Te-ai intrebat vreodata de ce esti atat de rezervat(a) fata de credinta? Te-ai intrebat vreodata de ce in inima ta credinta nu poate sa dea rod? Te-ai intrebat de ce oare Dumnezeu nu poate locui in inima ta in mod deplin? Daca da, ce raspuns ai gasit?

Eu m-am intrebat de multe ori si am simtit ca Dumnezeu nu poate locui doar intr-un colt al inimii mele. Am simtit ca eu trebuie sa ii daruiesc totul, sa ii daruiesc inima intreaga asa cum si El imi daruieste intotdeauna deplin iubirea Lui. Am invatat ca atunci cand aud glasul lui Dumnezeu si vreau sa ii deschid usa, trebuie sa o deschid larg si sa-L poftesc pe locul in care odinioara nu stateam decat eu insumi. Am inteles ca egoismul meu ma impiedica sa-L las pe Dumnezeu sa fie Domnul inimii mele. Am inteles ca nu vreau sa ma autodepasesc si sa traiesc cea mai frumoasa poveste de iubire. Am inteles ca refuz sa traiesc suprema iubire pentru ca sunt un las, un ignorant, un tradator.

Am inteles ca relativizez prea mult adevarul divin si nu sunt in stare sa risc totul pentru a castiga totul. Am inteles ca pe Dumnezeu nu-L pot castiga decat printr-o vointa puternica si o cautare neobosita, prin increderea pe care trebuie sa I-o acord neconditionat asa cum si El imi daruieste Iubirea Sa.

Am inteles ca n-am reusit niciodata pana acum sa inteleg deplin cat de bine este sa traim pe calea ce duce la mantuire. Am inteles insa ca vreau sa raman pe cale si sa ma straduiesc si mai mult sa spulber orice rezerva, orice neputinta si sa dau rod cat de putin, dar sa fie rod.

Am inteles ca Dumnezeu imi este alaturi si ca prin El si laolalta cu El voi gusta din bucuria biruintei.

Am inteles ca trebuie sa renunt la mine ca sa ma regasesc in Mana lui Dumnezeu asa cum ma vrea El, asa cum m-a chemat El sa fiu dintru inceput. Am inteles ca vreau sa fiu eu cu adevarat si ca sa fiu cu adevarat EU insumi, trebuie sa fiu in ADEVAR. Iar adevarul este Iubirea si Iubirea este Dumnezeu.

Si am inteles ca lupta mea e o lupta pentru adevar si pentru iubire!

Si eu mi-am pus unele intrebari si am gasit raspunsul mai mult in neputinta decat in lipsa de vointa .

De ce nu traim cu adevarat credinta ?
Cred ca exista falsa intelegere ca , a fi crestin inseamna a nu-ti trai viata , a renunta la multe , a fi un marginalizat etc .
Aici cred ca trebuie aduse lamuriri .

Credinta (bine inteleasa )te fereste de extreme ,te ajuta sa-ti pastrezi cumpatul in orice situatie , trebuie sa fie o caracteristica importanta a omului care traieste intr-o societate ,impiedica egoismul si falsa judecata , "totul pentru mine" .

maria

Sintem intr o lupta continua, intre dobindirea celor materiale, si dobindirea celor spirituale intru dragoste pentru EL. Credinta adevarata inseamna multa,multa dragoste si renuntare tot odata. Daca cazi in panta cautarilor celor lumesti, a placerilor imediate si trecatoare, a agoniselii celei de fiecare zi, credinta in sine se pierde, se dilueaza, piere sau ramane un simplu deziderat. Hrana trupeasca este importanta dar are ca unic scop mentinerea noastra in trai si nu invers, dar hrana noastra spirituala, este vitala in legatura noastra cu cel ce ne-a daruit viata si tot ce ne inconjoara. Un trup cu minte si suflet sanatos pune pe prim plan hrana spirituala, desprinderea de cele trecatoare, nu in sensul renuntarii totale la ele, ci a schimbari prioritatiilor. Aici este cheia spre o credinta adevarata spre care ravnim cei cu dragoste de Dumnezeu.

