diferite păcate săvârşite de ea în viaţă. Părintele ei duhovnicesc, Cuviosul Vasile cel Nou, fiind în rugăciune, a fost înştiinţat despre aceasta şi a început să verse lacrimi pentru sufletul ei, iar aceste lacrimi de rugăciune au ajutat-o să treacă mai departe. Această scriere pentru prima dată vine cu ideea de „vamă”, la care trebuie să plăteşti pentru a trece mai departe, numai că deşi chiar şi în această scriere dubioasă plata se face cu lacrimi de rugăciune lui Dumnezeu, dar nu cu colaci, prosoape, lumânări sau bani. În literatura religioasă rusă, scrierea a fost numită „Vămile Teodorei” şi descrie doar 20 de vămi, care ulterior au fost zugrăvite pe pereţii mai multor biserici, inclusiv la intrarea în peşterile Lavrei din Kiev. Literatura religioasă română cunoaşte scrierea sub denumirea de „Vămile văzduhului” şi descrie 24 de vămi, deşi am auzit de la mai mulţi pseudo-teologi că ar fi şi a 25-a vamă, pentru cei care primesc acte biometrice.

Precizez că Biserica Ortodoxă NICIODATĂ nu a recunoscut această scriere ca făcând parte din Tradiţia Bisericii, iar marii teologi ortodocşi, chiar şi atunci când folosesc termenul de „vamă” nu-l înţeleg în sensul indulgenţelor romano-catolice sau al unor locuri unde ai putea să plăteşti pentru a trece mai departe.

Salut Ovidiu,

Duhurile stau sub ceruri sau în văzduhuri, nu neg. Dar lupta noastră împotriva lor aici şi acum este, pe pămînt şi în timpul vieţii. După moarte nu mai este nici o luptă, atunci nu mai avem decît să aşteptăm decizia Judecătorului.

Iarăşi, ziua cea rea acum este, astăzi. Armele Lui Dumnezeu se folosesc în timpul vieţii, nu după moarte. E cateheză de bază, e o banalitate să ştii aşa ceva. Hristos spune: ajunge zilei răutatea ei. Care zi? Cea de astăzi, care măsoară viaţa grea a omului pe pămînt.

Unde scrie Ioan Hrisostom despre vămi? Da, este o călătorie care durează cîteva zile, cu destinaţia Hristos, perfect de acord.

Au acele duhuri rele puterea să ne oprească? Aici este lucrul ceea ce mă deranjează în învăţătura vămilor, că demonii ar avea puterea să dea cu zapisul în cap sufletului, aruncîndu-l direct in ză Hell, fără a mai aştepta judecata Lui Hristos.

Cum să ne osîndească (=condamne) stăpînul lumii şi al văzduhului? De vreme ce dintru început a vrut scaunul Lui Hristos, nevoind să se închine Lui şi de fapt consiferîndu-se asemenea creatorului, tatăl minciunii acum vrea să devină judecător peste creaturile Domnului înlocuindu-L pe Hristos. Logic.

Aşa. Demonii acuză (nu condamnă, nu judecă, nu pun capăt călătoriei), iar îngerii duc mai departe sufletul spre Hristos. De acord.

Poveşti de speriat babele. E bine să sperii babele, şi Părintele Cleopa făcea asta ca metodă de a le ţine măcar pe linia de plutire...

Iata aici un articol destul de bine documentat pe tema vamilor: http://www.crestinortodox.ro/inmorma...lui-70165.html

Un pasaj relevant, dupa parerea mea, este acesta:

Nu trebuie sa uitam insa deloc ca nu trebuie sa lasam lucrurile care nu sunt dogme sa ne separe. Pentru mantuirea noastra nu este relevant daca sunt 20 sau 24 de vami, sau daca nu sunt deloc, cum nu este relevant daca sunt 9 cete ingeresti sau 243. Dar chiar daca sunt sau nu vami, nu ne va fi iertat daca suntem nemilostivi sau mandri.

