Ne cunoaste Dumnezeu gandurile?

În prealabil postat de editheraven

Da. Am spus mai pe scurt.

In Eden, dupa ce au pacatuit Adam si Eva si s'au ascuns, de ce Dumnezeu intreaba unde sunt? Nu stiam El? Desigura ca stia insa pacatul a distrus 'intimitatea' relatiei intre om si Dumnezeu. El stia unde sunt cei doi doar ca Adam si Eva nu voiau ca Dumnezeu sa stie.

Tot in NT, scrie ceva de genul ca ei n'au suportat Lumina, pentru ca Lumina le scotea la iveala faptele lor rele. De aceea n'au suportat sa stea in Lumina. Pe cand ceilalti au venit la Lumina sa li se vada faptele lor facute in dreptate. Asa este si cunoasterea. Cand fugi din lumina, Dumnezeu te cunoste si stie unde esti. Dar pe de alta parte pacatul pune un zid de despartire si Dumnezeu nu are acces, din pricina inimii impietrite.

Pai cum sa nu puna pacatul despartire, cata vreme a pacatui cred ca inseamna a intra intr-un legamant nou
pentru a parasi Legamantul?...
Fireste ca alegerile sunt mereu urmate de consecinte, iar unele dintre acestea ne poarta intr-o putere care nu moare de dragul nostru...
Dar ma inteb cum e cu noi cand ne ferim de Lumina pentru a tainui faptele rele.
De cine ne imaginam, copii fiind, ca fugim? De vreun miop? De vreun neputincios? Oare nu de Acela Care patrunde rarunchii si inima omului?...
Daca noi insine nu putem patrunde inlauntrul nostru (apropos, e careva pe aici care isi cunoaste bine adancul inimii sau macar zarea vreunei celule?...), asta inseamna cu necesitate ca nimeni nu poate sa ne cunoasca deplin? Sa ne cantareasca?
De unde asemenea certitudine?

Ma framanta aceasta pornire a omului spre ascundere...
Ma duce cu gandul la teama, la neincredere. Uneori, cand sunt mai vesel, ma gandesc chiar la joc (copilarescul "de-a v-ati ascunselea"...)
Sau poate la ignoranta... La nedeplinatate... La ne-dreptate...

In definitiv, la reciprocitatea dragostei (dintre persoane, desigur, altminteri ce sens ar avea sa ridicam, neincetat, problema iubirii?).