Foarte frumos gindit si scris IOSIF;da,pacatele noastre proprii ,egoismul din fiecare ,mindria slava desarta si MAI ALES LIPSA SMERENIEI .eSTE O LUPTA DE O VIATA CARE NU POATE FI DUSA DECIT CERIND AJUTORUL DOMNULUI,si mai ales incepind cu eliminarea lacomiei pintecelui,adica cu postul.In acest fel speram fiecare sa eliminam lipsa de vointa si lenea [pe care acum o numim comoditate],dar nu in ultimul rind pt reusita este nevoie de trait in aceasta lume ca si cum n-ai trai in ea ,adica sa nu ne afecteze prea multe[vezi filmul ostrovul]ci sa ne preocupe pe fiecare propriile pacate,nu ale altora ,decit in masura in care putem da sfat ca sa ajutam pe semenul nstru;dar asta inseamna SA NU JUDECAM,ORI AM OBSERVAT CA ASTA SE FACE CEL MAI MULT PE FORUM. DUMNEZEU SA NE AJUTE PE FIECAR DINTRE NOI SA PUNEM INCEPUT BUN,pt.mintuirea sufletuui nostru, caci iubirea pt DUMNEZEU totEL ne-o daruieste dc ne lupam cu eliminarea pacatelor noastre ,adica ne SILIM spre aceasta,caci Raiulse obtine prin silinta si acolo nu intra decit cei care iubesc mult [dar nu iubire patimasa sau pacatoasa,alterta,cum inteleg unii,facind o grava confuzie!].

Eu cred ca totul se invata si totul e o lupta ...pentru a ajunge la desavarsire! Invatam sa ne rugam,invatam sa intelegem Cuvantul Domnului,invatam sa-L cautam pe EL in tot ce facem! Prin urmare,ne straduim ...si Dzeu raspunde mereu vointei noastre!
Tot asa cum pt. a obtine rezultate scolare bune e nevoie de pregatire si de "sudoarea mintii",sau pt.a arata bine(ca tot e la moda), e nevoie de efort fizic,bani,etc....la fel stau lucrurile si cu credinta! Pentru a trai cu adevarat credinta,e nevoie de multa "munca" duhovniceasca:dragoste,rabdare,smerenie,nadejde!
"Cautati mai intai imparatia lui Dzeu,si toate celelalte se vor adauga voua!"...toate celelalte incluzand si credinta cea adevarata care uneori slabeste din cauza pacatelor noastre!

In drumul nostru spre pocainta, caderile sunt inevitabile. Cel putin pentru mine de multe ori am cazut, dar am stiut sa ma ridic si sa o iau de la capat. Traim intr o lume plina de ispite si multe dintre ele perfide , nedindu-ti seama de iminenta cadere in pacat. Virtejul vietii te ia, te duce de multe ori in locuri periculoase care aparent sint normale, placute si fara de pericol. Vrajmasul si-a perfectionat tactica si de aceea caderile apar tocmai cind te asteptai cel mai putin. Drumul spre pocainta este un drum greu si presupune multe renuntari la cele lumesti ce mi se pareau normale, firesti la un moment dat. Eu cel putin pe Dumnezeu il consider ca cel mai bun prieten al meu, iar atunci cind gresesc in fata Lui, remuscarile sunt foarte mari. Sint remuscari pornite nu de frica consecintelor imediate ci a unei vinovati fata de cineva foarte drag si a faptului ca munca mea s-a naruit intr o clipa. Ma "pedepsesc" intarindu-mi rugciunile care ma readuc la starea initiala de intarire a legaturii cu El , ma trezesc din starea de cadere , imi transforma remuscarile in lupta cu mine insumi si ma pun in acea stare de veghe in lupta cu ispita si pacatul in sine. E greu ,dar nu imposibil atunci cind dragostea si binele invinge raul .

Ne indoim prea mult si de aici toata neputinta noastra. Evanghelia e plina de exemple de oameni valorosi prin simplitatea lor, prin naturaletea credintei lor, prin smerenia lor. De la smerenie pleaca totul, smerenia este calea, adevarul si viata. Smerenia ne invata iubirea! Smerenia nu ne va lasa niciodata sa ne situam deasupra altora, ci va face din noi niste rugatori pentru intreaga lume.

Cred ca nu traim cu adevarat credinta pentru ca NU cerem lui Dumnezeu mai multa credinta. E minunat atunci cand din rugaciunea zilnica nu lipseste aceasta cerinta: Da-mi, Doamne, credinta care muta muntii!

Si oare faptul ca nu vrem sa renuntam la patimile noastre nu tot piedica in calea credintei este?

Cred ca foarte multi dintre noi dam o marturie gresita a credintei: ori ne ascundem sub falsa smerenie, crezand ca e bine sa-L tinem pe Dumnezeu doar pentru noi, ori ne consideram un fel de trimisii lui Dumnezeu pe pamant care au menirea de a racola suflete pentru a le mantui, uitand ca de fapt Dumnezeu este Cel care lucreaza. Iata doua extreme!

Care e de fapt atitudinea crestina a marturisirii?

fapta buna

DUMNEZEU nu poate fii tinut doar pt noiEL a murit pt fiecare dintre oameni si toti avem pacate;nu e bine a confunda fapta buna duhovniceasca ,ce e un lucru bun ,cu a crede ca esti trimisul lui DUMNEZEU pe pamint.DUMNEZEU lucreaza prin oameni ,dar mai ales prin duhovnici,asupra omului,dar pe linga preoti mai lucreaza si prin fiecare dintre noi,chiar dc noi nu ne dam seama de asta.atitudinea corecta cred eu ca este a-L marturisi pe DUMNEZEU ,cind situatia o cere ,conform cu credinta ortodoxa ,fara sa ne fie frica de consecintele ce s-ar putea ivi in contextul unei lumi ce se indreapta cu pasi hotariti spre finalul ei,prin haosul tot mai mare care exista pe pamint.

