Ganduri despre dogmatica in general

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Sa ma iertati va rog, fratilor, insa am simtit nevoia sa intervin intrucat vazui chiar azi cum se infratesc intre ei cateii, pentru a prolifera scarboasele lor bale, in timp ce leii pier cu demnitate in insingurarea lor care s-a vrut nobila si creatoare insa s-a ales doar pieirea si-atat... La ce bun, asadar, un duh de respingere intre oameni care se pot completa de minune? Zau asa... Cred ca-i la mijloc doar o problema (deplin rezolvabila) de acomodare reciproca.

Crede-ma ca nu am inceput nimic eu si am incercat toate metodele cu el. Deodata a inceput sa ma atace si sa imi scrie cuvinte jignitoare, acum cateva luni. Dupa vreo doua mesaje cu ironii din acestea in care nu mi se adresa direct l-am intrebat pe privat la urmatorul mesaj daca la mine se refera si care e problema. Mi-a spus mai pe ocolite ca nu. A urmat alt mesaj, apoi altul si i-am raspuns si i-am spus tot timpul sa ne intelegem. Omul nimic, a continuat si continua pana azi, deodata il apuca si se crizeaza. De obicei cand scriu despre conceptiile ecumeniste i se aprinde supararea, n-am aflat si ce invatatura are, ca numai acuza, nu da si vreo explicatie.
In legatura cu ecumensimul, nu e un secret ca multi ortodocsi au aceste conceptii (si de pe forum). Nu spun cuiva decat daca le propaga constant si asta dupa multe mesaje, si nu ii spun direct, spun doar de ce sunt eronate. Cum am procedat si cu tine, ai vazut ca si tu te atacai fara sa iti scriu nimic, dar vad o schimbare in bine la multi de pe forum. Ca e o problema ecumenismul si nu mica, poti vedea pe net in majoritatea articolelor. Chiar la noi s-a tinut un sinod din aceasta cauza, si in alte tari, plus conferinte pan-ortodoxe si altele. Panerezie, cum o numea Par. Staniloae citandu-l pe sf. Iustin Parvu.
Ca neoprotestantii ne spun de icoane si altele pana la urma nu ne afecteaza ca ortodocsi, e parerea lor. dar ca ortodocsi spun o alta invatatura ne afecteaza.

[catalin2]

În prealabil postat de Mihailc

Începe să-mi fie jenă în locul tău când îţi citesc accesele astea de mesianism paranoid. Când o să ajungi la sfinţenia şi faptele sfântului Luca al Crimeei, sau măcar să te îndrepţi spre aşa ceva, atunci şi doar atunci "comărturisirea" ta împreună cu acela o să capete valoare şi sens. Altfel nu faci altceva decât să repeţi ca un papagal cuvinte pe care nu le-ai trăit, nici nu le înţelegi, dar le foloseşti cu neruşinare pe post de suport pentru aberaţiile tale.

Pe vreo trei topicuri am discutat pana acum despre conceptia asta ecumenista de ceva timp si tu o repeti inca odata. Dreapta invatatura trebuie sa o avem de la inceput, nu dupa ce devenim sfinti. La inceput o repetam ca niste papagali, spunem Crezul, doar in pietismul ecumenist e ortopraxie fara ortodoxie. Un nestiutor ce se converteste la ortodoxie prima data invata si marturiseste dreapta credinta, nu devine mai intai sfant si apoi e primit in ortodoxie.
citatul din sf. Ioan Hrisostom l-am dat nu doar pentru Adriana pe alt topic:
Sfântul Ioan Gură de Aur:
Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.
Ce zici, lasi orgoliul si te impaci?
P.S. In ce descrii e vorba de praxie, nu de ortodoxie. Acolo e adevarat ca sfaturi se dau dupa ce acela le-a si aplicat, invatatura despre Sfanta Treime sau purcedere nu o aplica cineva, o marturiseste.

