Depresia-abordare religioasa

Ca sa va aduc,poate,la toti zambetul pe buze:eu vreau o optiune care sa-mi permita sa editez postarile altora despre mine care nu imi convin (hihi).Erau interesante discutiile puteti reveni la ele?Alearga sangele latin prin voi cu viteza luminii :)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

1. Nu cred ca exista opozitie, sau conflict intre psohoterapie si Biserica. Lumea nu este lamurita. Biserica nu explica clar cum poate sa ajute concret. In plus ele nu se pot si nu trebuie sa fie inlocuite una cu alta, ci ar trebui sa conlucreze. Si ar trebui ca preotii sa capete in facultate si o pregatire psihologica.

2. Ca sa mai lamurim putin. O lista cu anumite cauze concrete al depresiei:

- traume: deces de persoane apropiate, boli grave ale acestora, catastrofe, accidente, sperieturi grave, razboi, viol, etc.
- boli organice grave ale persoanei in cauza
- pierderea locului de munca, somaj indelungat
- mobbing (probleme la locul de lucru cu colegi, sau sefi)
- nereusita profesionala, neimplinire, lipsa de satisfactie la locul de munca (nu ai profesia/meseria pe care ti-ai dorit-o, pentru care esti bun/talentat, sau locul de munca potrivit)
- saracie (nu-ti poti permite lucruri de baza, materiale si sufletesti)
- astenie psihica, fizica
- lipsa de copii (daca iti doresti si nu poti sa faci)
- singuratatea (lipsa de partener(a), prieteni, rude
- probleme familiale: divort, conflicte puternice, asupriri/umiliri indelungate
- cauze genetice, dereglari de metabolism a unor substante (necesita lamuriri) Exista ele intr-adevar?

Si acum, avand lipsa, daca poate cineva sa ne explice cum poate rezolva biserica aceste cauze. Boala se vindeca numai daca dispar cauzele.
Biserica poate in schimb sa ajute la stabilizarea bolii, sau cum sa spun, la in tarirea psihicului, la linistire.
Nici medicul nu poate rezolva aceste cauze, ci ajuta prin terapie la intarire psihica (cu medicamente eventual) prin semnale de alarma catre societate (de ex. angajare in actiuni impotriva somajului, a saraciei etc.), discutii cu membrii familiei implicati.
Medicul te poate ajuta, mai ales in cazurile de astenie puternica prin oprire de la munca, trimitere la cure speciale in sanatorii, concedii medicale prelungite (pentru terapie si refacere corporala).

Si mai spuneam ca preotul, comunitatea din biserica sau chiar credinta in sine pot face si rau, pot accentua o depresie sau alta boala psihica. Asa cum au spus si altii: daca exista conflicte in biserica, daca preotul nu stie sa lucreze cu omul, sa-l "prinda" la pragul prapastiei si in schimb il alunga, daca nu are rabdarea sau timpul sa lucreze cu acel om, sau daca se poarta rau cu el, atunci omul se va imbolnavi mai rau si va si evita biserica.
La fel unele aspecte din credinta care nu sunt suficient lamurite sau adaptate la o persoana si problematica ei, de catre un preot/duhovnic, pot face rau: postul in anumite situatii patologice, fortarea la anumite lucruri, pedepse/canoane mari (nepotrivite), excluderi de la impartasit, anumite aspecte din scripturi etc.

De ex. acele rugaciuni puternice cu blesteme, cu tot felul de ispite insiruite, extremism (habotnicie) (vai, vezi ca aia e pacat si totul e pacat si rau si nu care cumva si autoflagelari si nu stiu mai ce). Sau pedeapsa cu iadul, cu mai stiu e, ca Dumnezeu este rau si te pedepseste rau si nu mai stiu.
Mie de ex. imi fac foarte rau la predici discutiile despre moarte.

Trebuie multa grija cu omul in biserica in general, ca nu stii ce poarta in el (in suflet) si mai ales daca stii ca este bolnav.


Eu nu am sa vorbesc aici despre problemele mele. Totusi as vrea sa intreb ceva legat de o alta persoana, in varsta, din familia mea.
Exista simptome care ma fac sa o "diagnostichez" cu depresie grava. Mi-e teama ca se abandoneaza si asta duce la sfarsit.
Exista cauze suficiente. Este asta o depresie de batranete? Se mai poate face ceva? Exista la batrani si alte mecanisme care pot duce la asa simptome, sau la depresie?