Da Florine, numai ca uneori suntem si noi un pic cam babe...:)
Eu am citit ca "vamile" sunt acceptate in Biserica pe pozitia de parere teologica, teologumena, cam asa ceva... Au folosul lor, desigur, altfel ar fi pierit de mult si ar fi fost ferm "executate" de Biserica.
Mie, sa-ti spun cu mana pe inima, mi-a prins bine cartea cu Vamile, prefatata de Nicodim Mandita. Nu stiu daca acum m-ar mai multumi (cel putin in anumite privinte) dar atunci cand am citit-o m-a facut sa cuget intr-o maniera mai putin grabita si lumeasca. In orice caz, cartea are "subtirimea" ei, in sens duhovnicesc. Cere gandirea si simtirea aparte a credinciosului, iar nu altminteri (adica nu rece, analitic, rationalist). In fine... astazi prefer sa citesc Biblia si alte scrieri sfinte.
Doamne ajuta!

P.S. Materialul propus de Ovidiu in postarea nr. 8 consider ca este destul de lamuritor pentru problema vamilor. Daca Parintii spun acele lucruri, ce rost mai are sa problematizam de la capat? Zic si eu, nu te supara, te rog.

aici îţi dau dreptate Florin. şi nu pentru că sunt ateu.
dar Biserica, oficială sau neofială, l-a reinventat mereu pe Dumnezeu.
iar Vămile sunt una din invenţii.

Ar mai fi două poveşti care circulă pe net şi care nu pot fi integrate în Tradiţia Ortodoxă:

- cea a firului de ceapă sau în varianta firului de păianjen

- cea a diavolului care a devenit înger

În prima poveste se poate înţelege că mîntuirea poate fi cîştigată pe o simplă faptă bună, indiferent de ceea ce a făcut sau crezut omul în timpul vieţii, iar a doua contrazice flagrant ideea de libertate a fiinţelor create de Dumnezeu (liberul arbitru face parte din caracteristicile chipului divin sădit în îngeri şi în oameni).

Din povestea firului de ceapă eu n-am înţeles că mântuirea ar putea fi câştigată aşa. E o pildă, din care reiese că respectiva femeie nu s-a mântuit, fiind trasă în jos tocmai de egoismul care o şi trimisese în iad, nefiind capabilă de jertfă de sine în favoarea celorlalţi, care doreau şi ei să scape de chin. Dacă i-ar fi lăsat şi pe ei să urce, cu siguranţă firul acela de ceapă nu s-ar fi rupt.

Tot aşa şi cu cea de-a doua poveste: nu trebuie căutat în ea adevăruri dogmatice. Trebuie extras doar înţelesul moral, şi anume cât de rea şi drăcească este mândria şi cât de dumnezeiască este smerenia. E un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi dacă dracii şi-ar cere iertare.

in parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar DE CE NU se amintesc de aceste asa zise vami ale vazduhului?

Perfecta intrebare, Stefan Florin. Sunt si la noi diverse teologumene/babisme/mosisme, care sunt pastrate pe post de sperietoare pentru masse. Alta explicatie nu vad.

Mie unul nu mi se pare nici măcar bunicică întrebarea, nu neapărat datorită subiectului, cât a mentalităţii care pândeşte din fundal, anume un criptoprotestantism inconştient ataşat credinţei conform căreia întreaga revelaţie a fost basculată în omenire prin Sfintele Scripturi şi ce nu s-ar găsi scris acolo într-un mod explicit n-ar avea substanţă teologică.

Vămile văzduhului sunt nişte metafore care încearcă să sugereze realitatea culoarului dintre acum şi pururea cu ajutorul analogiilor antropometrice împachetate într-un soi de naraţiune mitică. Din această cauză apare şi suspiciunea de legendă pioasă, fiindcă cititorul sau cercetătorul nebisericesc se împotmoleşte aproape întotdeauna în faza analizei semnificantelor, rămânând astfel prizonierul propriilor limite în încercarea de a pricepe ceva din reperele inteligibile ale misterului.

Vara asta, cu ocazia unei vizite de câteva zile la părintele meu duhovnicesc, am fost martorul unei discuţii pe tema vămilor văzduhului, ai cărei protagonişti au fost un grup restrâns de studenţi ortodocşi şi părintele. La întrebarea "cum să înţelegem învăţătura despre vămile văzduhului?", părintele a răspuns că învăţătura asta se înţelege din modul cum ne străduim să trecem, împreună cu Hristos, prin nenumăratele vămi pământeşti, adică: ispite, poticneli, eşecuri, crize, fundături, dileme etc. Dacă vom fi trecut cu bine de câteva de-astea şi am învăţat ce era de învăţat din ele, poate că vom ajunge să înţelegem câte ceva despre filtrele vamale metafizice.

