[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de anna21

Infranarea este un principiu general, nu se aplica doar relatiilor intime. Nu este bine sa cauti placerea (nu ti se cere nici sa o eviti sau sa nu o simti, ci sa nu o doresti, sa nu te atasezi de placere).

Mi-e frică de asemenea concepţii. Oamenii care îşi fac un crez din ele sunt în pericol să îşi schimonosească frumuseţea sufletului.
Ce ne-am face, oare, fără plăcere ? Unde am ajunge dacă ne-am spune: "eu nu vreau să mă bucur de bucuria vieţii !" Atunci nici noi nu am mai fi o bucurie pentru ceilalţi, iar viaţa, cu toate frumuseţile ei, ni s-ar părea searbădă. Ceva care am dori să se termine cât mai repede.

Citat din "Castitatea conjugala"

Să analizăm extrasele patristice din sursa pe care aţi găsit-o.

"Cat timp simtim ca suntem manati de pornirile trupului, vom sti ca n-am ajuns inca pe cuhnile castitatii", scrie Sfantul loan Casian.

Pe culmile castităţii se află cei care nu au legătură sexuală de loc. Faţă de feciorie, căsătoria este ea însăşi un pogorământ. Unul făcut de către Cristos prin Biserică, dar totuşi un pogorământ. De aceea nu este căsătoria înaintea călugăriei în ordinea precedenţei, ci invers. Cine vrea să ajungă, cum spune Sf Ioan Cassian "pe culmile castităţii" şi să trăiscă precum îngerii, să nu se căsătorească.

Astfel, Clement Alexandrinul da acest principiu: "sa nu facem nimic manati de pofta".

Într-adevăr, nu pofta egoistă, ci dăruirea reciprocă şi grija pentru soţ trebuie să fie motivaţia celor două exemple pe care le-am dat: al felaţiei din preludiul actului conjugal şi al cunilincţiei de după el.

Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa ii indeamna pe soti "sa se folo seasca de casatorie cu cumpatare si masura", "cu multa grija si infranare", iar Sfantul Grigorie de Nazianz arata ca se cuvine sa fie cumpaniti si sa nu-i dea prea multa libertate trupului. Aceasta cumpatare este necesara pentru ca unirea sotilor sa nu devina un simplu mijloc de satisfacere a dorintelor si pentru ca persoana si libertatea fiecaruia dintre soti sa fie respectate; si, de asemenea, pentru ca omul sa nu devina "cu totul numai trup si sange", incetand astfel de a mai da intaietatea cuvenita duhului in viata sa. Caci nu este "mica primejdia", arata Sfantul Grigorie de Nyssa, ca omul, "amagit de gustarea desfatarii, sa nu mai pretuiasca vreun alt bine in afara de cel pe care l-a simtit cu trupul, in oarecare chip patimas, si sa nu devina cu totul trupesc, abatandu-si cu totul mintea de la dorirea bunurilor duhovnicesti, alungand de la el toata placerea care vine de la ele, ajungand "iubitor de desfatari mai mult decat iubitor de Dumnezeu" (2 Tim. 3, 4)". Sfantul Parinte arata ca mai ales puterea obisnuintei il alipeste pe om de voluptate si da ca pilda fap tul ca multi oameni, "odata dobandita o asemenea placere, dupa ce si-au in tors toata puterea dorintei lor spre asemenea lucruri (...) si si-au abatut nazu inta mintii de la realitatile dumnezeiesti, (indreptand-o) spre ele, si-au des chis larg sufletul pentru patimi, pana cand orice pornire spre cele de sus a in cetat cu totul, iar dorirea lor a secatuit, curgerea ei fiind intoarsa spre pa timi".

Aici, Sf Grigore din Nyssa vorbeşte, în mod evident, despre cei care au căzut în extrema de a nu vedea şi nici dori nimic mai mult decât cele ale trupului. Sunt cei încremeniţi în viziune orizontală. Şi, în final, înrobiţi. Ultimul citat este clarificator asupra a ceea ce spune, de fapt, sfântul:

De aceea el da aceasta regula de conduita: "Iata ce stim cu privire la casatorie: se cuvine sa se dea intaietate grijii pentru lucrurile dumnezeiesti si pentru dorirea lor".

Desigur că trebuie să se de întâietate grijii pentru cele dumnezeieşti. Aşa cum spuneam că fecioria are primatul asupra căsătoriei, tot aşa cele ale sufletului au primatul asupra celor ale trupului. Numai că "să se dea întâietate" nu înseamnă "să se dea exclusivitate", iar sfântul teolog e departe de a susţine aşa ceva. Noi nu trebuie să cădem în eroarea de a vedea sufletul şi trupul ca două realităţi antinomice, care se resping una pe alta. Nici nu trebuie înţeles că, dacă am avea grijă de trup, carevasăzică nu mai avem pentru suflet. Nu, iubiţilor ! Şi sufletul, şi trupul sunt daruri cu care ne-a dăruit Dumnezeu. Nici El, nici Biserica Sa nu ne-a spus că trebuie să ne ignorăm ori chiar duşmăni ori rău trata trupurile. Ci ne-a pus în gardă că trebuie să dăm mereu întâietate sufletului. Iar motivele pentru care trebuie să dăm întâietate sufletului acestea sunt:
-la învierea cea de obşte, trupurile vor merge acolo unde ne vor fi sufletele şi nu invers.
-sufletele sunt cele care ne leagă mai mult de Dumnezeu. Asemănarea cu El e mai mult după suflet ca după trup.

...............
Unul dintre semnele prezentei sale [a castitatii] este privirea fara patima si cu inima curata a lucrurilor care pot starni patima. Sfantul Ioan Scararul spune ca este cast "cel care a dobandit o desavarsita nesimtire fata de deosebirea dintre trupuri" si conchide: "Aceasta este regula si definitia desavarsita a atotcuratei curatii, sa fie cu aceeasi stare de suflet fata de trupurile insufletite si neinsufletite, cuvantatoare si necuvantatoare", Si tot el exclama: "Fericit cu adevarat este cel care a castigat o desavarsita nesimtire fata de orice trup, culoare, frumusete".

Termenul de "castitate" l-am întâlnit folosit cu două sensuri deosebite. Primul sens este inexistenţa relaţiilor sexuale. Călugării se presupune că trăiesc în ACEST fel de castitate. Şi la fel, laicii necăsătoriţi. Alteori, am întâlnit termenul de "castitate conjugală", cu sensul de "relaţii sexuale numai în cadrul căsătoriei". Care dintre cele două sensuri pentru "castitate" este cel avut în vedere de Sf Ioannes Climax, nu putem şti în absenţa contextului. Dar, ceva mă face să cred că se referă la castitatea monahală. Dacă soţii doamnelor creştine ar "dobândi o desăvârşită nesimţire faţă de deosebirea dintre trupuri" şi dacă ei ar "câştiga o desăvâşită nesimţire faţă de orice trup, culoare, frumuseţe", acest lucru ar trebui să le îngrijoreze tare mult: fie e ceva în neregulă cu ei şi cu mintea lor, fie, căsătorindu-se, şi-au ratat chemarea spre "nebunia în Cristos" a vieţii monahale, situaţie care e chiar mai tristă decât prima.