[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de CristianR

Mulțumesc pentru precizare. N-am gândit că ar fi identitate între voința divină și particulele care alcătuiesc atomul, deși așa am exprimat.

Probabil că aţi vrut să spuneţi ceva asemănător: "Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare (adica care misca si poarta de grija) datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare. (ÎPS Hierotheos Vlachos)

În prealabil postat de florin.oltean75

Ce inseamna totusi "a crea" la modul fundamental? Nu "a modifica" ceea ce este.

A crea, din acest punct de vedere, inseamna a genera "ceva" din "nimic".

Atunci, apare firesc intrebarea: Dumnezeu a creat la modul esential sau doar a modificat existentul?

Daca Dumnezeu a creat in mod esential, inseamna ca materia pe care o vedem este un efect combinat al “nimicului” + “Energie Necreata” deci, in fapt, pur si simplu “Energie Necreata”. Adica Dumnezeu peste tot si in toate.

Daca Dumnezeu a modificat un existent perpetuu, nu este un creator in mod esential. Este un agent. In plus, existentul perpetuu are acelasi ascendent de primordialitate ca si Dumnezeu. O incompatibilitate evidenta intre cele doua notiuni – care nu pot coexista fara ca una sa-si piarda valabilitatea.

Aveţi cumva simpatii masonice? Doar masonii îl divinizează pe "Marele Arhitect", adică pe Lucifer.

"Dacă ne îndreptăm atenția noastră spre sensul cuvântului ”Arhitect”, probabil vom observa că arhitecții nu creează din nimic, ci folosesc materiale existente, aranjându-le după un plan pe care l-au întocmit." (ÎPS Serafim de Pireu)

“Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Am folosit acest cuvant pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus: “Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la fiinta, ci trece in nemurire.” (Preot Constantin Galeriu)

"Cel ce dintru nefiintã întru fiintã ai adus toate, Care ai zidit pe om dupã chipul si asemãnarea Ta si cu tot harul Tãu l-ai împodobit; Cel ce dai întelepciune si pricepere celui ce cere si nu treci cu vederea pe cel ce greseste ci pui pocãinta spre mântuire" (din Liturghia Catehumenilor (a celor chemati))

"In religiile asiatice lumea se confundă cu divinitatea sunt acelasi lucru (''Tat tvam asi''=Acesta esti tu), apoi se afirmă identitatea dintre Brahman, suflul cosmic cu Atman, suflul personal. Ori, este greu de priceput pentru mentalitatea asiatică că facerea lumii e un act prin care ceea ce se creează nu provine din fiinta celui care crează, ci este cu totul deosebit de El, pentru că ceea ce se aduce de la neexistentă la existentă nu poate să fie coetern cu Cel fără de început si cu Cel Care există pururea. Dacă Dumnezeu ar fi făcut din fiinta Lui lumea, atunci El nu ar fi creat- o, ci doar ar fi transformat ceva în altceva, Deci, când afirmăm că Dumnezeu e Creatorul lumii spunem că lumea a fost adusă de la nefiintă la fiintă si nu din fiinta lui Dumnezeu."

"Tocmai ideea "zidirii din nimic” sau "din nefiinţă” deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie, în acestea din urmă există un fel de demiurg sau "zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de "zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuşi ceva cu totul nou, neputând fi înţelese ca simple dezvoltări ale materiei întâi-create. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculaţii păgâne; radicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile şi extrapolările omeneşti."

"Grecescul “poieo = a face”, îl traduce pe ebraicul “bara”, un verb care în Vechiul Testament este întotdeauna folosit pentru a exprima actiunea creatoare a lui Dumnezeu. Vulgata (si unele versiuni moderne) îl traduc prin “a crea”, echivalentul românesc al lui “a face”. Verbul e mult mai explicit în versetul: “Te rog, fiule, ridica-ti ochii spre cer si spre pamânt, vezi-le pe toate câte se afla în ele si cunoaste ca Dumnezeu nu le-a facut din cele ce erau (Text foarte important: prima asertiune, mai bine zis mentiune expresa, în Vechiul Testament, asupra faptului ca Dumnezeu a creat lumea din nimic.) si ca tot asa a facut si neamul omenesc” (2 MACABEI 7, 28).

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (Ioan 1, 1-4)