Sophia, mesajul meu se află, integral, în postarea 65.
Te rog pentru ultima dată, modifică în postarea 66 textul cu albastru pe care l-ai pus în numele meu.
Scoate din partea cu albastru a postării 66 toate cuvintele care îţi aparţin şi pe care le-ai trecut sub numele cezar-ioan. Acolo scrie "în prealabil postat de cezar-ioan" - nu are ce căuta textul tău interpolat acolo.

[sophia]

As fi vrut sa astept mai intai raspunsul adminului. Vreau sa inteleg unde este problema. Nu consider ca am facut ceva rau, ca am incalcat vreo regula a forumului.
As ruga sa-mi puneti regula aici, daca este vreuna in acest sens.
Am sa sterg mesajul meu si iti cer sa stergi si tu toate quot-urile cu mesajele mele, macar de pe acest fir. Am sa-l pastrez si daca adminul imi spune ca nu am gresit, atunci poate il pun la loc.
Si iti mai cer sa ma lasi in pace si sa nu te mai atingi de nici un mesaj al meu.
Eu nu ti-am facut nici un rau.

Si mai ales te rog sa-ti stergi mesajul cu intrebarile, mesajul nr. 65. Sa-l stergi de tot, daca nu-ti convine sa se raspunda la el.
Te rog sa-l stergi si pe el si toate mesajele mele citate intr-ale tale.

Eu am sters mesajul, acum astept sa stergi si tu tot ceea ce am scris mai sus.

[cezar_ioan]

Sophia, te rugasem să ştergi doar partea ta pe care ai interpolat-o cu bold în mesajul meu.
Nu ţi-am cerut să ştergi tot mesajul, nu mesajul tău personal.

Dar nu ai avut bunăvoinţă.
Păcat! Era atât de simplu să îţi corectezi greşeala.
Dar nu ai vrut.

[sophia]

Nu ar mai fi avut nici un sens mesajul meu fara intrebarile la care am raspuns.
Tu chiar nu intelegi?
Mesajul meu era un raspuns la intrebarile tale.
Si te-am rugat sa stergi mesajul tau nr. 65 si citatele din mesajele mele.
Nu era simplu sa-mi corectez greseala.
Si mi-ai facut mult rau cu prostia de firul asta. Chiar nu te inteleg.
Sa ma faci praf pentru ceva ce n-am inteles. Si tu si ceilalti barbati care au sarit pe mine.
Dumnezeu vede...

[laurastifter]

În prealabil postat de AlinB

Intrebarea este o gluma?
Pari totusi o persoana inteligenta si cu un sistem moral, intrebarea pusa n-ar trebui sa fie o sarada dificila.

Sau ar trebui reformulata la modul: cum ar putea omul mediocru sa aiba acest discernamant?
Ei bine, raspunsul e simplu: nu poate.

Doamne ajută!
"Pari totusi o persoana inteligenta si cu un sistem moral..."
Mulţumesc pentru aprecieri. :)
Sunt de acord cu dvs în privinţa faptului că, în majoritatea cazurilor, o persoană cât de cât inteligentă şi cu simţ critic poate discerne între un politician sănătos şi unul cu probleme... Am în minte exemple şi din viaţa politică românească de astăzi, dar evit să le menţionez, evit să fac politică pe un forum religios şi pe un topic care n-are nici o legătură cu politica.
Totuşi, domnul profesor vorbea despre cazuri care sunt foarte dificil de detectat... Vor fi existând şi din acestea, să fim smeriţi... Poate că există şi persoane atât de inteligente, încât să-şi poată masca uimitor de bine intenţiile reale şi să disimuleze, să pară chiar creştini (mai ştii?).
De aceea am postat întrebarea.
Cum îi recunoaştem în aceste cazuri?
Gândiţi-vă la exemplele atâtor intelectuali şi creştini autentici din perioada interbelică, seduşi - într-un mod inexplicabil din perspectiva mentalităţii noastre actuale - de către mişcarea legionară. N-au putut detecta extremismul. De ce?...

