„Iadul, suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“ la Dostoievski

[Lavrentiu]

În prealabil postat de georgeval

"Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică şi dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor“ a decurs viaţa lui Dostoievski, şi la fel şi-a închipuit şi viaţa eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfinţeniei, a adevăratei vieţi creştine care are drept virtuţi libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreţia, smerenia, toate acestea opuse „virtuţilor“ sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont"- Parintele Holbea.
In alt context cand vorbeste despre iad Dostoievski aminteste de "vesnicia singuratatii". Iadul este mai intai o stare existentiala lipsita de comuniunea cu Dumnezeu.

Apropo de staretul Zosima, eu m-am folosit cel mai mult de sfarsitul sau, cand toti se asteptau sa aiba moaste, iar trupul lui a inceput sa putrezeasca mult mai rapid decat e normal. Asta ca sa ne smereasca si sa ne aduca aminte ca oricat de mult s-ar sfinti omul in lumea asta, chipul ei trece.