[mariamargareta]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Autorul morţii răzvrătitorilor nu poate fi pământul, adică natura înconjurătoare, fiindcă nu este animată. Nu suntem animişti, ci credem că Dumnezeu este stăpân atât asupra celor văzute, cât şi asupra celor nevăzute. Diavolul ar putea fi, dacă puterea lui nu ar fi limitată, dacă nu ar fi "ţinut în lanţuri". Să ne amintim de mandatul limitat pe care Dumnezeu i-l dă diavolului în Cartea lui Iov: "de viaţa lui, să nu te atingi !". Prin urmare, autorul morţii răzvrătitorilor este Dumnezeu. El dă răsplată, el dă pedeapsă. El este autorul vieţii, şi din pietre poate să facă oameni. El trimite şi moartea, în forma şi la ceasul numai de El hotărâte.

Cu câtă uşurinţă Îl fac unii pe Dumnezeu ucigaş de oameni! Oare aşa să fie? Cine a murit atunci, pe vremea lui Iov, şi de ce? Au murit toţi fiii şi fiicele lui Iov, şi toţi robii lui, şi toţi boii lui şi asinii lui. A zis oare Dumnezeu diavolului: “ … de viaţa lui Iov să nu te atingi, dar omoară-i pe fiii şi pe fiicele lui, căci sunt nişte păcătoşi, care nu-i fac deloc cinste!” ?? A trimis El moartea peste fiii lui Iov sau peste slugile lui, sau peste animalele lui? Şi dacă nu El a trimis-o, de ce spui aberaţii, că “El trimite şi moartea, în forma şi la ceasul numai de El hotărâte” ?? În care ceas a hotărât El moartea fiilor lui Iov şi a robilor lui şi a dobitoacelor lui?

Este adevărat că Dumnezeu n-a oprit moartea acestora, aşa cum a oprit-o din Pronia Sa pe cea a lui Iov, căci diavolul n-ar fi cruţat nici o fărâmă de viaţă dacă era lăsat să facă ce voia. Dar nici nu i-a poruncit Dumnezeu diavolului ce să facă, şi ce să omoare, şi cum, şi când. Diavolul ar fi putut să nu omoare pe nimeni dacă voia, căci nu primise nici o poruncă de la Dumnezeu în acest sens. Sau, putea să omoare o singură fiinţă, la modul demonstrativ, ca să-şi arate puterea sa, ce i-a fost dezlegată; dar el i-a omorât pe toţi cei care nu au fost ocrotiţi de Dumnezeu, oameni şi dobitoace. Şi cu toate că Dumnezeu n-a omorât pe nimeni, tu spui cu nonşalanţă că “… autorul morţii … este Dumnezeu”. Şi aşa, dintr-un condei năbădăios, ai transformat pasivitatea motivată a lui Dumnezeu într-o decizie proactivă şi totodată distructivă, care nu corespunde cu nimic realităţii.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunt întristat de cât de mulţi credincioşi nu cred în aceste adevăruri de credinţă aşa de simple. E una din influenţele moderniste aici, eu în spun "iubirism": a pune la îndoială dreptatea şi sfânta mânie a lui Dumnezeu.

“Dumnezeu este iubire” (Ioan 4: 8,16) şi nu poate fi acuzat niciodată şi de nimeni, nici de “prea multă iubire”, dar nici de căderea în extrema cealaltă, în care renunţă la "iubirism", ca să se aprindă de "mânia sfântă". E uşor a face teologie după ureche, inventând cuvinte şi expresii viciate de nonsens, precum “iubirism” şi “sfânta mânie”, care nu se regăsesc pe niciunde în Biblie, dar care îi ajută pe unii să-şi construiască cu ele raţionamente lipsite de orice logică. Ore mânia nu este un păcat? Şi ce păcat este sfânt, ca să-l numim cu infantilism şi preţiozitate afişată “păcat sfânt”?