[laurastifter]

În prealabil postat de heaven

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

Punctul dvs de vedere îmi pare cât se poate de logic şi pertinent argumentat! Atunci când cineva dintre noi ar observa, ar conştientiza că are anumite probleme sufleteşti care nu dispar prin rugăciune şi Sfintele Taine şi în urma încurajărilor celor dragi, atunci înseamnă că este posibil ca acea tulburare să fie nu spirituală, ci psihologică. Cred că, într-o astfel de situaţie, primul pas recomandat ar fi ca persoana în cauză să apeleze la ajutorul unui psiholog. Cred că este mai bine, mai uşor să încerci să-ţi vindeci sufletul prin comunicare (psihoterapie), prin metode psihologice, decât să mergi direct la psihiatrie, când poate că nu este necesar.
Din ce motiv mulţi dintre semenii noştri, care trec prin astfel de experienţe, evită să apeleze la ajutorul unui psiholog? Personal nu sunt de specialitate (ceea ce înseamnă că opiniile mele sunt neavizate), dar cred că motivele sunt cel puţin două:
1. lipsă de posibilităţi financiare (având în vedere faptul că, în România, serviciile psihologice nu sunt finanţate de către stat, deşi se dovedesc a fi atât de utile în foarte multe situaţii);
2. din cauza unor prejudecăţi (prejudecăţi de tipul: "doar nebunii merg la psiholog", "nu-mi place să mă confesez, n-am încredere" etc).
Din păcate, există prejudecăţi legate de psihologie inclusiv în rândul credincioşilor - este imaginată o concurenţă (în fapt inexistentă) între duhovnicie şi psihologie, între Sfânta Taină a Spovedaniei şi psihoterapia ştiinţifică.
Nu înţeleg de ce există acest gen de prejudecăţi, dar cred că, pentru vindecarea celor bolnavi sufleteşte, Dumnezeu lucrează prin 3 mijloace diferite şi complementare:
1. prin Sfintele Taine şi prin alte rugăciuni publice sau particulare (în special atunci când natura reală, profundă a problemei este spirituală, nu doar psihologică);
2. prin ştiinţă (în special prin psihologie);
3. în cazuri extrem de rare, excepţionale, care aproape că pot fi numărate pe degete, prin minuni.