Pentru ca nu imi vad/recunosc pacatele:)

prin lume fiind mi-am taiat voia libera dar atunci egoismul meu mi-a acordat o stare ciudata, de timorat shi absent, nefacand altceva decat sa-mi improshc nedumerire shi vorbe grele in sufletul meu... inschimb El (Dumnezeu) poate locui deplin acolo, precum precis o shi face de multa vreme, dar cum spune ceva, cum imi sare mushtarul, shi atunci ma apuc sa-I explic eu cum stau lucrurile, cum se ascute ovazul, asha suparat cum sunt shi frustat, shi din vorba-n vorba capat o grimasa trufasha, o frumusetze, ceva de speriat... deci am impresia ca degeaba ne locuieshte El deplin :( cred ca ar trebui sa-L locuim shi noi macar in parte ???...

Foarte frumos Ovidiu, frumos si profund. Ce bine ar fi daca am ramane si noi in EL macar in parte..Asa cum spunea Fericitul Augustin: Tu erai inlauntrul meu, eu insa eram inafara mea..
jenica

Dumnezeu este prezent in toate. Psalmistul spune ca daca Dumnezeu s-ar retrage din creatie, toate in tara s-ar reintoarce. Cu alte cuvinte cauza nerodirii nu este prezenta mai slaba a Lui din mine, ci a mea din El.

Viata mea:)

Din punctul meu de vedere sunt doua tipuri de crestini. Unii care l-au gasit deja pe CEL CE ESTE, pe Hristos. Si cei care inca mai schipateaza, se mai lupta cu propriile patimi. Primii sunt sfintii, cei desavarsiti, ei sunt asemenea Mariei din evanghelie. Ea nu mai avea nevoie sa stea la picioarele Lui ptr ca deja IL gasise, Il avea in inima. Noi insa ne luptam cu propriile pacate, neputinte. D-zeu ne-a sadit in inima atat sensibilitate dar noi nu reusim (nu vrem) sa o lasam sa iasa in afara. Nu ii ingaduim sa se reverse peste inimile semenilor. Apoi ne intrebam de ce nu reusim sa traim adevarata credinta... dar cum sa o traim daca nu vrem sa fim buni, daca ne este rusine (sau consideram o slabiciune) sa SPUNEM IARTA (atunci cand inima simte nevoia sa o faca), daca ne este rusine sa recunaostem ca am gresit, daca uitam ca pacea, PACEA FRATILOR ESTE MAI MARE DECAT DREPTATEA? Atitudinea crestina a marturisirii, intreba cineva mai sus, este insasi fapta noastra. Cel bun exemplu este TINUTA MORALA si EVANGHELIA VIETII! Sfaturi vorbe sunt in paterice, in vietile sfintilor, exemple avem fratilor avemmm!!! dar...nu vrem sa le urmam exemplu. Nu scriu toate astea ca si cum eu le-as face, sunt dureri proprii, sunt ganduri, sentimente care ma framanta si pe mine, dar asta nu imi da dreptul sa spun NU POT. Drept si corect este sa spun NU VREAU sa traisesc cu adevarat credinta. Vorbesc mult si aici si pe alte forumuri despre smerenie, credinta, iubire, iertare, dar realizez (cat pot) ca nici pe departe nu am cunoscut aceste trairi. Sunt atat de departe de adevar, de iubirea desaravarsita. La fiecare spovedanie plec zburand, dar cand vine "ziua de maine".... Doamne ajuta necredintei mele....am iesit in afara Ta te rog cu lacrimi ramii TU in mine...

Numai diavolul da buzna in inima omului. Si ajuns acolo da nastere numai la tulburare.

Dumnezeu poate locui deplin in om, daca acesta doreste. Si cand ajunge in inima, ii iubesti si pe cei ce iti fac rau ca si cand sunt izvoratori de bine.

De ce nu locuieste Dumnezeu in noi? Pentru ca nu avem multe camere in fiinta, ci una singura, iar aceasta este ocupata de gandurile patimase.

Dumnezeu, locuieste deplin in inima noastra prin Botez caci inca de atunci ne-am "imbracat in Hristos".

Problema mea legata de credinta, provine din faptul ultimul lucru la care ma gandesc in viata de zi cu zi, este propria inima. Nu ma aplec atat cat trebuie asupra propriei mele inimi, care, asa impovarata de pacate si necuratie, ramane totusi tron al lui Hristos. Asa se face ca Il caut pe Hristos in carti, pe internet, in cateva cantari, dar uit ca Il port cu mine in toata vremea, si ca Ii pot vorbi continuu prin rugaciune.

