Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

În prealabil postat de bogdan81

Horatiu,

In primul rand, va apreciez pentru cultura filozofica pe care o aveti.
In al doilea rand, tin sa va multumesc. Mi-a fost de un real folos ce ati scris, chiar daca de multe ori doar am intuit ce ati vrut sa spuneti. Sunt sigur ca ar trebui sa meditez mult pe tema celor scrise de dvs. ca sa va inteleg mai in profunzime si va asigur ca voi face acest lucru.
As vrea insa sa va pun in fata o problema. Mai inainte insa, trebuie sa va spun ca eu, neavand studii aprofundate de filozofie, incerc sa merg oarecum pe o cale mai simpla si mai "intuitiva" ca sa zic asa.
Ati afirmat undeva ca orice element al seriei determinate este decompozabil la nesfarsit, rezultand practic Nimicul de care vorbeati. ( daca gresesc sa ma corectati).
Afirmati despre acest Nimic ca el este ireductibil.
Aici totusi vreau sa va intreb ceva: oare persoana umana nu este si ea cineva ireductibil?
Dvs. cand afirmati ca seria de lucruri determinate este decompozabila la infinit, priviti cumva aceasta serie ca fiind formata exclusiv din lucruri?
Dar persoana NU este un lucru. Persoana, chiar si cea umana, este cineva, NU ceva, de asemenea ireductibil.
Cum priviti aceasta problema?

În limba latină, după cum ştim, persona era cuvântul ce desemna o mască purtată de actor. Prin contaminare, a ajuns să însemne orice fel de rol sau caracter din viaţa cotidiană. Însă în teologia creştină, începând cu primele sinoade în care încep să apară necesităţile conceptuale prin care să se găsească termeni satisfăcători misterelor credinţei, cuvântul este reluat şi modificat. Mai clar, conceptul de persoană în teologia creştină implică o serie de atribute care o califică pentru o entitate indivizibilă. Scolastica medievală ajunge astfel să o califice drept substanţă, deci ca substrat al individului; completă, aşadar nu este doar o parte a individului, ci reprezintă întregul; subzistentă per se; existentă în individ, aşadar nefiind un universal separat; raţională, adică independentă de naturile non-intelectuale.

În mod destul de bizar, soarta cuvântului a ajuns în limba franceză să cunoască o situaţie interesantă deoarece cuvântul personne desemnează, simultan, atât noţiunea de persoană, cât şi pe cea de "nimeni": Il n'y a personne = Acolo nu e nimeni. Sau şi mai simplu: Y a-t-il quelqu'un? - Non, personne = E cineva acolo? - Nu, nu e nimeni.

Cum văd eu chestiunea? Persoana se aplică exclusiv Ipostasurilor divine şi fiinţei umane (discutabil dacă şi ierarhiilor angelice). Pentru mine, a fi cu adevărat o persoană nu înseamnă deloc a fi un caracter jucat, un rol într-un scenariu. A fi persoană înseamnă să ai capacitatea de a asuma poziţia din care poţi cunoaşte că propria ta unicitate este rezultatul unei înscrieri a cuvântului în inconştient şi a divizării simbolice. A fi persoană înseamnă a accepta această divizare simbolică ceea ce duce la acceptarea faptului că în noi se găseşte un principiu de coerenţă mai adânc decât noi înşine, decât intelectul şi intuiţia. Dacă ar fi să discutăm din perspectiva ierarhiei facultăţilor transcendentale ale subiectului, aşa cum apar ele la Kant, aş spune că persoana este efectul pe care îl are asupra subiectului uman unghiul contemplativ asumat de către raţiunea acestuia faţă de supraraţionalul divin. Cu alte cuvinte, persoana din noi este ceea ce avem mai ireductibil, este scânteia de increat prin care ne putem împărtăşi cu Har, Chipul divin din creatură.

Pe scurt, a fi persoană înseamnă a accepta propria nedeterminare - condiţie indispensabilă pentru infinitatea indivizibilă. Dar, odată cu nedeterminarea survine şi lipsa fantasmelor, narcisismelor etc. subiective prin care omul cade pradă adesea propriilor sale proiecţii. Cu alte cuvinte, a fi persoană înseamnă, în primul rând, a conştientiza că suntem cu adevărat nimeni şi participăm la Acel Anonimat absolut care întemeiază în tăcere întreaga existenţă. Asta, a propos de relaţia persoanei cu Neantul.