În privinţa practicii din spitalele de psihiatrie de a fi încuiaţi pacienţii, am o opinie diferită. Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi? Fiindcă orice fiinţă umană, chiar şi cei care se cred Napoleon sau proorocii ne-nţeleşi, tot este posibil să conştientizeze, să simtă, fie şi numai în anumite momente, că sunt constrânşi, că sunt ţinuţi cu forţa, că se acţionează asupra lor împotriva voinţei lor. Uff!
Iar dacă sunt trataţi în acelaşi stil şi pacienţii care nu au pierdut contactul cu realitatea (depresivi etc), atunci deja situaţia îmi pare strigătoare la Cer!
Îmi imaginez cât de mult aş suferi eu, dacă aş fi supusă fie şi celei mai nesemnificative constrângeri (de exemplu, dacă mi s-ar impune petrecerea unui timp limitat într-un anumit loc, sau dacă aş fi obligată să mă specializez, doar 1 an, într-un domeniu care nu m-ar pasiona). Ar fi ceea ce teologul rus N. Berdiaev numea "coşmarul binelui impus". Dacă noi, cei sănătoşi psihic, resimţim într-un mod atât de dramatic chiar şi cele mai mici constrângeri, atunci ce ar simţi oare o persoană bolnavă de depresie (care ar avea discernământ atât cât să conştientizeze ceea ce i se întâmplă, dar ar mai fi şi înclinată să se întristeze din orice) în cazul în care ar fi internată şi ţinută cu forţa în spital? Oare nu i s-ar agrava starea sufletească, în toate acele zile în care s-ar vedea într-o cameră încuiată, ca la puşcărie şi ar înţelege că i se refuză până şi dreptul de a lua decizii în privinţa propriei persoane?
Aţi dat exemplul Mădălinei Manole, despre care se ştie că a ajuns la suicid din cauza unei depresii netratate. Sunt întru totul de acord că ar fi fost BINE şi chiar ABSOLUT NECESAR ca ea să fi primit ajutor specializat din partea unui psiholog. Sunt de acord că ar fi putut apela şi la psihiatru sau chiar s-ar fi putut interna la psihiatrie (de vreme ce cazul era deja foarte grav).
În schimb, cred că ar fi fost imoral ca ea să fi fost internată şi tratată cu forţa, împotriva voinţei ei. Şi presupun că, într-o astfel de situaţie, ar fi ajuns oricum la sinucidere, având încă un pretext: faptul că s-a simţit umilită...
Domnul Cezar relata despre persoane care s-au internat în mod liber (însuşi cazul domniei sale).
Am încredere în afirmaţiile domnului profesor Cezar.
Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?
Aşa cum aţi scris şi dvs, există, cu siguranţă, inclusiv cazuri de persoane care au ajuns acolo în urma dorinţei altora, iar nu în urma unei iniţiative libere personale, deşi aceste persoane sunt capabile să gândească (având, de exemplu, depresie). În aceste cazuri, o astfel de practică a lipsirii oamenilor de libertate este, oare, morală, creştină?
Prin urmare, singura mea obiecţie este formulată nu la adresa psihiatriei ca ştiinţă (nu am dreptul de a critica ceea ce nu am studiat), ci strict la adresa practicii la care m-am referit, practică existentă în spitalele de psihiatrie (aceea a internării prin constrângere a unora dintre pacienţi, în cazurile în care acei bolnavi nu ar constitui un pericol social).
Şi nu-i acuz pe medici de sadism, nicidecum.
Susţin doar că nu există păcat "necesar"... Nu cred că-i putem răni pe semenii noştri cu scopul de a-i vindeca.
Personal aşa înţeleg, aşa percep aceste realităţi. Este, oare, corect şi logic ceea ce am afirmat? Sunteţi de acord cu mine, sau împărtăşiţi un punct de vedere diferit?
Doamne ajută şi Hristos în mijlocul nostru!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi?

Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?

Laura, îţi mulţumesc că mă creditezi cu încredere. Dacă aşa e, atunci te rog să te şi foloseşti de această încredere şi să înţelegi cum stau lucrurile.
Astfel, pentru că încep să pricep ce anume te frământă, refac un scurt rezumat despre modul de funcţionare (la modul foarte general) a serviciilor psi în slujba celor cu diverse tulburări psiho-comportamentale.
Te rog să citeşti cu puţintică răbdare şi te vei lămuri.

A) Problema izolării: sunt închişi, în primul rând pentru protecţia lor, oamenii care nu mai au (cel puţin în perioada respectivă) discernământul şi alte funcţii psihice valide şi care, din acest motiv, se pot mutila sau se pot sinucide, respectiv pot agresa (uneori până la crimă) pe semenii lor.
Este, aşadar, o măsură de protecţie a sănătăţii şi a vieţii. Asociată cu un tratament medicamentos adecvat, care linişteşte pe pacient şi care îi clarifică, atât cât e posibil, conştiinţa.
Apoi, imediat ce sunt semne certe că omul a ieşit din starea care i-ar pune viaţa în pericol (sau ar pune în pericol viaţa semenilor), are loc mutarea lui într-un salon comun sau într-o rezervă unde poate locui singur. De acum poate ieşi neînsoţit, de voieşte, în curtea spitalului sau chiar în afara ei, la piaţă, magazine etc. Sau poate fi externat, la îndemnul medicului sau la cerere, dacă medicul e sigur că pacientul şi-a recăpătat, în limite rezonabile, discernământul şi buna funcţionare psiho-comportamentală, în sensul de a nu mai fi periculos pentru viaţa lui şi a semenilor.