Rectificare
 

Ba sa te superi, ca am zis o prostie! Exact ce le reprosez altora, am facut eu acum...
Dimpotriva, cred ca Parintii au zis tocmai ca noi sa problematizam chiar de la capat! Uneori nu-i nevoie (mai rar), de obicei insa chiar e nevoie si inca in mod consecvent, repetat, pana cand prin reflectie si experienta traita sa descoperim ca da, Parintii au formulat un indreptar spre o taina, iar nu o regula seaca...

Citind "vamile" am avut un oarecare rod sau folos: mi-am facut cu vigilenta sporita turul constiintei inainte de Spovedanie... Si m-am trezit lipsit de decoratii pe multe baricade ale ispitelor. Nu mi-a parut putin lucru!

Mi-e teama ca problema este mult mai complicata.Nu neaparat conceptul s-a modificat in sine cat metoda de raportare la el.Din momentul in care Evanghelia paraseste solul sau nativ,iudaic,iar sperantele primelor comunitati crestine cu privire la o iminenta Parusie,in timpul generatiei lor, incep sa paleasca,se impunea cumva o stratificare a ideei in sine,altfel aluneca fie intr-o fragmentare letala fie ar fi fost absorbita,si prin urmare anihilata,de o alta abordare,fie traditionala fie care circula in acel moment in paralel.Stratificarea respectiva este intr-o continua evolutie sau mai bine zis este o reflectare a esentei idei de-a lungul timpului,pe parcursul evolutiei intelegerii umane.Ca si cum intelegerea este un lac care inconjoara un castel,conceptul.
Apa nu distruge castelul ci doar reflecta,in diverse moduri imaginea sa in diferite momente.Cand pleci de la o entuziasta asteptare pur eshatologica si ajungi la concluzia ca de fapt va fi o lunga lupta cu timpul si puterea sa distructiva atunci,cumva,trebuie sa mentii ideea vie,fie si prin explicarea ei din perspectiva conceptelor care au insotit-o de-a lungul timpului.Probabil ca primelor comunitati crestine ideea unei dispute cu privire la natura dubla intr-un singur ipostas, a lui Hristos. le-ar fi parut extrem de ciudata si straina in situatia in care ei asteptau intoarcerea Sa imediata.Cu toate acestea disputa a avut loc cu mult dupa ce ultimele urme ale asteptarilor lor deja se metamorfozau intr-o alta astepatare.La fel si problema vamilor cred ca poate fi privita,prin prisma celor spuse mai sus,precum in abordarea lui Mihailc,sau poate fi respinsa ca o simpla superstitie fara nici o relevanta in timpurile moderne,rod al unei intelegeri trecute si depasite.

In prima situatie dificultatea ideei respective,riscul de a pica in desuetudine,este si poate fi evitat prin evidentierea sensului ei spiritual,care nu isi pierde nicicand relevanta si care poate fi inteles si din perspectiva spiritualitatii moderne,mai putin inclinata spre idei de acest tip.In loc sa intre ideea-n incremenire ii scoti viata la suprafata prin evidentierea esentei ei spirituale,as spune superioare exteriorului,la fel cum o parabola spusa de Hristos nu are doar un sens imediat,tangibil la prima strafulgerare a intelectului ci sondeaza adancimi nebanuite acolo unde,fireste,exista dorinta si inclinatia spre asa ceva.In rest se poate ramine si cu ideea in sine,in forma ei dar o condamni la o spoliere a sensurilor ce pot razbate din ea dincolo de aparenta mitica.

Eu as opta pentru prima varianta intrucat reductionismul are darul de a satisface spiritul logic imediat dar asasineza orice asteptare pentru viitor.Personal as prefera,pe cat posibil,sa nu trag inca cortina peste asteptarile ce nu le pot explica pe deplin :) si desi am o slaba apetenta pentru povesti cu aspecte fantastice pot da dovada de un vivace si entuziast interes cand aspectul cu pricina se dovedeste a fi doar simbolul pregatitor pentru,sa spunem,o abordare a sa in profunzime,o calatorie spre inima intelegerii ideii in sine.In acest caz inteleg pe deplin fie si rolul aspectelor usor mitice,precum incepi sa-i explici unui copil o poveste complicata dar in caz contrar,fara a conduce la o esenta superioara aparentelor, le privesc cu intelegerea secolului caruia,ca orice fiinta limitata,sunt tributar intr-o masura mai mica sau mai mare.Fiecare cu propriul drum,plin de vami mai mult sau mai putin vizibile,mai mult sau mai putin profunde, ale intelegerii :)

Despre vamile vazduhului: http://www.crestinortodox.ro/inmorma...lui-70165.html

si unde exista aceste filtre vamale metafizice?