In rest, aloc suficient timp pentru celelate ganduri si fapte banale ale vietii de zi cu zi.

Nu am credinta lucratoare deoarece inima, locasul meu cel mai de pret, chip al Imparatiei, este totodata si cel mai neglijat.

Asta am inteles si eu,dar intrebarea este cand te apuci de treaba? Cand vei ajunge sa-i dai mai mult lui Dumnezeu? Cand ai sa ajungi in aceasta stare sa ne dai un semn.Ne vom bucura cu totii...

Asa este, drumul spre Dumnezeu este greu, dar nu imposibil. E nevoie de vointa si calcarea voii ...

frumos spus. Asa este, cata dreptate ai.

Pocainta nu este doar un dar ; ea este o datorie . Datoria decurge din primirea darului. " Trebuie sa dau inapoi ce n-am furat . Dumnezeule , Tu cunosti nebunia mea , si greselile mele nu-Ti sunt ascunse " . Iata ceva de folos de citit inainte de a incheia si aceasta zi istovitoare :http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...e-deznadejdii/

Este din cauza neimpartasirii frecvente cu Sfantul Trup si Sange al Lui Hristos, fara de care e cu neputinta sa aducem roade si sa ne inmultim talantii.

Bine spus. Insa este nevoie de o neincetata pregatire pentru aceasta.
Zilnic avem nevoie de rugaciune si de cugetare la pacatele noastre si la dragostea lui Dumnezeu.
Niciodata sa nu indraznim a ne apropia de Sfintele Taine fara rugaciune, post si Spovedanie.
Sa citim cat mai des din Sfanta Scriptura, sa facem si cateva metanii, sa mergem si la slujbele de seara.

Calea spre Imparatie e cea mai frumoasa cale, insa e si cea mai grea, pentru a pasi pe ea fiind nevoie sa ne nastem din nou, sa ne schimbam mintea, sa moara omul nostru cel vechi si sa invieze cel nou, avand "mintea lui Hristos" si harul Duhului Sfant.

Nu ne putem trai credinta cum trebuie pentru ca pur si simplu iubim mai mult lumea decat pe Dumnezeu. Ne place sa traim in firea pamanteasca si sa-i satisfacem pornirile, sa cautam a ne imbogati, a trai bine si fara griji, punanadu-L pe Dumnezeu pe un plan secundar. Alergam, adunam, uram, ne certam, mintim si inselam , vorbim de rau, pacatuim...

Dumnezeu nu e ceva auxiliar, El trebui sa fie pe primul loc in viata noastra orice ar fi. In fiecare zi trebuie sa traim raportandu-ne la El, sa actionam gandindu-ne in permanenta daca Lui ii place ceea ce facem, sa cautam imparatia Lui si toate celelale ni se vor da pe deasupra. Dar de multe ori mergem pe caile noastre lasand-L pe Dumnezeu sa astepte intr-un colt pana ne vom implini scopurile noastre egoiste...iar El asteapta...inca ne asteapta sa ne pocaim...

De acord.

Rugaciunea trebuie oricand - dar nu putem face asta citind tot timpul din carti. Se spune ca trebuie sa facem cele 12 rugaciuni pregatitoare inainte de a primi Sfintele Taine. Eu ma multumesc sa fiu atent la rugaciunile Bisericii care alcatuiesc Liturghia din Duminica respectiva.

Trebuie sa tinem posturile randuite de Traditie. Daca avem dezlegare la o impartasanie deasa, atunci cand nu este post nu e nevoie sa postim. Ca fapt divers, eu oricum evit carnea, afara de peste, pentru sanatatea proprie, nu pentru altceva.

Spovedania inainte de Impartasanie este obligatorie numai daca intre timp s-au comis pacate de moarte sau mai mari. Sfantul Nicolae Cabasila ne da detalii in privinta asta:

În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această„Pâine”când n‑ai greşit de moarte!Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune.La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.) Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii.Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

E grea daca ne luptam singuri. Daca Il lasam pe Hristos sa ne ajute, atunci noi punem vointa si El puterea.

Iarta-ma !!
 

Eu cred ca e din cauza lipsei de dragoste ce o avem unii fata de altii. Unde exista dragoste nu exista neintelegeri, iar acolo unde nu exista neintelegeri, nici cel rau nu-si poate face de cap. Suntem cu totii pacatosi si eu sunt cel mai mare dintre noi. Dragostea si mila Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos sa ne imbucure pe noi toti. Pace tuturor si iertati-ma daca v-am gresit !!

Ma bucur sa vad ca intelegi multe si ca ai si ravna, insa ma tulbur, daca am intele bine ce ai zis mai sus.