B) Pacienţii inofensivi sunt trataţi, evident, fără nici o formă de îngrădire a libertăţii. Pot lua tratamentul şi acasă, deşi unii preferă câteva zile, cel puţin, să se afle sub observaţie atentă şi îngrijire specializată. Mă refer mai ales la cei care au conştiinţa deplină a faptului că sunt bolnavi (au un istoric al bolii lor şi cam ştiu ce le face bine şi ce nu) - de exemplu, un pacient cu depresie cronică şi cu atacuri de panică în unele situaţii de viaţă anxiogene, care îi depăşesc limitele adaptative, poate solicita internare pentru un timp scurt. Sau un pacient alcoolic care vrea să evite o recădere şi care are deja semnele că se află în situaţie de risc.
(Problema în România e că nu prea sunt locuri în spitale, secţiile fiind prea mici raportat la numărul de solicitanţi, întrucât sunt multe urgenţe - din pricina unei profilaxii egale cu zero, a unor tulburări netratate din vreme şi a fricii/jenei de a apela la ajutorul psihiatrului.)

C) Unii pacienţi se internează de bună voie, cum am arătat (la recomandarea psihiatrului de pe teritoriu sau la recomandarea unui psihoterapeut - în ambele cazuri cu acceptul, evident, al medicului de pe secţia respectivă, din spital). Alţii, aflaţi în zonă de risc major pentru viaţa lor şi a altora, sunt internaţi prin insistenţele aparţinătorilor.

Un caz aparte, pe scurt: o studentă cu greutăţi materiale şi care a fost părăsită de iubit s-a hotârât să se sinucidă. Credea că a găsit soluţia optimă... A făcut o tentativă serioasă dar, ca prin minune, a fost găsită la timp de o colegă. Internată imediat la spitalul de urgenţe, este reanimată (avea tensiunea zero). La revenirea în stare de conştienţă, studenta reproşează medicilor că au readus-o la viaţă şi declară că va face tot posibilul să se sinucidă, totuşi.
În această situaţie, spitalul de urgenţă ia decizia să o trimită la Bagdasar pentru internare. Este internată cu forţa, după 7 zile de tratament medicamentos şi psihoterapie este externată, astăzi e bine merci, are familie şi copii şi nu vrea să-şi mai amintească episodul.
Când o face, totuşi, râde de ea însăşi, cu umor de calitate. Slavă Domnului!
E o poveste reală, de voieşti să mă crezi. Mai ştiu şi altele...:)

În concluzie, dacă ai căutat să afli cât de corect şi etic se pune problema libertăţii în spitalele de boli mintale, ei bine, acolo unde cunosc (prin studii, practică, colaborare cu spitalul ca psiholog şi chiar prin propria experienţă ca pacient) răspunsul e: oamenii sunt trataţi ca oameni, sunt ajutaţi, sunt liberi şi ajutaţi să se elibereze din ghearele bolii.

Azi psihiatria nu mai e ca în poveştile (admirabil scrise dar sinistre) de pe vremea lui Cehov... Să modificăm, aşadar, şi noi vechea reprezentare socială care, în prezent, riscă să rămână o întârziată prejudecată.
Dar cel mai bine e să mergi cu mine să vezi singură cum e (nu te teme, nu te păcălesc...:))).

P.S. Există secţii speciale unde nu intră şi nu iese nimeni, exceptînd personalul medical. E vorba de secţii cu pază foarte strictă, unde sunt internaţi toxicodependenţii (consumatori de heroină etc.). Chiar şi aceştia, însă, în anumite situaţii sunt externaţi dacă refuză internarea (alternativa e puşcăria) şi nu dau semne clare că ar fi periculoşi pentru viaţa lor şi a semenilor. (Cu atât mai mult dacă se angajează că intră în programul de terapie cu metadonă, de pildă.)
Tu ce crezi: sunt periculoşi?........
Şi totuşi li se respectă libertatea. Deh, drepturile omului, treaba cu discriminarea etc.

(Eu aş fi un pic mai rezervat cu drepturile lor privind libertatea, mărturisesc. Dar sunt un individ insignifiant, nu pot influenţa deciziile ştabilor.)