Prin "unde exista", iata ca ai exemplificat ce sugera Mihailc prin "impotmolirea in faza de analiza a semnificantelor". Tocmai ai exemplificat, fie si involuntar, cum cadem din tipul de intelegere deztelenita (care e sugestia Tainei) in intelegerea naturalista, terestra, fizicalista... "Unde" si "exista": doua smulgeri bruste din calatoria vaporoasa a duhului si reintoarcerea in farmecul irezistibil al tarinii... Materialism (filosofic vorbesc, precum si ca tip de gandire psihologica), terism, localizationism a ceea ce prin natura este de nelocalizat, de necuantificat. Spre care doar tindem, cand gandim natural, niciodata atingem. Gandirea naturala se invarte ca fluturele in jurul becului. Lumina se traieste ca lumina DINCOLO de gandirea naturala, care trebuie abandonata categoric, intrucat e o piedica, o inchisoare, un cub inchis, perfect ermetic.

Asadar sa schimbam procedura!... Sa ne asezam altfel, fie si stramb, ca sa intrezarim drept...:)

Stefan, da-mi voie te rog sa iti reamintesc: tipul de gandire specializata in astfel de abordari este gandirea naturalista (cu care nu prea avem ce face in teologie, in viata duhovniceasca): "unde", "din ce e alcatuit", "la stanga sau la dreapta? sus sau jos?", "cat de mare", "cat de greu", "ce miros are", "ce culoare".
Pentru ca in natura, intr-adevar lucrurile se desfasoara in astfel de cadre (LOC/SPATIU, TIMP). Obiectele de studiu ale stiintelor naturale sunt materiale, se supun legilor fizicii si chimiei, au desfasurare in loc si timp, pot fi cuantificate in diverse sisteme conventionale propuse de om.

Existenta naturala ne este noua accesibila in acest mod, intr-adevar.
Nu insa si fiintarea tainica a sufletelor si duhurilor!

Nu la fel stau lucrurile in spatiul sufletesc, cu atat mai putin in cel duhovnicesc! daca vamile ar face parte din natura, atunci ar fi cu totul legitima interogatia ta: unde sunt domne vamile astea? metafizice sau nu, vreau sa le pipai si sa urlu esteeee!... Dar sunt METAfizice, nu fizice!... Ca urmare, nu mai e potrivita interogatia carese foloseste cand abordam realitati din spatiul natural, terestru, material, lumesc... Vamile nu sunt fenomene lumesti, ci intamplari duhovnicesti!
De aceea, NU ARE SENS sa ne punem intrebari de genul: unde este localizat sufletul? cat este de mare si ce greutate are inima duhovniceasca? ce culoare are gandul? dar dracul? cat de departe e locul unde sta Dumnezeu? ce cantitate de efort trebuie sa fac pentru mantuirea mea si a familiei mele? cat trebuie sa dau ca sa imi spal pacatele (nici mai mult, nici mai putin, fix cantitatea sau masura)? e de ajuns 5 minute de rugaciune si 7 lumanari? sau mai bine 7 minute si 5 lumanari? sau mai bine mai mult, mereu mai mult, ca nu se stie niciodata... Dar unde incepe raiul si unde sunt granitele lui? cu cine se invecineaza Imparatia lui Dumnezeu la nord? Dar la sud?...

Prin aceste intrebari noi de fapt FUGIM DIN "SPATIUL" BISERICII. Si ne refugiem pe margine, in afara Teologiei, in orice caz in afara Tainelor Bisericii.
Noi voim sa aducem Taina la suprafata lucirii mintii noastre naturale?... Sa o tinem intre dejte si sa ii rasucim carliontii? sa clipim siret din ochi la ea? sa ne punem mana la ochi cand ii percepem stralucirea? iar daca suntem surzi la muzica ei (care ne invaluie uneori, ca un parfum...) ne va vindeca oare ORL-istul cu spalaturi si betisoare de bumbac muiate in gentamicina?...


