Citat:
În prealabil postat de ioan cezar
Dar ma inteb cum e cu noi cand ne ferim de Lumina pentru a tainui faptele rele.
De cine ne imaginam, copii fiind, ca fugim? De vreun miop? De vreun neputincios? Oare nu de Acela Care patrunde rarunchii si inima omului?...
Daca noi insine nu putem patrunde inlauntrul nostru (apropos, e careva pe aici care isi cunoaste bine adancul inimii sau macar zarea vreunei celule?...), asta inseamna cu necesitate ca nimeni nu poate sa ne cunoasca deplin? Sa ne cantareasca?
De unde asemenea certitudine?
Ma framanta aceasta pornire a omului spre ascundere...
Ma duce cu gandul la teama, la neincredere. Uneori, cand sunt mai vesel, ma gandesc chiar la joc (copilarescul "de-a v-ati ascunselea"...)
Sau poate la ignoranta... La nedeplinatate... La ne-dreptate...
In definitiv, la reciprocitatea dragostei (dintre persoane, desigur, altminteri ce sens ar avea sa ridicam, neincetat, problema iubirii?).
|
Fugim de oprobiul/pedeapsa pe care ne-ar aduce-o semenii. Pentru ca nu credem cu adevarat in Dumnezeu pentru noi ce conteaza e sa nu fim pedepsiti aici, pe lumea aceasta. Cat despre alta lume cei mai multi nu cred, iar unii care cred se gandesc ca li se va ierta la spovedanie, si atunci iarasi ramane doar sa ascunda de semeni, si gata, s-a rezolvat! :)