[cezar_ioan]

Se mira mai demult Decebal: de unde vii tu cu diagnostice dacă nu eşti psihiatru? Ce cunoştinţe ai tu despre psihiatrie, câtă vreme eşti psiholog.
Noi cei din Universitate secţia Psihologie am studiat (la Spitalul 9, Obregia) timp de 2 ani, 2 ani serioşi, cu mult mai serios decât cei de la medicină (la ei era un curs oarecare printre altele, axat mai mult pe simptome şi tratament), atât psihopatologie cât şi psihologie clinică precum şi psihiatrie cu elemente inclusiv de farmaco.
Eram pregătiţi să înţelegem bine boala mintală, în primul rând pentru a putea ulterior să lucrăm în clinici, ca psihologi cliniciani (şi unii colegi chiar lucrează), apoi pentru a şti să colaborăm cu un psihiatru, şi în fine să putem participa la acţiunea de informare a publicului larg, inclusiv în şcoli (mulţi dintre noi fiind profesori sau consilieri şcolari). Precum şi pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, psihologia omului sănătos la minte, psihologia generală
Am făcut nu doar cursuri cu unul dintre cei mai buni profesori din lume, Prof. G. Ionescu, Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!, ci şi multă practică, în cei doi ani. Săptămânal, chiar şi în vacanţe dacă se întâmpla să avem vreo restanţă ori vroiam o mărire de notă.
Am avantajul mare, pentru meseria mea, că am avut eu însumi depresie asociată cu consum etanolic exagerat, o vreme şi am experimentat condiţia de pacient, cu 3 săptămâni de internare.
Apoi am câteva mii de ore în AA, unde majoritatea sunt (foşti) pacienţi psihiatrici, şedinţele fiind desfăşurate în incinta spitalului. În fine, am colaborat mulţi ani cu medicii psihiatri avînd clienţi comuni.
Mai am şi o formare specializată pe depresii (cu un specialist recunoscut în terapia cognitivă a depresiei, psiholog din spitalul Obregia) şi alta pe tulburările de personalitate, cu terapeuţi de primă clasă din lume (unii fiind consideraţi chiar lideri mondiali, de pildă Kroestler, din America, pentru negocierea de ostatici).
Drept urmare, spre liniştea lui Decebal şi a altor sceptici, domeniul psihopatologiei este unul în care pot avea, cel puţin, rolul unui agent al cărţilor sau informaţiilor de popularizare.
Faptul că am colaborat (mai exact am realizat) la o lucrare de doctorat în psihiatrie, timp de câţiva ani, nici nu îl mai trec la socoteală. Aia a fost aşa, o plăcere a mea în timpul liber. Un hobby..:)

Mă voi reţine însă pe viitor să mai fac prea multe trimiteri în domeniul psi. E un domeniu complex şi delicat, trebuie mulţi ani de studiu şi de practică pentru a înţelege ce e aceea, de exemplu, mintea. Sau, ca să vorbim despre tulburări, poftim: ce este depresia.
Teama mea e că una scriu, alta se înţelege, date fiind prejudecăţile publicului (precum deja am constatat) şi lipsa de cunoştinţe. De fapt ştiam încă din şcoală, apoi din practică...
Am primit deja reacţii dintre cele mai neplăcute şi ostile pentru că am încercat să aduc puţină lumină în domeniul în care am unele competenţe.
E de-ajuns. Nu mai voiesc să deranjez pe nimeni din confortul în care se autoaşază.

Şi apoi, domeniul meu de azi e educaţia şi performantica, iar nu psihopatologia.
La revedere, aşadar, sau mai corect spus: adio, cu acest domeniu! Mergeţi iute la medic, ori, măcar la psiholog, când sesizaţi (voi sau cei din jur) că începeţi să vă comportaţi ceva mai special ori, pur şi simplu, când nu vă simţiţi prea bine sufleteşte.

Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!

[antiecumenism]

În prealabil postat de cezar_ioan

(Problema în România e că nu prea sunt locuri în spitale, secţiile fiind prea mici raportat la numărul de solicitanţi, întrucât sunt multe urgenţe - din pricina unei profilaxii egale cu zero, a unor tulburări netratate din vreme şi a fricii/jenei de a apela la ajutorul psihiatrului.)

În concluzie, dacă ai căutat să afli cât de corect şi etic se pune problema libertăţii în spitalele de boli mintale, ei bine, acolo unde cunosc (prin studii, practică, colaborare cu spitalul ca psiholog şi chiar prin propria experienţă ca pacient) răspunsul e: oamenii sunt trataţi ca oameni, sunt ajutaţi, sunt liberi şi ajutaţi să se elibereze din ghearele bolii.