Sau, dimpotriva, voim mai degraba sa facem baia sfintirii mintii, cufundindu-ne, ca la un mereu reiterat Botez, in calatoria pururi innoitoare a Tainei? Adica sa ne lasam purtati de puterea regenerativa a harului lui Dumnezeu, in spatiul si timpul nevazut al Bisericii... Cu smerita cugetare, in aleasa interiorizare, cu drum de lacrimi si cu sfinti protectori...


Daca intreb "unde anume exista vamile" (ca si cum m-as intreba: unde mi-e camila? bicicleta? calul?), tocmai am cazut in afara Tainei Bisericii. M-am autoexilat prin insusi modul cum m-am raportat la Taina.
Nu orice intrebare e prielnica omului! A pune o intrebare e intotdeauna o sansa de a practica o arta. Si o stiinta. E deja cunoastere, in orice caz. In intrebare zvacneste deja mugurele unei fiinte noi: care poate fi un trandafir ales, ori o buruiana... Sau ciuperca otravitoare, urzici etc.

Dar sa zicem ca e posibil un raspuns fie si la aceasta intrebare, pusa asa, localizationist: "unde exista vamile astea metafizice". Ei bine, in acest caz, eu as raspunde astfel: vamile exista acolo unde se sfarseste trupul/trupescul si incepe calatoria sufleteasca a omului spre Imparatia lui Dumnezeu. Unde se afla asta, mai precis? In actul revelat. In miezul Tainei insasi, cum presimt.
Voi cunoaste mai deplin pe masura ce voi trai experienta tainicei calatorii, candva... Deocamdata doar amusinez... Si ma rusinez.

Vamile sugereaza, prezinta metaforic/simbolic cat sa avem zvac spre dinamica interioara reimprospatata a pocaintei...
Trimit, arata cu degetul, spre o realitate efectiva, indiscutabila, de alta natura, a posibilitatilor omenesti...
Calatoria spirituala se desfasoara prin coordonate care, oarecum pe intelesul mintii noastre naturaliste, seamana cu un drum presarat cu halte, opriri, trieri (ceva lasi, ceva primesti, treci mai departe...).
Este un alt mod de fiintare a sufletului omenesc. O alta ipostaza a calatoriei noastre fiintiale. Tainica, deocamdata, ascunsa, implicita, sugerata de poezie, de muzica, de suspinul rugaciunii... Sus-tinuta de harul lui Dumnezeu.
Asa e toata Taina Bisericii. Asa-mi pare.
Asa, dealtfel, fiinteaza Dragostea. Banuiesc...:)

Amintire cu un minut pseudoortodox
 

In clasa a saptea am avut o diriginta tanara si frumoasa, al carei sot era preotul satului nostru. O familie careia ii pastrez o amintire vie, duioasa... aveau ceva solar, stenic, o vigoare ca un pahar de apa rece dintr-o fantana curata, in dogoarea Baraganului copilariei mele... Erau foarte tineri... Parintele avea parul negru corb, o barba impresionanta, valurita, ochii mari albastri, tinuta zvelta, era scump la vorba si pe cat de timid pe atat de darz. Era un barbat cu zvac (zicea tata, care il pretuia mult...).
Tovarasa diriginta ne aducea broaste pentru disectie la ora de biologie, ne coordona colectia de fluturi si alte zburatoare din insectar, ne punea explozivi in eprubete la ora de chimie, iar pe mine ma trata cu atentie speciala, ca eram baiatul directorului si faceam mereu nazbatii, si visam la flori albastre... Si iubeam, taranul din mine, cel mai mult disciplina ....Agricultura!... pe care o invatam tot cu tovarasa diriginta. Aveam un mic solar si custi pentru iepuri...