Ai zis asa: "Daca avem dezlegare la o impartasanie deasa, atunci cand nu este post nu e nevoie sa postim. (...)
Spovedania inainte de Impartasanie este obligatorie numai daca intre timp s-au comis pacate de moarte sau mai mari."

Niciodata nu te poti apropia de Euharistie fara minim o zi de post.
Niciodata nu te poti apropia de Euharistie fara a fi spovedit, caci "nu poate omul trai o zi fara a pacatui". Daca intre Spovedanie si Euharistie mai pacatuiesti cu vreun gand sau fapta marunta (desi nu e pacat "mic") aceasta este din pricina ca nu intotdeauna te poti impartasi la minut, dupa Spovedanie. Este de inteles insa ca intre ele nu poate trece o mare perioada.

Din cele citate de tine mai sus reiese aceasta: in cazul pacatelor de moarte, nu se da dezegare pentru Impartasanie, in momentul in care mergi la spovedit si spui parintelui pacatele. Parintele te asculta, iti da sfat sau canon, apoi mergi acasa. Peste o vreme, vii iar la spovedit. Daca insa omul nu are pacate de moarte, insa din indiferenta, lipsa de evlavie si lene, sta departe de Sfintele Taine, atunci el greseste fata de dragostea si chemarea lui Iisus Hristos. Nicaieri si nimeni nu spune ca "cel fara pacate de moarte se poate apropia de Taine fara de Spovedanie". Ba inca si mai mult, care om nu face pacatele enumerate mai sus? Care nu se manie, care nu se mandreste in inima lui, macar o data in zi? Care nu desfraneaza cu gandul?

Toti avem nevoie de Spovedanie (si post), mai inainte de Sfintele Taine. Sa avem grija in pastrarea dreptei credinte.

Aceasta este insa o disputa renumita a vremii trecute. Ma feresc a o deschide, atat din pricina nepriceperii mele in a o puncta cat mai bine, cat si din teama de conflicte de ideri, uitand esentialul cerut de Hristos.

O nelamurire?!
Preotul intr-o sambata normala tine post? Si se impartaseste duminica?

As vrea sa vad unde scrie sa tii minim o zi de post inainte. Chiar sunt foarte curios. Intreb asta pentru ca:

1. Toti preotii se impartasesc la fiecare Liturghie. Tin ei post de fiecare data inainte de asta?

2. Canonul 66 apostolic hotaraste ferm ca:

"Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una) să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească."

Deci cum mai postesc atunci preotii minim o zi daca se impartasesc in fiecare Duminica?

Nu de la mine spun, ci am citat din Sfantul Nicolae Cabasila, considerat comentatorul de referinta in problemele liturgice:

"Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos)."

In primul rand, ca sa nu intelegem gresit: toate cu binecuvantarea duhovnicului, deci sub ascultare. Si pentru orice facem sa avem baza scripturala si din Sfanta Traditie. Nimic dupa capul nostru.

Spui ca nimeni nu poate sa reziste nici un pic fara sa comita pacate de moarte. Sper ca faci diferenta dintre greseala si pacat.

Sa luam niste exemple concrete, din lista pacatelor enumerate mai sus de Sfantul N. Cabasila, considerand cazul unui crestin ortodox care incearca sa traiasca in mod autentic o viata aproape de Hristos:

- trufia: eu nu cred ca unul ce tocmai s-a impartasit Duminica obisnuieste sa se trufeasca in legatura cu orice in zilele care urmeaza; pentru ca trufia presupune mai mult decat un act accidental de mandrie, ci lauda premeditata, cautarea constanta a slavei lumesti

- iubirea de arginti: nu este normal ca scopul existentei noastre sa fie castigarea cat mai multor banil, nu e normal sa ne creem idoli din bani. Este insa firesc sa purtam grija zilei de maine, grija de bunastarea familiei si a parintilor. Deci cine are idoli banii si cauta ca Duminica viitoare sa se intalneasca iarasi cu Hristos fara spovedanie? Nimeni.

- desfranarea: depinde de situatia fiecaruia. Cine e casatorit nu comite desfranare, insa poate totusi sa pacatuiasca. Subiectul e complex si depinde de constiinta proprie. Cine nu e casatorit si face sex de orice fel, sa nu se apropie fara spovedanie si pocainta ulterioara - e evident.

- mania: una e sa discuti in contradictoriu cu ceilalti, alta e sa te certi. Ideea e sa ne controlam, sa nu lasam dialogul sa alunece spre dezbinare. Deci putem gresi, dar greaseala nu e neaparat si pacat.

- razbunarea: sper ca nu e cazul unuia care isi spune crestin sa caute sa se razbune, orice forma ar avea razbunarea.