Azi psihiatria nu mai e ca în poveştile (admirabil scrise dar sinistre) de pe vremea lui Cehov... Să modificăm, aşadar, şi noi vechea reprezentare socială care, în prezent, riscă să rămână o întârziată prejudecată.
Dar cel mai bine e să mergi cu mine să vezi singură cum e (nu te teme, nu te păcălesc...:))).

-o poveste frumoasa si cred ca o fi si adevarata dar nu peste tot in tara,asa cum in spitale in Romania oamenii sunt tratati cum sunt tratati din cauza indiferentei unor medici sau a lipsei de personal sau medicamente asa ma gandesc ca e si in spitalele de psihiatrie,trebuie sa dai spaga ca sa te trateze mai bine,multi asistenti si medici sunt indiferenti,zic ca nu au salariu mare,sunt psihologi atei sau mai stiu eu cum ....
-asa ca sunt si bune si rele + ca se invata inca din facultate tehnici de hipnoza care nu sunt bune,sau se bazeaza multi psihologi pe teoriile lui kinsey care a fost un pedofil...
-este si psihologia un domeniu medical sau stiintific care ajuta oamenii dar repet sunt si aspecte negative si pozitive
-zicea dr Chirila intr-o emisiune ca exista un medicament pt cei care sunt foarte depresivi sau au vrut sa se sinucida -nu stiu cum se cheama- si in prospectul medicamentului chiar se mentioneaza la efecte secundare grave:sinuciderea,deci iei un medicament care te scoate din anumite stari de tulburare psihica dar poate in anumite cazuri sa ai tendinte sinucigase tocmai datorita acelui medicament....

-eu am lucrat si la spital si la ambulanta (nu sunt cadru medical dar lucrand acolo am vazut si auzit multe..) si daca nu lucram toata lumea stie de situatia jalnica in care se afla sistemul de sanatate in general
-se intampla cateodata ca in filmul :"moartea d-lui Lazarescu",chiar stiu eu un caz in care o femeie gravida bolnava de astm a murit in timp ce era plimbata de la spitalul judetean la maternitate pt ca dobitocii de medici o plasau de la unul la altul:cand ajunge la judetean zicea medicul de acolo ca e gravida si sa o duca la maternitate si cand ajungea la maternitate doctorita de acolo zicea ca nu e treaba lor pt ca pacienta sufera de astm si sa o duca la judetean,...si pana la urma a murit pe ambulanta ....
-de asta zic ca sistemul sanitar e la pamant si nu fac exceptie spitalele de psihiatrie,ma gandesc ca acolo lucrurile sunt si mai grave pt unii pacienti care poate nu au bani sa dea spaga si daca mai au si crize ma gandesc ca sunt tratati de personalul medical in cel mai bun caz cu indiferenta daca nu altfel

-si ca sa raspund la postarile de mai sus..cred ca patimile in general nu numai mandria,ci toate patimile omenesti cauzeaza in primul rand bolile psihice sau depresia,normal ca sunt multe cauze dar prin credinta ,prin rugaciune,prin iubire am birui toate greutatile vietii si nu am avea probleme psihice,sau mai putine...

-cu privarea de libertate iar e o prostie adica poate sunt cazuri grave in care nu ai ce sa faci dar in rest oamenii trebuie lasati liberi ,si oricum numai faptul de a te afla intr-o camera inchis cred ca mie personal nu mi-ar face bine deloc psihic,adica mi-ar trebui aer curat,miscare...
-era un doctor care se internase la spital -cand lucram si eu pe acolo...-pt ca avea spitalul si o sectie de psihiatrie...-si medicul avea ceva probleme cu depresia si altele..in fine dar in fiecare dimineata alerga in jurul spitalului,deci in curte (spitalul este la marginea padurii deci este aer curat,peisaj,padurea...) si iarna dadea zapada cu lopata ,ii ajuta pe angajatii spitalului,pt ca lui ii facea bine miscarea,efortul fizic.
-deci de asta zic ca izolarea asta intr-o camera mai ales daca se face cu forta ,deci privarea de libertate nu e buna deloc + ca personalul medical ar trebui sa se bazeze pe iubire si bunatate si i-ar ajuta mult acest lucru pe bolnavi in general...