În prealabil postat de catalin2

Crede-ma ca nu am inceput nimic eu si am incercat toate metodele cu el. Deodata a inceput sa ma atace si sa imi scrie cuvinte jignitoare, acum cateva luni. Dupa vreo doua mesaje cu ironii din acestea in care nu mi se adresa direct l-am intrebat pe privat la urmatorul mesaj daca la mine se refera si care e problema. Mi-a spus mai pe ocolite ca nu. A urmat alt mesaj, apoi altul si i-am raspuns si i-am spus tot timpul sa ne intelegem. Omul nimic, a continuat si continua pana azi, deodata il apuca si se crizeaza. De obicei cand scriu despre conceptiile ecumeniste i se aprinde supararea, n-am aflat si ce invatatura are, ca numai acuza, nu da si vreo explicatie.
In legatura cu ecumensimul, nu e un secret ca multi ortodocsi au aceste conceptii (si de pe forum). Nu spun cuiva decat daca le propaga constant si asta dupa multe mesaje, si nu ii spun direct, spun doar de ce sunt eronate. Cum am procedat si cu tine, ai vazut ca si tu te atacai fara sa iti scriu nimic, dar vad o schimbare in bine la multi de pe forum. Ca e o problema ecumenismul si nu mica, poti vedea pe net in majoritatea articolelor. Chiar la noi s-a tinut un sinod din aceasta cauza, si in alte tari, plus conferinte pan-ortodoxe si altele. Panerezie, cum o numea Par. Staniloae citandu-l pe sf. Iustin Parvu.
Ca neoprotestantii ne spun de icoane si altele pana la urma nu ne afecteaza ca ortodocsi, e parerea lor. dar ca ortodocsi spun o alta invatatura ne afecteaza.

Da, inteleg (si trec mai intai zambind de copilaroasa ta afirmatie de mai sus, cum ca nu eu, ci el a inceput...:)) cum vezi problema si imi pare ok. Foarte bine ca poti detecta rapid tendinte spre zona asta (a zapacelii ecumeniste) pe care incep sa o vad tot mai clar ca nebunie curata.
Insa ma gandesc sa iti propun o mica directie de reflectie: uneori, cand incercam sa dezvoltam un aspect al trairii noastre, ortodocsi de-am fi cu adevarat, se intampla sa nu gasim la indemana cele mai bune expresii, exemple etc. Poate sunt si anumite aplecari ceva mai incarcate de emotie, stiu si eu... Poate un ghem de cunostinte care pot fi intelese mai bine de cel cu experienta similara, in rest putind sa apara interpretari nepotrivite etc.
Astfel, daca te centrezi numai pe aceste parti, ei da, atunci poti sa zici ca omul are sindromul ecu. Dar e posibil sa fie doar o imprecizie momentana, nereprezentativa pentru persoana in cauza. In concluzie, poate ca o urmarire mai sistematica a unui discurs elimina suspiciunea de invatatura gresita. Iar graba (in evaluare) strica treaba. Mihail s-o fi inflamat tocmai pe vreun aspect ca acesta, minor in fond, cine stie...

[Mihailc]

În prealabil postat de catalin2

Panerezie, cum o numea Par. Staniloae citandu-l pe sf. Iustin Parvu.

Eşti sigur că l-a citat Stăniloae pe sf. Iustin Pârvu? Nu cumva pe alt Iustin, Popovici al sârbilor? Văd că nişti funcţia "parrot" nu mai face faţă elanului mărturisirii tale. Citatul ăsta celebru este scos din context şi folosit în scopul propagandistice, ca şi devalorizarea cuvântului "ecumenic" de partea cealaltă . Stăniloae se referea la programul ideologic al consiliului mondial al bisericilor, un fel de ONU al confesiunilor şi graba stupidă cu care unele autocefalii ortodoxe s-au grăbit să adere la structura respectivă.
Îmi arăţi şi mie un text al meu care să-ţi probeze acuzaţia de "idei ecumeniste"? Că eu ţi-am arătat cel puţin o postare prin care am arătat că m-ai nedreptăţit!

In ce descrii e vorba de praxie, nu de ortodoxie

Dar oare pot fi despărţite, în vieţuirea creştină autentică , doxa de praxis?

"Învăţătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor". ( Sfântul Vasile cel Mare)

doar in pietismul ecumenist e ortopraxie fara ortodoxie.