Dar vei zice tu, cel care tot mai cauţi nod în papură: Oare nu scrie în Biblie că avem dreptul să ne mâniem? Aşadar există şi mânie sfântă. Căci zice la Efeseni 4,26: “Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră”.

Teologule după ureche, care scoţi versetele din context, oare cam ce vrea apostolul să spună aici? Dacă citeşti şi mai sus şi mai jos vei vedea cam ce vrea să spună: “lepădaţi minciuna şi grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său; lepădaţi mânia, iar dacă vă scapă totuşi vreo vorbă de mânie, împăcaţi-vă cu cel ofensat până la apusul soarelui; fugiţi de ispitele diavolului; lepădaţi obiceiul de a fura, ci mai degrabă lucraţi cu mâinile voastre, lepădaţi obiceiul de a rosti cuvinte rele şi nedrese cu sare”. Şi apoi, dacă ai avut răbdare să citeşti până aici, apostolul mai adaugă ceva, ca să te lămurească şi mai bine:

“Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate.”(Efeseni, 4,31)

Şi acum, vezi ce zice despre mânie? “Orice… mânie… să piară de la voi!” Orice însemnând probabil că o include automat şi pe cea inventată de tine, “mânia sfântă”.

Deci, dacă zice despre mânie că trebuie să piară, n-avea cum să se contrazică pe sine, îndemnând tot el la mânie, aşa cum pare la prima impresie că ar rezulta din versetul 26.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Credeam că numai catolicii suferă de asemenea deformare a credinţei şi mă aşteptam ca la ortodocşi să văd o mai bună ancorare în tradiţie. E trist că ancorarea în tradiţie priveşte numai forma, numai ritualul, numai câte zile femeia nu are voie să intre în biserică după ce naşte, în schimb fondul credinţei e bolnav de această boală a lumii, ale cărei consecinţe pot fi teribile: dacă nu există pedepsitor, nu există nici pedeapsă, nu există nici damnare perpetuă, putem să facem ce vrem.

Pedeapsa vine în urma judecăţii, dar unii văd în Dumnezeu, în loc de Dreptul Judecător, pe “Dreptul Pedepsitor”. Ei propovăduiesc în loc de "frica de a nu-I greşi şi de a nu-L ofensa pe Dumnezeu", o altfel de frică, o frică vechi-testamentară numită "frica de un Tiran cu numele de Dumnezeu" (care, ca orice tiran, aduce numai suferinţe, schingiuieşte, mutilează şi omoară). Dumnezeu nu numai că nu pedepseşte şi nu omoară pe nimeni, dar nici măcar nu judecă pe nimeni, chiar dacă rămâne Judecător. Atunci cine judecă şi cum judecă? Biblia dă răspunsul la acest paradox: Cuvântul rostit de Dumnezeu este cel care judecă:

“Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi.” (Ioan 12,48)


Şi tot Cuvântul rostit de Dumnezeu este cel care pedepseşte atunci când este încălcat, iar pedeapsa pe care o aduce este însăşi împlinirea lui, aşa cum a fost el rostit:

“De aceea spune-le: "Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Nici unul din cuvintele Mele nu va fi amânat, ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini", zice Domnul Dumnezeu.” (Iezec. 12,28)

E ca şi când un părinte i-ar spune fiului său: “Ai toate libertăţile de pe lume, dar dacă vei bea otravă, sau te vei arunca în gol de pe stâncă, sau vei zgândări cu mâinile goale leul în pustie, atunci vei muri negreşit!”. Iar fiul lui îl nesocoteşte şi din nepăsare sau din curiozitate sau din teribilism încearcă la întâmplare una dintre ele, convins fiind că tatăl său a exagerat sau chiar l-a minţit. Cu adevărat, durerea tatălui la moartea fiului va arăta că nu el este vinovat de moartea celui necugetat. Şi asta nu numai pentru că îl avertizase dinainte, dar nici n-a putut cu nimic să-l împiedice.