- lacomia: e foarte relativa. Eu mananc mai mult caci vreau sa ma ingras, altul mananca mai putin ca mine si constiinta il mustra, caci ia imediat in greutate. Iarasi, conteaza daca mananci spre placerea gustului, de pofta, sau o faci ca necesitate. Constiinta ne mustra sau nu. Eu am marturisit ultima data lacomia la spovedanie si preotul mi-a raspuns: "Nu se vede." :)

- zavistia: iarasi, sper ca nu e cazul unui practicant sa urmareasca raul altuia sau sa se bucure de raul aproapelui. Mai rar sa cada cineva in asa pacat, pentru care exista spovedania.

- lenevirea spre a face binele: ce fel de pocainta e aceea daca nu urmarim si cultivarea virtutilor? Ce fel de rugaciune facem in drumul spre serviciu daca trecem nepasatori pa langa cersetori? Oricand este loc de mai bine, dar macar putin bine tot facem pe parcursul unei saptamani.

- minciuna: in mod accidental sigur mintim chiar zilnic. Ideea e sa fie involuntara, fara premeditare. Sa ramana la stadiul de greseala, altfel devine pacat. Deci mare atentie, altfel trebuie marturisita.

- marturia falsa: :)

- vrajitoria si descantecul: buhuhuuu, astia nu-s crestini!

- furtul: sper ca nu mergeti la furat dupa ce plecati de la biserica...

- bataia si omorul (inclusiv avortul): si ca nu comiteti asa pacate inainte de a va apropia de Hristos!

- nepostirea: e necesara curateniei templului Lui Hristos. Pe deasupra, cat mai putina carne, fara prajeli, fara Euri si fara tigari. Dar noi postim, nu? Deci nu se pune nici asta.

- comuniunea cu eterodocsii si sincretismul religios: buhuhuuu din nou :)

Da, dreapta cumpatare in toate. In momentul in care apare dezechilibrul, exagerarile, suntem in pericol. Dar toate in lumina Scripturilor si a Traditiei!

Chiar si in articolul citat concluzia este calea de mijloc:

"Concluzii: Cat de des sa ne impartasim ? Practica cea mai potrivita in acest sens a impartasirii continue sau frecvente e calea de mijloc, anume a impartasirii duminicale, care evita extremele periculoase duhovniceste atat ale impartasirii anuale sau de patru ori pe an, dupa marile posturi bisericesti, cat si ale celei zilnice."

Nu-ti fie frica de nepricepere, caci cine este teolog cu adevarat? Sa invatam insa impreuna care este starea de normalitate in participarea la Tainele Bisericii Ortodoxe.

Nu traim cu adevarat credinta pentru ca nu avem vointa sa ne rastignim poftele noastre,sa nu mai apartinem lumii.
Nu putem renunta la micile noastre placeri pentru a ne darui integral lui Hristos,acesta este motivul.
Stiti cum se spune la Liturghie: Toata viata lui Hristos Dumnezeu sa o dam! Dar noi nu facem asta! Nu respectam ceea ce spunem la Sfanta Liturghie!

Sunt si exceptii , dovada e chiar Florin Ionut , ce a inteles perfect aceasta . Ravna ii va fi rasplatita ! Deci se poate Daniel . . . !

De acord cu Daniel.

Cat despre deasa impartasanie.. de fapt despre postarile lui Florin Ionut: tu vorbesti din punctul de vedere al unui barbat care NU are obligatii si copii etc. Esti un rasfatat al sortii.
Imagineaza-ti ca nu ai cu cine sa lasi copiii ca sa mergi la spovedit.
Imagineaza-ti ca biserica este la 30-60 condus masina pe autostrada (depinde de trafic) deci nu este la coltul strazii sa mergi cand ai chef.
Imagineaza-ti ca atunci cand totusi ai timp si ai cu cine lasa copiii ca sa te spovedesti.. te izbesti de rezistenta sotului care zice: dar de ce nu ai facut piata in timpul acesta (sau de ce nu ai pus muraturi sau etc.. orice altceva ce pare mai "important")
Imagineaza-ti ca rugaciunile poti sa le faci doar noaptea (in general dupa ora 10, cand doarme toata lumea). Iar cele de dimineata.. fff devreme ca daca se trezesc copii (care sunt f matinali), gata, nu se mai poate.
Imagineaza-ti ca daca vrei sa citesti carti religioase.. ei bine, tot noaptea, ca altfel nu se poate.
Imagineaza-ti ca la Liturghie tii in brate un copil mic care in general nu sta linistit (ca nu e un obiect), si trebuie sa-l supraveghezi pe-al doilea sa nu vorbeasca, sa nu se batzaie, sa nu se intoarca cu spatele la altar, sa stea atent.. (si daca ai rabdare sa-i mai explici si ceea ce se intampla)
Imagineaza-ti ca alti copii mici mananca in timpul Liturghiei si ai tai stau cu ochii tinta pe mancarea acelora, li se face foame, sunt nefericiti etc. si tu ca parinte te simti mizerabil ca nu esti in stare sa insufliin copii dragostea de Sf Liturghie.
Imagineaza-ti ca celui mic ii este somn si se intinde pe jos (da, se lupta sa-l las sa se intinda pe jos) sa se culce inainte de Impartasanie..