Ar vrea ei! Văd totuşi că eşti plin de admiraţie pentru obiectul urii tale!

Un nestiutor ce se converteste la ortodoxie prima data invata si marturiseste dreapta credinta

Mai nou neştiutorii sunt incredibil de nerăbdători să-i înveţe pe alţii neştiinţa lor.

ca numai acuza, nu da si vreo explicatie.

Hai, măi, chiar nicio explicaţie?

Uite una din luna mai curent, dintr-o discuţie la care ai participat şi tu:

Dacă am încercat să scot în evidență punctele slabe ale unui mod de a gândi lucrurile, n-am făcut-o ca să impun niște conținuturi gata preparate, ci pentru a stimula o căutare continuă a fiecăruia de a înțelege pe cont propriu informațiile experimentate și transmise de alții. Nu ne folosește la nimic postura de colportori mentali ai Tradiției autentice (cazul nostru, al ortodocșilor) sau de roboți etici ale formelor ei îmbucătățite (catolicii și disidenții lor din mozaicul vetero și neo protestant).

”Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.”

Marturisire dedicata fratilor Catalin si Mihail
Mi s-a intamplat, fie si ca o parere in norul trecerii mele, sa traiesc o situatie aparent paradoxala: pe de o parte sa am certitudinea unei experiente de cunoastere cu totul aparte prin traire, stare cognitiva, chiar stare fizica (un fel de aproape absenta a simturilor corporale, ca si cum trupul nu mai conta, ori era o improvizatie oarecare de carton)

pe de alta parte sa nu pot comunica (fixa in vorbe sau text scris) mai nimic despre sau din acea cunoastere. Atunci am scris, totusi, poezie, ori m-am trezit cantind sau ascultind cumva in mine un cantec...

Imi vine sa cred uneori ca tocmai acele momente au fost cea mai buna cunoastere a mea, din toti anii de "studiu" (adica din mai toata viata).

Si lucru aparte, nu prea imi vine, dupa asemenea experiente, sa merg la careva sa ma laud ori sa imi las gura sloboda, dupa cum mi-e felul. Ceva face ca ele sa ramana o experienta privata, tainica... As impartasi cu aproapele, insa ceva se opune in mine... E drept ca o faceam candva, cu un suflet-pereche, prietenul meu din adolescenta, impreuna cu care am vanat lei si am luptat sub zidurile Troiei (el Enghidu-Ulisse, desigur ca v-ati prins...).

P.S. Momentele la care ma refer nu au fost in vreun cadru cu totul special, nu produse intentionat, in urma vreunui design / aranjament bine condus, ci s-au nascut si consumat spontan: odata mi s-a intamplat pe camp, langa satul meu natal: holdele de grau, albastrul cerului, verdele-albastrui al lacului, pamantul brun, mireasma de nespus a ierbii in aerul verii si un clinchet anume de ganduri, ca un galop indepartat... si un ritm simtind ca o leganare monotona, nu neaparat lenesa cat mai degraba repetitiva la nesfarsit, pe valuri...
Altadata am trait la o vecernie lucruri asemanatoare...
Altadata cand iubeam o fata... Odata in Luvru, cand m-am trezit in fata unei statuete - un copil (din marmura neagra, parca) isi scoate din talpa un ghimpe...
Oare am intalnit astfel Frumosul? Frumusetea?.....

Fata de aceste experiente pe care le-as incadra la capitolul cunoastere, comentariile frumos randuite verbal si bine conduse intelectual pe marginea fie si a Scripturii, imi par cumva lipsite de viata, fade, fara "click" inlauntrul meu...
Altadata insa ma hraneste pur si simplu fie si un cuvant pe marginea Scripturii... o simpla precizare... o invatatura de-a dreptul scolareasca...
Stiu si eu ce sa mai cred?... Slava lui Dumnezeu pentru toate!

