Locul copilariei

[laraG]

O tacere adanca ma invaluie, gandindu-ma la zilele ce vin si trec fara putinta de tagada.Linistea imi este intrerupta de un cantec trist,acuzator la adresa parintilor ce si-au parasit copiii;despre copii orfani care nu puteau primi de nicaieri nici sarutari, nici imbratisari, nici daruri,deoarece ei nu aveau, ceea ce e mai important pe pamant: nu aveau parinti.Ascultand cantecul mi se parea o rugaciune pura care urca, nu numai la ferestrele caselor, dar si la Dumnezeu.Si o durere sfasietoare simt in toata fiinta , pentru ca acel cantec putea invoca nu numai copilaria mea, dar si copilaria oricui pe lume , fie ca era o copilarie orfana sau nu.Pentru ca si copilaria mea , ca atator alti prunci de pe lume, a fost una sarmana, chinuita, cladita pe dureri, neajunsuri si asprimi.Si eu am dus-o neasemuit de greu si indurasem foame, privatiuni, frig.Dar langa mine , fusesera, totusi, doi parinti si bunici care s-au straduit sa inalte , intre realitatea dura si noi, copiii (nepotii),perdeaua despartitoare de matase, care putea separa uratul vietii de vibratiile visurilor care ne infrumusetau varsta si sa nu simtim cat greutati intampinau pentru a ne asigura strictul necesar vietii de zi cu zi.Credinta in Atotputernicul Dumnezeu,dragostea fata de El, de lumea inconjuratoare- oameni, animale, etc., intrajutorarea au fost exemple care le-am urmat, dar din pacate,nu in totalitate.Acum, la varsta bilantului, constat ca vitregiile vietii trecute au lasat urme profund impregnate in sufletul meu.Nadejdea imi este la Dumnezeu , care nu ma va lasa pana la sfarsit din bratele Sale.Doamne ajuta!