Acum imagineaza-ti cat de mult poti participa cu sufletul la slujba in aceste conditii si CUM poti sa te duci cu inima impacata sa te impartasesti cand stii ca te-ai gandit oar cum sa faci sa nu adoarma copilul inainte de Impartasanie, cum sa-l tii sa nu se intinda pe jos (fara sa-l enervezi ca plange si gata.. s-a terminat, trebuie scos afara).

Nu este doar situatia mea, ci si a altor femei care vin la biserica unde merg eu.

Tu iti dai seama ca esti un rasfatat al sortii?
(desigur toti ortodocsii sunt rasfatatii lui Dumnezeu, dar unii in mod particular).
Iti pune cineva piedica sa mergi la biserica? Iti rade sotia in fata, te ameninta sau ridiculizeaza? Ai copii sa-i tii in brate la Liturghie? Care te intrerup de +20 de ori in timpul rugaciunilor ca sa-ti comunice lucruri "importante"?
Ai biserica la mare departare? Este inchisa cand ajungi acolo? Etc, etc, etc..

Trebuie sa-i multumesti lui Dumnezeu pt ce ai. Ca al Lui este meritul, nu al tau!


Cat despre spovedire lunara si impartasire deasa:

Imagineaza-ti lista de pacate pe care nu le pot lepada.. (cap de afis "ferirea de sarcina" - multi spun ca nu este pacat, dar ei nu stiu). Si in general stilul de viata al femeii moderne care nu se impaca deloc cu lepadarea celor lumesti. Un stil de viata la care eu nu pot renunta (poate intr-o zi cu ajutorul lui Hristos)
Pai sa ma spovedesc lunar si sa ma culc pe o ureche ca nu am pacate de moarte.. dar asta ni s-a cerut? Sa nu facem pacate de moarte? Sau sa lepadam cele lumesti? Eu nu m-am lepadat de cele lumesti.
Ma impartasesc rar, dupa spovedanie.
Cum sa ma duc eu in fiecare duminica la impartasit (cu spovedit lunar)? Cu batic de matase, cu ceas elvetian.. dar cu pretentii ca doar Hristos traieste in mine?! Ma tem ca m-ar trazni Dumnezeu.
Tu vorbesti de spovedanie lunara? Eu vorbesc de hotararea de a fi crestin. Nu am cunoscut inca in realitate un om hotarat sa fie cu adevarat crestin (care sa nu doreasca altceva decat pe Hristos in aceasta viata!)


Am citit citatele si argumentele tale, Florin Ionut, dar mi-au atras mai mult atentia asupra starii mele.. Crestinii din vechime traiau mult mai curat. Nu aveau televizor (pentru vedea dezmatul lumesc zi de zi, pt a satisface curiozitatea searbada, pentru a desfrana cu gandul), femeile lor nu cred ca se pensau/epilau, vopseau, fardau, tundeau parul, purtau pantaloni, vopseau parul etc... Nu cred ca aveau planificare familiala. Nu cred ca aveau gustari intre mese de cate ori aveau chef (pt satisfacerea poftelor trupesti).. ca astazi traim intr-o stare de vesnica satisfacere a placerilor chiar daca nu ne dam seama. Chiar si discutiile pe teme teologice..tot asta sunt de multe ori: o satisfacere a placerii intelectuale, o mangaiere a orgoliului etc. Chiar si generatii trecute.. imi amintesc de viata austera a bunicii mele, cat de departe sunt de ea. Noi suntem lumea descrisa de huxley, traim prin/pentru simturi si nici nu ne dam seama deoarece nu mai avem busola. Ne comparam cu ce vedem in jur si ne credem buni ca nu facem aia si ailalta. Dar etalonul crestinilor este Hristos si sfintii Lui. Aceea este masura crestinului.

(f de acord cu Daniel.. nu ne hotaram sa dam viata lui Hristos, mai vrem sa tinem si "pentru noi".. macar iubirea de sine)