[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Marturisire dedicata fratilor Catalin si Mihail
Mi s-a intamplat, fie si ca o parere in norul trecerii mele, sa traiesc o situatie aparent paradoxala: pe de o parte sa am certitudinea unei experiente de cunoastere cu totul aparte prin traire, stare cognitiva, chiar stare fizica (un fel de aproape absenta a simturilor corporale, ca si cum trupul nu mai conta, ori era o improvizatie oarecare de carton)

pe de alta parte sa nu pot comunica (fixa in vorbe sau text scris) mai nimic despre sau din acea cunoastere. Atunci am scris, totusi, poezie, ori m-am trezit cantind sau ascultind cumva in mine un cantec...

Imi vine sa cred uneori ca tocmai acele momente au fost cea mai buna cunoastere a mea, din toti anii de "studiu" (adica din mai toata viata).

Si lucru aparte, nu prea imi vine, dupa asemenea experiente, sa merg la careva sa ma laud ori sa imi las gura sloboda, dupa cum mi-e felul. Ceva face ca ele sa ramana o experienta privata, tainica... As impartasi cu aproapele, insa ceva se opune in mine... E drept ca o faceam candva, cu un suflet-pereche, prietenul meu din adolescenta, impreuna cu care am vanat lei si am luptat sub zidurile Troiei (el Enghidu-Ulisse, desigur ca v-ati prins...).

P.S. Momentele la care ma refer nu au fost in vreun cadru cu totul special, nu produse intentionat, in urma vreunui design / aranjament bine condus, ci s-au nascut si consumat spontan: odata mi s-a intamplat pe camp, langa satul meu natal: holdele de grau, albastrul cerului, verdele-albastrui al lacului, pamantul brun, mireasma de nespus a ierbii in aerul verii si un clinchet anume de ganduri, ca un galop indepartat... si un ritm simtind ca o leganare monotona, nu neaparat lenesa cat mai degraba repetitiva la nesfarsit, pe valuri...
Altadata am trait la o vecernie lucruri asemanatoare...
Altadata cand iubeam o fata... Odata in Luvru, cand m-am trezit in fata unei statuete - un copil (din marmura neagra, parca) isi scoate din talpa un ghimpe...
Oare am intalnit astfel Frumosul? Frumusetea?.....

Fata de aceste experiente pe care le-as incadra la capitolul cunoastere, comentariile frumos randuite verbal si bine conduse intelectual pe marginea fie si a Scripturii, imi par cumva lipsite de viata, fade, fara "click" inlauntrul meu...
Altadata insa ma hraneste pur si simplu fie si un cuvant pe marginea Scripturii... o simpla precizare... o invatatura de-a dreptul scolareasca...
Stiu si eu ce sa mai cred?... Slava lui Dumnezeu pentru toate!

:) Ceea ce descrii este adevarata viata, ceea ce multi incearca sa spuna dar nu reusesc pentru ca in urechile celui care nu a trait inca, cuvintele au un cu totul alt sens...
Nu era si pentru mine marturisirea, dar sper ca nu te superi pentru cele scrise :)

[catalin2]

În prealabil postat de Mihailc

Eşti sigur că l-a citat Stăniloae pe sf. Iustin Pârvu? Nu cumva pe alt Iustin, Popovici al sârbilor?
Dar oare pot fi despărţite, în vieţuirea creştină autentică , doxa de praxis?

