prin fire si prin har

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Adeseori, in disputele mai mult sau mai putin fructuoase care au loc pe forum (iar aceasta imi pare dstul de bogata pana acum) se intalnesc variate abordari ale unuia si aceluiasi subiect. Cunoasterile individuale se aduna, precum mai multe paraie sau paraiase subtiri, in lacul sau fluviul eternului subiect: intalnirea dintre Dumnezeu si om. Apar cuvinte despre mantuire, rugaciune, libertate, miluinta, spovedanie, iubire s.a.m.d. In centru ramane insa Dumnezeu si imediat aproape omul.
Dar astfel de dezbateri aveau si grecii in agora lor. Si omul, de cand este, tinde sa graviteze in jurul lui Dumnezeu, intr-un fel sau altul, cum o stim din istorie. Si e cu totul firesc sa fie asa. Slava lui Dumnezeu!
Cand vorbim insa cu ambitia ca practicam, fie si la nivelul declaratiei orale, o frantura ortodoxa, lucrurile se complica. Suntem foarte bogati in idei si-n cuvinte, mai bine spus nu suntem, din pacate, mangaiati de simplitate. Avem atatea materiale - carti etc., atatea sentimente si dorinte de exprimat ...
Dar cred ca se ciocnesc in noi si intre noi doua curente principale referitoare la viata crestina si crestin-ortodoxa: unul pe care l-as numi separatist/schismatic (cu subvariantele extreme capul si inima, cand prea intelectual cand prea sentimental) si altul pe care l-as denumi monastic (cu gandul la unirea dintre minte si inima, la echilibru, la buna veselie, pe scurt la intelepciune).
Vad reflexele acestor doua tendinte principale in discutiile noastre. Vad si ciocnirile, uneori in una si aceeasi persoana.
Oare imi pare gresit? Oare nu gaseste fiecare o aplecare spre o tendinta sau alta?
De aici, uneori,scantei.
Personal ma aflu intr-o situatie dificila: experienta de viata ma preseaza tare dinspre polul firii, care e una intens incarcata de sentimentalisme (si, vai, resentimente, din intalnirea concreta cu viata, cu oamenii, cu mine insumi mai intai) si cu balast intelectual masiv (defect profesional si reziduuri ale fostului elev premiant, pare-mi-se). Mai este insa si altceva, de curind poposit in mine, care ma atrage spre latura numita monastica, de viata practica, de actul concret al conduitei crestine.
Greu ne-o fi fiind fiecaruia sa impacam tendintele acestea in noi si intre noi!... Bine insa ca ne straduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, fie pururea laudat!

Cand pronunt insa cuvantul Ortodoxie, mie imi vin aproape imediat in minte, prin asociere, urmatoarele:
a) Din surse literare: Faptele Apostolilor si Epistolele (cu lumea lor asa cum a dospit in mine), Vietile Sfintilor - pline de mucenicie, imbibate de sangele curs in numele lui Iisus Hristos, Filocalia, nevointele traitorilor din ultimele secole precum Sfantul Siluan Athonitul, Parintele Sofronie Zaharov, Gheron Iosif Isihastul, Gheron Paisie Aghioritul, Vladica Antonie si multi altii, impreuna cu obstea lor.
b) Din practica: Sfanta Liturghie, Sfantul Maslu, Sfanta Spovedanie, Vecernia si Miezonoptica, mirosul tamaiei si unduirea cantarilor, vestirea clopotului si chemarea lemnului cand bate toaca, soapta uneori strigatul (vai!) rugaciunii, gandul cu suspin...

Aceasta-i atmosfera din care indraznesc sa vad Ortodoxia.

De aici si reactiile mele uneori exagerate fata de "corpii straini" (nu oameni ci atitudini straine, chiar din mine insumi!) care nu fac parte din acest organism pe care il cunosc asa si nu altfel.
Ortodoxia e o lume aparte.
Odata ce ai fost introdus in ea, nu vrei sa mai pleci si nu vrei ca ea sa fie destramata. Este Acasa al sufletului.
Probabil fiecare are o atmosfera a lui, o asezare de temelie din care vede intr-un anumit fel Ortodoxia.

Iar toate aceste asocieri de care pomeneam au in comun ceva, care pentru mine reprezinta miezul tare al Ortodoxiei: pocainta. Pocainta lucratoare, desigur, asa cum se desfasoara ea in cadrul Bisericii, condusa cu intelepciune, reglata, imbunatatita, nuantata.
Numai din pocainta vin roadele, in sensul ca sufletul prinde treptat poteca proprie, urcatoare, pe Cale; invata sa descopere cine este el si ce are de facut, iar prin rugaciunea care impodobeste pocainta vine si ajutorul Domnului pentru suisul nostru.

Aceasta e Ortodoxia, dupa mine, in esenta ei. Toate faptele vietii ortodoxe, interne (subiective) si externe (relationale, dintre semeni) sunt presarate ca pilitura de fier in jurul acestui magnet: pocainta, daruita de Dumnezeu omului credincios si pazita cu trezvie de nevoitor.
Daca aceasta nu este, Ortodoxie nu este, dupa convingerea mea.

P.S. As vrea sa traim fiecare fericirea Parintelui Sofronie Zaharov: la 88 ani, [b]dupa[b] o viata de pocainta, de cautare neincetata, obsesiva, a asemanarii cu Dumnezeu, tinind tare toate Poruncile Domnului In Biserica Ortodoxa, scrie in sfarsit o carte, cu caracter de spovedanie, o autobiografie a dezvoltarii ca om duhovnicesc, o marturie a victoriei omului launtric indumnezeit: "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Asadar: cultura, fie si teologica, DUPA si din travaliul pocaintei, iar nu inainte. Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu!

Subscriu cu drag. Atat doar ca eu nu o pun si in practica. Doamne ajuta!
Har, smerenie si jertfa de sine.