Oamenii strazii. Cum ii putem ajuta?

[MariS_]

În prealabil postat de N.Priceputu

Fiecare noapte e tot mai friguroasă. În Bucureşti întâlneşti, destul de frecvent, persoane care-şi caută un colţişor, în vreo scară de bloc sau în afara ei, unde să poată aţipi. Unii sunt de multă vreme în stradă, iar stresul teribil provocat de situaţia asta şi-a pus amprenta puternic şi asupra stării lor psihice. Cei mai mulţi au ajuns în starea asta probabil din cauza vreunui mare necaz în familie sau a indiferenţei şi răutăţii celor care ar fi trebuit să-i iubească.

Ce se poate face pentru ei? Cum pot fi ajutaţi? Cunoaşteţi asociaţii, fundaţii care să ofere adăpost în condiţii omeneşti?

Primăria oferă nişte adăposturi, însă nu prezintă siguranţă, se pare, mai ales dacă e vorba de femei.

Draga frate, problema ridicata de tine dovedeste sensibilitatea si marinimia sufletului tau si are si o importanta covarsitoare pentru mantuirea noastra. Este si o cauza pentru care eu afirm ca ma indrept mult mai sigur catre iad decat catre Rai. Am incercat cu ceva timp in urma, cand dispuneam de oarecare venit ce-mi permitea sa ajut pe altii aflati in nevoi, dar nici pe departe nu am facut-o atat cat as fi putut atunci. Acum, din pacate, sunt eu in nevoi, insa nu ma plang decat ca nu mai pot ajuta pe altii si ca nu am facut-o atunci cand putem. Insa, m-a preocupat problema si o sa comunic acum cateva elemente care poate ajuta pe altii sa ajute mai eficient.
Eu am detectat trei categorii mari de defavorizati, de cei ce au nevoie de ajutor. Sigur, or fi mai multe, dar asupra acestora m-am oprit eu. Prima categorie sunt cersetorii ocazionali, a doua cersetorii de profesie si ultima si cea mai grea, cea a oamenilor strazii, boschetarii si aurolacii. Prima categorie nu as numio cersetori, ci oameni in nevoi. Acestia sunt oameni care au suferit recent o mare trauma, o pierdere, si au ramas fara sursa de venit. Ei sunt pe muchie de cutit si, dupa parerea mea, sunt cei mai vulnerabili si de aceea eu i-as ajuta primii. De ce? Pentru ca in cazul lor rata de suicid e foarte mare. Unul care are deja "meseria" de cersetor s-a obisnuit deja si nu se gandeste la suicid, dar unul care a trait normal si deodata se gaseste in fata unui necaz ce-l depaseste, isi pierde sensul vietii si de aici pana la suicid nu mai e decat un pas. Ei trebuie ajutati urgent sa treaca peste acel necaz sau impas. Cei din a doua categorie, cersetorii de profesie, aici lucrurile se impart in doua: cei cu adevarat saraci si cei fortati sau benevol in slujba mafiei cersetoritului. Exista o mafie a cersetoritului si nu numai ca exista si castiga foarte bine, dar ii alunga, ii bate sau ii forteaza sa lucreze pentru ei pe cei cu adevarat saraci si in nevoi. Au teritorii, au plasatori, au culegatorii de castig, au "scoala" de cersit unde ii invata pe viitorii cersetori "tainele" acestei "meserii". Multi cadem in plasa lor. O sa dau un mic "amanunt" cum pot fi "detectati": ies in evidenta. Un cersetor adevarat e mult mai modest si la locul sau, nu striga, nu ocupa mijlocul trotuarului intentionat ca sa te lovesti de el, nu recita in gura mare. Ceilalti, in schimb, au "scoala" si asta se vede daca avem un minim de spirit de observatie. Eu mi-am format o regula si dadeam doar la acela care nu "iesea in evidenta", care sta linistit si astepta si accepta cu modestie sa primeasca ceva. Era odata o batranica, sarmana, se sprijinea pe marginea unui zid si nu cerea nimic, trecatorii nici macar nu o observau, asa de discreta era. Eram in tramvai (cei din Timisoara cunosc agentia Tarom, acolo langa agentie statea) si m-a frapat atitudinea ei. Am coborat desi nu acolo vroiam sa cobor, dar ceva m-a impins si apoi n-am regretat deloc, din contra, m-am indreptat spre ea si i-am pus in palma cativa lei. Sa nu credeti ca era o suma mare, deobicei nu umblam cu sume mari de bani la mine, si n-am sa uit niciodata privirea cu care m-a privit acea batrana. In viata mea n-am vazut o asemenea privire. Parca Insusi Hristos ma privea prin acei ochi. O bunatate si o tristete adanca, o impacare si o intelegere a tot si toate, o profunzime venita din durere, dar o durere senina, acceptata, asumata. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine pentru cine sunt si pentru cat de putin am ajutat. De asta spun ca eu nu ajung in Rai, am locul asigurat in iad.
Si ajung acum la a treia categorie, oamenii strazii. Fratilor, aici e o TRAGEDIE. O tragedie cumplita, o tragedie care ne depaseste, va rog sa ma credeti, si o sa explic de ce. Oamenii acestia, frati ai nostri, sunt intrati intr-o alta lume, o lume paralela, o lume sumbra, o lume a viselor urate, si asta atat la propriu cat si la figurat. Ca sa-i scoti din aceasta lume si sa-i integrezi in lumea noastra, asa pacatoasa cum e ea, necesita un efort al unei intregi comunitati si asta zi de zi si ceas de ceas. Au cu totul alte repere, traiesc intre vis si realitate, mai mult in vis sau, mai bine zis, in cosmar, dar s-au obisnuit cu el si nu doresc sa iasa din el. Un copil, ca de cele mai multe ori sunt copii, ce traieste o anumita perioada in salbaticie e foarte greu de recuperat si de reintegrat in societate. Cam asta e situatia lor, s-au obisnuit in mediul salbatic si intunecos si ies afara doar ca sa caute prin gunoaie, prin tomberoane, nici macar nu cersesc, RESTURI de mancare si alea alterate de timp si caldura. Nu zic ca nu trebuie ajutati, Doamne fereste, dar fara implicarea majora a unei intregi comunitati nu rezolvam nimic. Ei, sa stiti, ca prefera canalele, ca loc de refugiu, decat scarile de bloc, cel putin in Timisoara asta era situatia, pentru ca prin acele canale trec conductele de apa calda ale orasului si macar au caldura. Nu stiu ce se poate face si ma doare inima numai cand ma gandesc si mi-e rusine sa ma mai si numesc crestin.
Iertati-ma fratilor. Hristos sa se indure de sufletele noastre.
Har, smerenie si jertfa de sine.