Corect, e vorba de sfantul Iustin Popovici, parintele Iustin traieste inca. Ca tot a venit vorba ce spune Parintele Iustin Parvu despre cartea sfantului Iustin Popovici: „Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim”. Poate e si o mica exagerare, dar vezi cat pret pun parintii pe invatatura? Numai ecumenismul cauta sa o dizolve sau sa o relativizeze, ca sa se incadreze si ei, protestantii. Asta au cautat de la Luther incoace, fiind exclusi din BC (pe care o considerau singura Biserica) au cautat sa se incadreze si ei pe undeva. Iata si cartea despre care e vorba, a sfantului Iustin Popovici, "Biserica ortodoxa si ecumenismul" http://tineretulortodox.md/wp-conten...cumenismul.pdf Abia in partea a doua a cartii e vorba de ecumenism, in prima parte sfantul descrie invatatura ortodoxa despre Biserica, e considerat unul din cei mai mari teologi ai sec. XX.
Sfantul Iustin a influentat majoritatea duhovnicilor de la noi. Parintele Celopa i-a cerut sfatul daca sa mearga la Muntele Athos, iar sfantul l-a sfatuit sa ramana in tara, unde au oamenii nevoie de invatatura lui. Parintele Iustin Parvu a spsu ce scrie in acel citat. Parintele Papacioc il citeaza si spune ca marturiseste invatatura lui despre Biserica si mantuire. Parintele Staniloae il citeaza si el.
Daca te referi la citatul parintelui Staniloae nu e scos din context, unii il dau integral, altii doar prima parte. Iata si continuarea (am mai scris-o pe forum): "Eu il socotesc produsul masoneriei, iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata." Miscarea ecumenista are o activitate exterioara (intruniri, intelegeri, etc.) dar si o dogma. Erezie se refera doar la o dogma.
In continuare parintele spune si despre devierile din alte culte.
Rar am vazut pe un ortodox care are si unele idei ecumeniste sa isi dea seama ca le are, pentru ca daca si-ar da seama ca sunt gresite nu le-am mai avea. Chiar cand am zis despre MariS am fost uimit sa vad ca unele persoane nu le vedeau ca ecumeniste, cand era ceva evident. Se pare ca nu se se stie care sunt acestea si se pleaca doar de la ecumenismul radical, ca toate cultele sunt la fel, ca doar acesta e ecumesnismul. Dar ecumenismul nu spune doar sa schimbam toata invatatura, ci sa o relativizam, sa o adaptam in unele puncte, ca sa incapa toate cultele impreuna. Nu spune neaparat sa ne consideram egali cu penticostalii (dar spune si asta, pentru cei ce o accepta), ci sa spui ca ortodoxia e cea mai buna, dar si penticostalii sunt si ei oarecum, au doar niste neintelegeri care afecteaza un pic dreapta credinta. Dar cum in ecumenism, invatatura e sublima, dar pe locurile din spate si intelegerea e pe primul loc, nu au mare importanta aceste rataciri ale penticostalilor. Astfel si dreapta credinta si erezia duc la acelasi rezultat, mantuirea, deci sunt ceva facultativ.

Nu a spus nimeni ca doar cu doxa se face ceva, dar vezi ca invers e mai rau, fara doxa nu se face nimic. Ortodoxia e fundatia pe care se construieste, fara baza nu exista constructie. Dar si credinta, ea insasi e o fapta buna, si chiar cea mai importanta. Marturisirea adevarului a facut intotdeauna sfinti, unii chiar neavand prea mult timp de praxie. De exemplu filozofii chemati pentru a vorbi cu Sfanta Ecaterina, in urma aratarii dogmei acestia au crezut si imediat au fost executati, sunt sfinti. In schimb vedem ca teologi care cunosteau multe scrieri au ajuns sa aiba si devieri. Arie era un teolog si era si mare rugator si postitor, dar invatatura era gresita.
De aceea marturisim ce spun sfintii, si nu ce rationam noi, pentru ca aceia au dreapta praxie si ortodoxie, noi s-ar putea sa nimerim alta doxa din cauza pacatelor noastre.
Citatul dat de tine se refera la ortopraxie, indispensabila pentru mantuire. Nu spune ca ortodoxia nu e importanta, orice credincios virtuos, pacatos marturiseste dreapta credinta, altfle nici macar la spovedanie nu merge, daca nu stie ca spovedania e importanta.

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Mi s-a intamplat, fie si ca o parere in norul trecerii mele, sa traiesc o situatie aparent paradoxala: pe de o parte sa am certitudinea unei experiente de cunoastere cu totul aparte prin traire, stare cognitiva, chiar stare fizica (un fel de aproape absenta a simturilor corporale, ca si cum trupul nu mai conta, ori era o improvizatie oarecare de carton)

Imi vine sa cred uneori ca tocmai acele momente au fost cea mai buna cunoastere a mea, din toti anii de "studiu" (adica din mai toata viata).