Da,Ionut are anumite avantaje si reuseste sa se impartaseasca saptamanal,ceea ce este de dorit pentru toata lumea.Insa si Ana are dreptate,atunci cand mai ai relatii trupesti destul de dese,este mai greu sa te impartasesti in fiecare saptamana.
Din experienta mea minima,este foarte bine,mai ales pentru un incepator sa se impartaseasca des,pentru a fi ajutat sa se tina departe de patimi.Incepatorul nu duce o viata ascetica,si prin urmare el are cel mai mult nevoie de aceasta deasa impartasire.
Dar conditia este sa fie cat mai putine relatii trupesti.
Traim intr-o lume plina de ispite,in care rugaciunea nu mai este de durata si intensa si in care suntem invitati zilnic sa pacatuim.Deci in aceste vremuri avem cu atat mai multa nevoie de impartasanie.
Sa dea Dumnezeu ca sa ne simplificam viata si sa reusim sa ne cuminecam saptamanal si la fiecare sarbatoare.Si cine are copii,macar pe ei sa-i duca saptamanal la impartasit.
Un lucru as vrea sa completez la ceea ce a spus Ionut: eu recomand pentru cei care vor sa se cuminece saptamanal,sa mearga cel putin un an,si la spovedanie inainte.Nu recomand impartasirea saptamanala cu spovedanie lunara,mai ales pentru cei care sunt la inceput.
Si chiar daca nu putem sa ne impartasim in fiecare saptamana(desi aceasta ar fi de dorit),macar la doua ,cel mult la trei saptamani sa o facem,acesta fiind metoda prin care incetul cu incetul putem ajunge sa ne impartasim si mai des.

Parintele Cleopa:

Cei casatoriti, care vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa pazeasca curatia in familie, macar trei zile, iar dupa ce s-au impartasit sa tina macar doua zile. Iar in posturi, trebuie sa traiasca toate zilele in curatie.

Eu nu am vorbit deloc despre relatii trupesti.
Pentru adeptii impartasirii dese, abstinenta este un aspect nerelevant, daca am inteles corect (impresia aceasta o am din postarile lui Fani, poate nu am inteles cum trebuie).
Deci ei nu se abtin zile inainte, dupa..


Eu m-am referit doar la "ferirea de sarcina"... o rautate de-a mea (Florin Ionut spunea intr-un post mai vechi ca el nu doreste sa aiba copii si de cate ori citesc ca se impartaseste des ma intreb daca azi este "deschis vietii" cum se exprima eufemistic Mihnea Dragomir). In fine, era o aluzie rautacioasa..

Din nou, nu m-am referit la asceza.
Nu cred ca este un lucru mare/ dificil sa nu ai relatii trupesti, sa mananci de post etc..
Ci este vorba de restul: de IPOCRIZIA noastra.
Sau cel putin a mea.
Adica postesc, ma infranez de la relatii si ma duc sa ma impartasesc ca nu am "pacate de moarte". Dar cum ramane cu inima necuratita de patimi? Cu viclenia din gandire? Cu mandria si indreptatirea?
Pai eu postesc.. dar sa nu-mi iei cafeaua! Adulmesc mirosul unei cafenele de la un km.. si ma amagesc ca nu am patimi?
Abstinenta.. nici o problema, sunt campioana. Dar nu cumva sa-mi zici "du-te mai incolo", ca eu vreau admiratie si respect si drepturi! Si chiar daca nu avem relatii intime, neaparat vreau sa mi se confirme ca sotul inca ma doreste.
Si starea lumii de astazi este data de indreptatirea cautarii placerii. Adica ce este rau sa ai relatii trupesti dar sa nu vrei copii? Chiar indicat, spun unii.
Ce este rau sa vrei sa te imbraci bine? Sau modern. (Pe mine asta ma mustra.. oglinda. Ma gandesc ca Sf. Maica a Domnului nu se bucura sa ma vada cu bluza aceea trendy sau cu sandale aurii..) Dar simplul fapt ca-mi doresc lucruri frumoase.. vai! Nu este de bine (desi stiu ca o sa fiu contrazisa)
Etc..
Mi se pare ff aiurea sa crezi ca poti sa te duci la impartasanie ca nu ai pacate "mari", daca inainte nu te-ai cercetat, daca nu ti-ai curatit inima cu lacrimile pocaintei. Cati se curata astfel?
Cati vor cu adevarat sa se schimbe si sa se LEPEDE de cele lumesti?

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Nu sunt impotriva desei impartasanii din principiu. Dar ma uit la marea masa de femei din biserica, fardate, aranjate, parfumate, multe in pantaloni, batic nu.. (nu ca judec, dar infatisarea da o idee despre ceea ce inteleg ele din felul in care te arati in fata lui Dumnezeu).. pai daca nu li se atrage atentia nici macar ca tinuta lasa de dorit.. cum ar fi sa li se dea dezlegare pt impartasire saptamanala dupa o spovedanie cum se face azi (fara indreptar, adica, dupa ce ni se nazare noua ca este grav), fara o pocainta reala etc.. In viziunea mea este deja ceva diabolic sa te cumineci in neglijenta.

Patimile si atractia spre lume o vindeci tocmai prin impartasirea deasa.Tinindu-te aproape de Hristos,vei ajunge sa-L iubesti pe El mai mult decat lumea.Dar asta se face treptat,incetul cu incetul.Daca asteptam numai de la noi,fara ajutorul Tainelor sa ne indreptam,cel mai probabil este ca nu vom reusi.