La serbarea de sfarsit de an s-a hotarat sa recit o poezie speciala, in fata intregii scoli. Importanta prestatie, mi s-a spus de catre tovarasa diriginta si s-a intarit aceasta si prin tata, care mi-a cerut sa recit frumos, ca un actor, cu avint...
Am lucrat doua saptamani poezia, vers cu vers, cuvant cu cuvant, insistind asupra intelegerii continutului, asupra intonatiei, mimicii etc. Parca-l puneam pe Hamlet, nu alta!...
Dar poezia nu intra cu nici un chip... Ma lua somnul, cascam, o scoteam pe diriginta din pepeni, tata era deja furios si oarecum speriat... Aveam sa inteleg mai apoi, cu prilejul pedepsei primite, marele motiv...: venea inspectie de la Partid si de la Inspectoratul general, trebuia sa preamarim cum se cuvine momentul acela solemn, ultrafestiv...
Imi amintesc si acum poezia... una din scornelile barzilor nostri despre tara... despre ospitalitatea romanilor.. despre frumusetile patriei, despre brazii inalti si feciorii cum stejarii... tot chestii cunoscute de noi toti...

Si vazind diriginta ca nu o scot la capat cu oda, s-a hotarit, in preziua serbarii, in disperare de cauza, sa imi lase cartea acasa, iar a doua zi daca nu sunt sigur pe mine, mai bine sa citesc din carte decat sa ma incurc si sa stric serbarea... Asa zicea.
Am luat cartea si, ajuns acasa, deoarece nu aveam cu cine sa ma joc am inceput s-o rasfoiesc. Si nu stiu cum, prin ce-ntamplare, am gasit acolo o poezie a unui ceh, am uitat si numele si poemul insa imi amintesc ca era ceh, ca Svoboda, despre care tocmai citeam chiar atunci... Un poem frumos, l-am invatat aproape spontan, pe loc... Imi amintesc doar ca eram tare fericit si il tot repetam, parca mancam bomboane cand ii rontaiam cuvintele...

A doua zi, cand mi-a venit randul, am ajuns in mijlocul careului, sub privirile a sute de ochi... In curtea scolii se lasase linistea. In mijlocul nostru, falfaia lenes steagul Patriei, Tricolorul, cocotat pe catarg (de fapt il cocotasem acolo chiar eu cu Niculae, prietenul meu dintr-a saptea, care a murit saracu de infarct, acu vreo 5 ani, Dumnezeu sa-l odihneasca!).
Iar eu nu gaseam poezia... vantul imi tot dadea paginile... Stateam incordat in mijlocul scolii si incepeam sa intru in panica. Imi tremurau mainile, mi se usca gura... Momentul era cu totul penibil...
Si nu stiu cum, deodata vantul mi-a dat pagina chiar la poezia scriitorului ceh... Mi-a adus-o sub ochi chiar atunci... Si mana mea nu a mai voit sa se miste spre alte pagini, ci a strans bine cartea chiar la pagina aceea... si m-am apropiat de microfon, fericit, ca ajuns in sfarsit la un liman ... si uitind cu totul unde sunt si ce am de facut, uitind cu totul de partid si de tara si de cravata de pionier care imi flutura la gat si de insignele din piept si de tresele de pe umeri si de jnurul auriu de comandant de detasament... am inceput sa zic poemul, cu glas domol, molatic, fericit iar starea aceea de dulceata reveni, din nou, de parca rontaiam bomboane... Si nu se auzea, sub cerul acela, decat firul de lapte vesel al poemului, ori, poate, rasul candid al unui copil ceh iesit ca un duh al lui Aladin dintr-o carte...
Deoadata tovarasa diriginta a tasnit din multime, cu pasi mari, hotariti si, rosie toata ca de o mare rusine, mi-a smuls cartea din mana si mi-a soptit pierduta, cu ochii in pamant: "CE-ai facut??? Asa ceva nu se spune!... E un poem ...de dragoste!.. Vai..." Si m-a abandonat brusc, furioasa si speriata, lasindu-ma singur, sub drapelul patriei fluturind lenes, in soarele amiezii, inconjurat de sute de perechi de ochi, scrutatoare, care incepusera deja sa murmure... sa rada...sa injure...
Vad clar globul acela din care poate nu am mai iesit nici azi.
Sute de copii care rad, cravatele de pionier fluturind mustratoare, iar eu cu dulcele bomboanelor in mine si cu sarea lacrimilor si a solitudinii in piept... deja pedepsit...

Poate de aceea cand scriu despre vami, nepricepindu-ma, desigur, ma opresc fie si o clipa ca sa amintesc Poezia si Dragostea.
M-am tot ranit atunci, sa ma iertati...

Ioane, mulţumesc că m-ai scutit de încă o bâlbâială intelectualistă şi ai scris tu foarte frumos cum e cu "trebile metafizice"!