Invatatura este baza, nu scopul in sine. Pentru mantuire e nevoie de dreapta credinta, fapte si har, nu doar invatatura. Cea mai buna cunoastere este cea directa, si cand ne rugam avem stari speciale. Chiar si harul exterior, chemator, creaza stari stari de fericire pentru cineva care e doar chemat, poate sa fie si budist (sa nu se inteleaga gresit, e un budist pe drumul spre crestinism, era un caz din SUA). Noi castigam, har, il pierdem, dar sa ne imaginam ca cei ce ajung la despatimire il au tot timpul.
In schimb exista si stari de fericire care fac parte din fiinta noastra umana, asa cum avem si intelect. Cineva ateu cand iubeste pe cineva din familie nu se simte rau. Mai exista si stari de beatitudine date de lucruri negative, ca de exemplu droguri, vicii, etc. Dar mai bine sa citim ce scrie in catehism, ca sa nu spun eu din ce stiu. O sa scriu din catehism mesajul urmator.

[catalin2]

Se poriveste exact cu subiectul topicului, ce spune catehismul ortodox:
http://www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism29.html


11. Care sunt mijloacele cele mai de seama prin care crestinul isi poate intari si inmulti dragostea?
Acestea sunt:
1) Cugetarea asupra dragostei nemarginite a lui Dumnezeu fata de lume, pentru mantuirea careia Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu;
2) Cunoasterea cat mai temeinica a invataturii crestine;
3) Rugaciunea staruitoare si fierbinte catre Dumnezeu;
4) Impartasirea cu Sfintele Taine;
5) Ravna de a implini voia lui Dumnezeu si a se feri de pacat;,
6) Cunoasterea si urmarea vietii Mantuitorului, Care prin viata Sa pamanteasca a dat cea mai mareata pilda de dragoste;,
7) Lupta impotriva iubirii semete de sine si impotriva alipirii patimase de bunurile pamantesti;
8) Facerea de bine fata de aproapele.

Vedem ca facerea de bine fata de aproapele e una din ele, nu singura. cunoasterea invataturii creste dragostea, pentru ca tine de cunoasterea lui Dumnezeu.

2. Ce este dragostea?
In inteles larg, dragostea este nazuinta omului spre tot ce este bun si frumos sau vrednic de dorit.
Aceasta nazuinta este sadita de insusi Dumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca.
In temeiul acestei nazuinte, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul sau, socotindu-L bunul sau cel mai mare.
Dar cum, prin pacatul stramosesc, firea omului a fost slabita in puterile ei, numai cu dragostea fireasca omul nu poate lucra nimic pentru mantuirea sa, caci spune Mantuitorul: "fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5).
De aceea, pentru mantuirea sa, crestinul are neaparata trebuinta de dragoste care sa lucreze cu putere de sus, adica de dragostea supra-fireasca, de dragostea crestina sau de dragostea ca virtute teologica.

3. Ce este dragostea crestina?
Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc.
Dragostea crestina este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua," (Rom. 5, 5).
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei.

5. Catre cine trebuie sa se indrepte dragostea crestinului?
Dragostea crestinului trebuie sa se indrepte intai catre Dumnezeu, catre poruncile si legile Sale; apoi catre aproapele si, in fine, catre sine insusi, caci aceasta este porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a dona, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39).

[Mihailc]

Cătălin2, MariS nu-i un ecumenist, aşa cum nici eu şi nici Iustin10 sau alţii înfieraţi pe nedrept pe forumul ăsta. La o privire mai atentă şi fără prejudecăţi şi reducţionisme strict teoretice, un creştin adevărat nu poate vorbi despre alţii ca despre nişte condamnaţi doar pentru că aceia s-au născut într-o cultură greu permeabilă la spiritualitatea ortodoxă sau au ajuns, din varii motive, prizonierii unei religiozităţi falsificate. Sunt şi sfinţi care au vorbit despre credinţa în mila nesfârşită a lui Dumnezeu cu privire la toţi oamenii (vezi Isaac Sirul sau Siluan Athonitul) chiar dacă n-au făcut din asta o doctrină şi n-au oferit garanţii nimănui că se va întâmpla aşa.

Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” – “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.

Ăsta nu este ecumenism, ci ortodoxia cea mai curată care vede în oameni posibilitatea revelării chipului şi asemănării lui Dumnezeu indiferent cât de mutilată de păcat şi rătăcire este această icoană vie .